Cu Alessandro Gerundino despre scriitoarea Paola Masino

Despre personalitatea și operele scriitoarei Paola Masino (1908-1989), necunoscută publicului din România, stăm de vorbă cu cercetătorul Alessandro Gerundino. Acesta a obținut diploma de licență în Filologie modernă (LM-14) la Universitatea „Sapienza” din Roma la 22 ianuarie 2019, și titlul de doctor în Studii italianistice la Universitatea din Pisa la 20 iunie 2023, susținând o teză intitulată Le Antiquitates Urbis di Andrea Fulvio în traducerea vernaculară a lui Paolo Del Rosso: cultură literară și cercetarea Antichității la Roma în perioada timpurie a Renașterii. Interesele sale științifice vizează literatura antichității, raportul dintre artă și literatură, precum și relația dintre cuvânt și imagine. Se ocupă, totodată, și de literatura italiană a secolului al XX-lea, publicând, de-a lungul timpului, studii despre Paola Masino, Amelia Rosselli, Dacia Maraini, Giorgio Bassani și Elio Vittorini. În prezent, este cadru didactic asociat pentru cursul de Filologie a literaturii italiene în cadrul Universității „Sapienza” din Roma și revizor pentru revistele „Il Veltro” și „Testo e Senso”, precum și membru al Observatorului asupra romanului contemporan, coordonat de prof. Elisabetta Abignente și Francesco de Cristofaro.
       
Chiar dacă în operele principale ale scriitoarei Paola Masino sunt prezente atmosfere onirice și suprarealiste, autoarea reușește să păstreze o legătură cu realitatea istorică și socială a timpului ei?

Încă de la debutul din 1931, Paola Masino încearcă să-și surprindă cititorii, dând viață unei lumi narative suprarealiste și distorsionate. Deși scrierile sale sunt departe de realism, în unele texte se poate observa atenția pe care autoarea o acordă societății si moravurilor acesteia. Acest lucru este evident în romanul Nascita e morte della Massaia / Nașterea și moartea Gospodinei, publicat de Editura Bompiani în 1945, în care capitolul al cincilea reprezintă un exemplu remarcabil de satiră socială. În timpul unei petreceri organizate în locuința Gospodinei, personajul principal al operei, invitații nu sunt desemnați prin numele proprii, ci prin rolul pe care îl ocupă în societate, și în care sunt închiși ca într-o colivie (mareșal, cardinal, damă a societății) comportându-se ca niște marionete. Autoarea structurează tipografic pagina, ca pe un scenariu teatral, introducând numele personajelor cu majuscule, urmate de replici, pentru a sublinia că acestea nu acționează spontan, ci sunt doar niște măști care interpretează un rol. Este ușor de observat că acest concept reflectă gândirea lui Pirandello, autor cu care Masino a avut o relație sinceră de prietenie. Autoarea își exprimă clar punctul de vedere asupra contemporaneității în scrierile private, consemnate în cele douăsprezece caiete de notițe, dar mai ales în activitatea sa jurnalistică. Deosebit de semnificativă este participarea sa, din noiembrie 1944 până în ianuarie 1946, în comitetul director al revistei  „Città”, o publicație săptămânală care urmărea promovarea reînnoirii și a reconstrucției culturale a Italiei, afectată de lungii ani de război.


Ce aspecte privind condiția femeii sunt abordate mai insistent în operele ei și în ce măsură acestea se întrepătrund cu o viziune universală asupra existenței?

În romanele și povestirile sale, Paola Masino meditează profund asupra condiției femeii în societate și asupra problemelor feminine, în general. Personajul cel mai interesant este, fără îndoială, Gospodina - căreia autoarea nu-i atribuie nici măcar un nume – aceasta fiind atât de înlănțuită de rolul de soție și stăpână a casei, încât, chiar și după moarte, spectrul ei continuă să lustruiască și să curețe cavoul familiei.
În Memorie seconde / Memorii secunde, într-un fragment de jurnal de-al protagonistei, introdus în roman, autoarea face distincție între femeie și bărbaț, afirmând că prima este cu totul absorbită de gestionarea spațiului casnic, în timp ce bărbatul, chiar dacă se bucură de o libertate mai mare, se simte totuși încarcerat de dimensiunea domestică, ceea ce îl împinge să-și caute o amantă.  Gospodina susține această afirmație povestind un vis de-al ei, în care apăreau bărbați coborând din cer cu parașuta, dar care rămâneau blocați în sârmele de întins rufele și își admonestau soțiile. Legătura cu o viziune generală asupra existenței este redată prin meditația lui Masino asupra maternității, a copilăriei și a relației dintre generații, aspecte prezente în toate scrierile sale.


În ce măsură scrierile Paolei Masino reflectă un dialog critic cu regimul fascist,  atât de pe poziție implicită, cât și explicită?

Aș spune că raportul dintre autoare și fascism este mai degrabă un conflict, decât un dialog. Regimul nu favoriza o scriitură suprarealistă care să nu promoveze ideologia partidului; în plus, multe dintre temele abordate de Masino erau considerate tabu și au fost supuse cenzurii. 
În ceea ce privește romanul Nascita e morte della Massaia / Nașterea și moartea Gospodinei, ne amintim că autoarea a fost nevoită să îl transforme complet: i s-a interzis să plaseze acțiunea în Italia, a fost constrânsă să înlocuiască „liră” cu „galben”, „Mareșal” cu „Comodor”, nu a avut voie să folosească cuvinte precum „patrie” sau „Națiune”, a trebuit să elimine citatele din Vechiul Testament și să introducă multe alte variante pentru a obține autorizația de publicare. Ea însăși a declarat că, în varianta definitivă, publicată după căderea regimului, unele dintre acele modificări s-ar putea să fi rămas în text. Aș dori să amintesc alte trei episoade relevante. În 1933, Masino a publicat Periferia, roman care prezintă un grup de copii și jocurile lor. Chiar Mussolini a trimis o telegramă către Ministerul Culturii Populare, cerând să „se facă curățenie în orice unghi mort al literaturii”, iar Farinacci a criticat sever cartea, pentru că nu făcea nicio trimitere la Opera Națională Balilla. 
În realitate, scriitoarea se afla sub vigilența cenzurii din septembrie 1938, când publicarea poveștii sale Fame / Foame a dus la desființarea imediată a revistei „Le Grandi firme” / „Marile semnături” condusă de Cesare Zavattini. Textul a fost considerat obscen și ofensator din punct de vedere moral, deoarece protagonista își ucidea proprii fii.  Ultimul episod este o amintire notată de autoare în caietele ei,  parte dintr-un text inedit, publicat în 2015 de către Marinella Mascia Galateria, intitulat Album di vestiti / Album de rochii. Ea povestește despre o petrecere la Sala Giovannelli, pe strada Gregoriana din Roma, la care a fost împreună cu Massimo Bontempelli.  Era în anul 1928, pe la începutul relației lor. Fiind invitată la dans de către Guido Cristini, președintele Tribunalului Special pentru Apărarea Statului, scriitoarea a refuzat spunând: „Eu nu dansez cu asasinii!”, deoarece, cu câteva zile înainte, Tribunalul condamnase la moarte un muncitor comunist, pe Michele Della Maggiora. Imediat s-a creat o mare agitație, pe care Bontempelli a reușit să o calmeze în cele din urmă. Dincolo de cele întâmplate, replica demonstrează clar personalitatea puternică și curajul lui Masino, care avea atunci doar douăzeci de ani.


Moartea este o tematică des întâlnită în scrierile lui Masino, atât la nivel simbolic, cât și narativ. Cum se manifestă în operele ei principale?

Această întrebare ar merita un interviu separat, dar voi încerca să sintetizez folosind câteva exemple. Din ce am putut observa, scriitoarea leagă strâns sfârșitul vieții de începutul ei, creând totodată o conexiune particulară între viață și moarte. În opera Massaia / Gospodina cuvintele „naștere” și „moarte” sunt alăturate și incluse în titlu, deoarece textul este construit în jurul raportului dialectic dintre cele două elemente. Protagonista, din copilărie până la maturitate, trăiește într-un cufăr și meditează constant asupra morții. Ea este, de fapt, un obiect, ceva neînsuflețit, lipsit de viață, dar această condiție este naturală pentru ea și reprezintă chiar esența sa. Fiindcă mama ei o amenință că va muri de inimă rea din cauza comportamentului ei, decide să se căsătorească și să devină stăpâna casei. Ieșirea din cufăr ar trebui să reprezinte o renaștere, marcată de intrarea ei în societate și de întâlnirile cu alți indivizi, dar este trăită de protagonistă ca o moarte  a identității sale adevărate, deoarece își va pierde pentru totdeauna condiția infantilă de obiect. Când, la sfârșitul romanului, Gospodina moare, „mama ei […] țipa ca atunci când se născuse”. Prin urlet, clipa morții este asociată cu nașterea, iar acesta nu este singurul pasaj în care se regăsește o astfel de juxtapunere.
Un alt exemplu ar putea fi povestirea Regni vaganti / Împărății rătăcitoare, ce face parte din Decadenza della morte / Decadența morții, colecție publicată in 1931. Autoarea scrie: „MOARTEA ca o nebuloasă se învăluie într-o mișcare continuă de plasmare. […] Viteza sa excesivă  o face să existe  într-un punct nemișcat și permanent, în care omul a închis nimicul (sau totul), infinitul, eternul. Legea stăpânirii sale este de fapt continuarea neîntreruptă a ideilor și a materiei. Moartea este creație”. Fragmentul citat ilustrează clar dificultatea interpretativă, dar termenul „plasmare” poate fi înțeles ca procesul de descompunere a trupurilor fără de viață, implicând o transformare de la o stare la alta, diferită de cea inițială. Interpretată astfel, moartea poate fi asimilată cu „creația”, cuvânt pe care autoarea îl folosește în acest context, dar care, în limbajul comun și în cel biblic, care îi este bine cunoscut, este legat de dăruirea vieții. Cu siguranță tema ar merita o analiză mai detaliată.


În ce mod reprezintă Paola Masino copilăria ca spațiu de libertate al imaginației, dar și de oprimare și inițiere în lumea adultă?

Copilăria este deosebit de prezentă în opera masiniană, deoarece copiii sunt adesea protagoniștii textelor sale, chiar dacă într-un mod foarte special. Opera cea mai interesantă din acest punct de vedere este Periferia. Condiția copilului stă sub semnul creativității, fiind legată de capacitatea de a imagina și de fantezie; de fapt, copiii își inventează propriile jocuri. Este remarcabil modul în care, în al patrulea capitol, intitulat Novembre / Noiembrie, Anna cere să pună în scenă Hamlet, iar în text e inclus o reprezentație teatrală, o adevărată rescriere a dramei shakespeareane. Cu toate acestea, nu se regăsește niciodată o idealizare a copilului, deoarece sunt atent descrise impulsurile sale de răzbunare și dorința de a domina asupra altora – aspecte evidente în special în personajul Nena – de asemenea, vedem durerea și frustrarea, care îl împing spre nevoia de joacă pentru a-și distrage atenția și a nu gândi. De exemplu, Giovanni suferă abuzurile unui tată violent, în timp ce Fran împărtășește suferința paternă cauzată de trădările mamei. Toate acestea ajută la înțelegerea faptului că există o opresiune vinită din partea lumii adulte, atent subliniată,  deoarece universul infantil pare amenințat din toate părțile și destinat să piară. Finalul romanului este semnificativ: câțiva muncitori, cu uneltele lor, ajung în cartierul Pannosa pentru a construi case noi, decretând astfel dispariția definitivă a locului ce fusese un adevărat teatru plin de jocuri și aventuri.


Proza lui Masino este deseori influențată de elemente suprarealiste și onirice. Cum contribuie acestea la deconstruirea linearității narațiunii tradiționale?

Narațiunea tradițională este deconstruită în diferite moduri. Vorbind despre coerența acțiunii, de exemplu, Periferia - un caz deosebit de interesant. Cartea este alcătuită din paisprezece capitole, fiecare purtând numele unei luni (cu excepția primelor două, Quartiere Pannosa și Presentazioni, în care sunt prezentate decorul și personajele), deoarece acțiunea se desfășoară pe parcursul unui an. O analiză atentă arată că există mai multe narațiuni paralele: capitolele sunt legate între ele prin prezența acelorași personaje, dar fiecare funcționează ca un text autonom. Din acest motiv, Monica Cristina Storini, într-un eseu interesant despre folosirea formei scurte la Masino, a definit autoarea „o romancieră neînfrânată”. O astfel de structură m-a dus mereu cu gândul la Marcovaldo de Italo Calvino, publicat cu treizeci de ani mai târziu, în 1963, care a suscitat un interes deosebit la nivel naratologic.
Elementul oniric, care se regăsește în multe opere ale literaturii italiene – începând cu visul lui Don Rodrigo din capitolul treizeci și trei din romanul I promessi sposi / Logodnicii de Alessandro Manzoni, până la Sogni di sogni / Vise despre vise de Antonio Tabucchi (1992) sau la Il libro dei sogni / Cartea viselor de Fabrizia Ramondino (2002) – este fundamental în proza lui Masino. Autoarea l-a citit cu siguranță pe Freud și a consemnat în scris, la sugestia lui Bontempelli, câteva dintre visele ei pentru a le trimite direct psihanalistului spre interpretare; din păcate, proiectul nu s-a realizat din cauza morții lui Freud, survenită în 1939. Trebuie adăugat că interesul pentru elementele onirice și suprarealiste, prezent încă din textele sale de debut din 1931, s-a consolidat cu siguranță în perioada petrecută la Paris. Paola Masino a fost trimisă în capitala franceză de către părinți, unde a rămas din Iulie 1929 până în primăvara anului 1931, deoarece relația ei cu Bontempelli, un bărbat căsătorit și cu treizeci de ani mai în vârstă, provocase scandal. Scriitorul se despărțise de mult timp de soția sa Amelia Della Pergola, dar e bine de amintit că divorțul în Italia va fi instituit doar în 1970.
La Paris, autoarea a intrat în contact cu cei mai mari artiști, scriitori și intelectuali ai vremii, printre care de Chirico și Savinio, reprezentanți ai poeticii metafizice și precursori ai Suprarealismului, o avangardă care nu s-a răspândit în Italia din cauza aversiunii regimului fascist față de psihanaliză. Este important de evidențiat faptul că Nascita e morte della Massaia / Nașterea și moartea Gospodinei a fost publicată în 1945 cu o copertă realizată de Chirico, în timp ce la republicarea din 1970 de către Bompiani, ilustrația a fost făcută de Savinio.


Ce impact a avut relația cu Massimo Bontempelli asupra producției literare și asupra viziunii artistice a scriitoarei Paola Masino? De ce opera sa, atât de inovatoare și plină de inspirație, a fost mult timp subapreciată de critica literară și cum s-a schimbat percepția asupra operei sale în ultimele decenii?

Întrebarea este deosebit de interesantă. Firește, poetica lui Bontempelli a influențat-o pe Paola Masino pentru că, pe lângă sentimentele pe care le avea față de el, l-a apreciat mult ca intelectual și scriitor. Totuși, așa  cum am mai spus, tendința spre suprarealism, spre abstractizare și spre alegorie este prezentă încă de la debut și depinde de lecturile sale și de formarea sa culturală dobândită parțial ca autodidactă, dar și  îndrumată de tatăl său, Enrico Alfredo Masino. Confirmarea vine chiar de la Bontempelli, în prefața la Decadenza della morte / Decadența morții. Citez din text: „Nu pot să nu îmi concentrez atenția critică asupra celor mai deosebite dintre aceste eseuri. Nu cunosc precedente ale acestui fel de a gândi și a scrie. […] Niciodată prima carte a unui poet nu a fost precum aceasta, o eliberare neînfrânată din fermenții tortuoși ai inteligenței adolescente și o plonjare spre pericol”. Este important să observăm cum autorul evidențiază absoluta originalitate a acestor texte pe care le numește eseuri, poate pentru că Masino investighează existența umană în general, alegând ca protagoniști personificările sentimentelor și a stărilor sufletești (Iubirea, Moartea, Nebunia)  utilizând o proză filosofică cu caracter argumentativ.
Stima lui Bontempelli a rămas neschimbată de-a lungul timpului, iar colaborarea dintre ei a fost întotdeauna foarte fructuoasă. În caietele de notițe, pe marginea textelor scrise de Paola, se citește uneori nota „folosit de Massimo”, fapt ce dezvăluie încrederea profundă pe care autorul o avea în partenera sa. Album di vestiti / Album de rochii prezintă un episod pe care îmi face plăcere să-l amintesc. Paola povestește că Bontempelli scria Vita e morte di Adria e dei suoi figli / Viața și moartea Adrei și a copiilor ei, pentru rochia protagonistei, purtată de Adria în timpul ultimei sale apariții publice, s-a inspirat din descrierea făcută de Paola unei rochii prprii.
Din punctul meu de vedere, ghinionul înițial al Paolei Masino a fost legat de criticile dure pe care le-au primit textele sale, celebră fiind cea a lui Gadda la Monte Ignoso / Muntele de foc, și, desigur, de aversiunea regimului fascist, despre care s-a discutat deja. Trebuie spus că, după moartea lui Bontempelli, la 21 iulie 1960, autoarea s-a dedicat aproape în totalitate valorificării operei partenerului și reorganizării arhivei sale.
Un alt aspect care trebuie luat în considerare este că, în mod tradițional, critica literară – poate și din cauza unei prejudecăți masculine – a considerat adesea opera ei ca o extensie a lui Bontempelli și, prin urmare, subordonată acesteia. M-a surprins faptul că, în timpul unui interviu de la sfârșitul anilor ᾽70, o ziaristă, reflectând împreună cu autoarea asupra conceptului de mit în realismul magic, în loc să menționeze personaje bontempelliene, precum Minnie la candida (Minnie cea curată), Nostra Dea (Zeița Noastră) sau Eva ultima, o menționează pe Gospodină.
Un interes nou pentru opera lui Masino a apărut în anii ᾽80, odată cu republicarea volumului Nascita e morte della Massaia / Nașterea și moartea Gospodinei (1982) la Editura Tartaruga și traducerea acestuia în germană. Ulterior, în 1997, fondul arhivistic al autoarei a fost achiziționat de Arhiva Secolului XX, care se găsește la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității „Sapienza” din Roma. Când fondul a fost reorganizat și materialul a devenit consultabil, studiile masiniene au crescut și au vizat o analiză mai obiectivă a operei. Etape fundamentale au fost, cu siguranță, expoziția organizată la Casa delle Letterature din Roma în 2001 și conferința asociată acesteia (28-30 mai 2001), organizată de Departamentele de Studii Lingvistice și Literare ale Universității Sapienza; ziua internațională a studiilor Clasicii italieni în lume. Paola Masino, susținută la „Sapienza” pe 6 iunie 2013, și publicarea volumului Album di vestiti / Album de rochii în 2015.
Pentru contribuția lor la valorificarea și promovarea scriitoarei, doresc să amintesc în mod special, fără a minimaliza pe nimeni, pentru că numele ar fi prea multe – pe Francesca Bernardini Napoletano, Marinella Mascia Galateria, Beatrice Manetti și Maria Vittoria Vittori, ale căror contribuții reprezintă puncte de pornire indispensabile pentru oricine dorește să studieze opera masiniană.


În ce mod se raportează opera scriitoarei Paola Masino la tradiția literară italiană și europeană?

Așa cum am menționat mai devreme, opera scriitoarei Paola Masino este deosebită deoarece se bazează pe numeroase lecturi ale autorilor italieni, dar mai ales străini, mă gândesc în special la Shakespeare, Cervantes, Stendhal și Dostoievski. Biblioteca ei poate fi reconstituită atât din caietele sale de notițe, care conțin opinii despre diferiți scriitori și reflecții asupra unor personaje, de exemplu Don Quijote, personajele shakespeariene Puck, Prospero și Caliban, precum și Câinele Negru din Uomini e no/ Oameni și neoameni de Elio Vittorini. Până și operele sale literare sunt o dovadă a culturii autoarei. De pildă, în Decadenza della morte/ Decadența morții una dintre povestiri se intitulează Morte di Ariele/ Moartea lui Ariel, personaj din Furtuna; în Nascita e morte della Massaia/ Nașterea și moartea Gospodinei se menționează cărțile citite de protagonistă, apare Biblia, precum și numeroase citări mai mult sau mai puțin evidente din clasici italieni. Mă gândesc, de exemplu, la pasajele în care autoarea notează că „fetele nu mai plâng pe plantele de busuioc” sau scrie „nefericita nu a răspuns”, referințe clare la Lisabetta da Messina (Decameron, IV, 2) și la Călugărița din Monza (din Logodnicii  de Manzoni).
Tot acest bagaj de lecturi este esențial pentru a înțelege proza masiniană, care se remarcă prin originalitate tocmai pentru că reprezintă rodul reinterpretării și rescrierii atâtor surse. Trebuie amintit, de asemenea, că în anii șaptezeci Paola s-a dedicat traducerilor din Stendhal, Proust, Madame de La Fayette și alții, și a scris librete de operă, printre care unul intitulat Il ritratto di Dorian Gray/ Portretul lui Dorian Gray, evident inspirat din romanul lui Oscar Wilde, realizat în colaborare cu Beppe de Tommasi, pe muzica lui Franco Mannino, publicat de Editura Curcio din Milano, în 1974, și pus în scenă pentru prima dată pe 12 ianuarie 1982 la Teatrul Bellini din Catania.


Care este perspectiva scriitoarei Paola Masino asupra literaturii feminine?

O las pe Paola să răspundă, citind un fragment din caietul opt de notițe: „Feriți-vă de monologuri. Adesea, literatura feminină nu este nimic altceva decât un lung monolog, o continuă relatare a propriei vieți. Poate că este cauzată de secolele de sclavie domestică îndurate de femei. […] femeia nu cunoștea pe nimeni altcineva decât pe sine însăși; și, prin urmare, chiar și atunci când dorește să se elibereze de propriul său trecut mizerabil și să plănuiască noi aventuri, personajul nu poate fi decât ea însăși. Se ajunge mereu la autobiografie, care iese la iveală în cele mai imprevizibile moduri: de la neputință în viața reală, la idei generale din aceeași viață, până la cea mai grea corvoadă și cea mai sordidă lipsă de participare. Singurătatea feminină este un abis în care orice mică resursă arunci se prăbușește la infinit. Un bărbat singur e disperat, se resemnează, se adaptează, se înstrăinează, se împrietenește cu păianjenul sau cu norii, complotează cu propriile picioare, profită de ploșnițe. Femeia își convoacă multiplele ei ipostaze (cele din amintire și cele din vis) și în ele, pe rând, monologând, se întrupează.”  În această reflecție profundă, care îmi amintește de un pasaj din O cameră separată/ A Room of One's Own de Virginia Woolf, este interesant de observat cum izolarea fizică din mediul domestic, impusă de societatea patriarhală femeilor din secolele trecute, a fost înlocuită de singurătatea psihologică.
După moartea lui Bontempelli, autoarea – care publicase ultima sa lucrare, Poesie/ Poezii, în 1947 – între 1958 și 1963 face o ultimă încercare scriind Album di vestiti/ Album de rochii, dar, fiind vorba despre o evocare autobiografică – deși unică – alege să nu o publice, simțind că nu mai are nimic de spus. În această lucrare spune însă o frază care sintetizează eficient poetica sa: „Plăcerea de a scrie constă în întregime în a inventa”. Dacă ne gândim la cât de important a fost jurnalul în viața multor autoare, precum Virginia Woolf, Gianna Manzini și Alba de Céspedes, aversiunea lui Masino față de acest tip de scriere este surprinzătoare.
Trebuie menționat, totuși, că între 29 august 1971 și 30 iunie 1972, a încercat să-și redescopere creativitatea dedicându-se pentru prima dată redactării unui jurnal. Însă, încă de la început, este clar că încercarea va fi sortită eșecului: „Să începem un jurnal, doar pentru a scrie. Jurnalul detestat, piedestalul eului – (pronumele «eu», «io» în italiană, e inclus chiar în interiorul cuvântului «diario» /«jurnal»). […] Nu, voi scrie un jurnal doar – trebuie să am puterea să-mi mărturisesc asta – pentru a găsi o ultimă urmă de «ceva de spus»”.
Chiar dacă în anii 1970 și 1980 a compus librete de operă, texte pentru ziare și reviste și pentru RAI, Masino nu a considerat niciodată aceste lucrări ca fiind la același nivel cu operele publicate între 1931 și 1947. În concepția sa despre artă, a scrie la cererea altora pentru a câștiga bani, nu era comparabil cu eliberarea creativă, prin care se manifestă trăsătura cea mai nobilă a individualității sale: vocația pentru scris.

Interviu realizat de Afrodita Cionchin şi Giusy Capone

Traducere de Olga Patricia Bărăian, Elisa Florina Cîmpianu, Raluca Andreea Dragoni,
Antonia Mirică, Cristina Nicolé Naghi, Andra Delia Orban (Anul II)
și Ionela Adriana Goia (Anul I, Specializarea Italiană)I
Facultatea de Litere, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca
Coordonator: Otilia Ştefania Damian

(nr. 2, februarie 2026, anul XVI)