Interviu cu poeta croată Ana Brnardić la Salonul de Carte de la Torino

Literatura croată are deja un trecut în Italia. Marko Marulić, cunoscut ca tatăl literaturii croate, a studiat la Universitatea din Padova. Predrag Matvejević, cu celebrul său Breviar mediteranean, a avut un impact cultural enorm, devenind un punct de referință pentru înțelegerea identității mediteraneene. Întorcându-ne la zilele noastre, Ana Brnardić a fost invitată recent la Salonul de Carte de la Torino, în calitate de autoare inclusă în antologia Poeți croați, publicată de Samuele Editore (colecția Gialla, 2025). Am folosit această ocazie pentru a o întreba cum se vede astăzi, odată cu perfecționarea Inteligenței Artificiale – care a fost și una dintre temele acestui Salon –, în propria poezie și dacă literatura mai are un viitor autentic sau tehnologia va reuși să o decodeze complet.

„Poezia are foame de realitate”, spunea puțin mai devreme Davor Šalat, vorbind despre raportul lui cu cosmosul și cu Celălalt, pe care încearcă să-l încorporeze în textul său (fie că este vorba despre persoana iubită sau despre alteritate), o relație directă, nemediată, în timp ce poezia ta are o puternică legătură cu lumea naturală, cu lumea vegetală și animală. Pe de altă parte, și cred că suntem de acord în această privință, poezia este deja – nu-i așa?! – și un puternic teren de testare a inteligenței artificiale, nenumărate poezii din arhive fiind tot atâtea puncte de sprijin pentru algoritmii generativi către o proprie creativitate AI. Și sunt tot mai mulți poeți, poate și din Croația, care cer feedback de la AI, devenindu-i, în același timp, elevi și profesori. Din punctul tău de vedere, care ar fi punctele forte ale scriitorului față de cele ale unei creativități AI?

Cred că poezia și literatura sunt cel mai bun mod de a te opune inteligenței artificiale. Și cred că da, unii poeți din Croația s-au jucat cu inteligența artificială și i-au cerut diverse lucruri pentru a-și emula propria poetică, dar rezultatul apare încă mult mai slab și se vede că este vorba despre un lucru artificial, despre o operă fabricată. Cred că este o chestiune – fără a dori să o mistificăm prea mult – legată în primul rând de imaginația umană, care este ceva ce nu poate fi în niciun fel transformat într-un algoritm sau într-un set de cunoștințe reproductibile de către o mașină. Ceea ce poetul sau poeta folosește atunci când scrie poezie sunt straturile propriei cunoașteri, ale propriei istorii și ale unui fel de participare la cunoașterea colectivă și la istoria colectivă; toată această complexitate se găsește în poezie într-un mod imposibil de replicat de către un întrerupător mecanic. Și exact acesta este lucrul pe care poezia vrea să îl comunice, modul în care vrea să intre în contact cu publicul și cu ceilalți: tocmai prin acest tip de niveluri care coexistă în natura umană, un tip de comunicare pe care o mașină nu o va putea realiza niciodată. Eu personal folosesc inteligența artificială pentru traducere, dar utilizând de fiecare dată și alte instrumente, luând cu atenție și precauție ceea ce mașina îți dă ca răspuns; pentru moment, cel puțin, văd defecte intrinsece enorme ale inteligenței artificiale.

Pentru moment, dar va exista și un mâine al acestui „pentru moment”...

Ei bine, este greu de spus. Eu nu pot să gândesc în mod pesimist: sunt atât de convinsă că într-un fel va exista o limită pentru mașină, încât nu cred că într-un viitor, fie oricât de îndepărtat, mașina va depăși imaginația umană, creativitatea și arta. Desigur, mașina poate fi programată să lucreze în mod creativ, dar fie nu va ajunge prea departe, fie vor exista legi care vor împiedica depășirea anumitor granițe de către mașini.

Ah, cadrul legal și reglementările... Dar chiar crezi că imaginația umană, sau ceva din experiența trăită de un om, sau un fel uman de a filtra și de a lăsa să se decanteze creativitatea e capabil să facă diferența din punct de vedere literar? Chiar există ceva atât de puternic în poezia cuiva încât să se înțeleagă în mod irevocabil că a fost scrisă de o ființă umană?

Cred că va exista întotdeauna o diferență, din moment ce creierul uman se dezvoltă, se schimbă și folosește cunoașterea și istoria în atât de multe moduri diferite. Până la urmă, poezia de astăzi este rezultatul unei evoluții de peste două mii de ani. Nu știu dacă ai citit-o pe Ursula Le Guin...

Ursula Le Guin, cu lumile și modurile ei alternative de a fi… Așadar pariezi pe a fi și gândi personal, și pe surpriza transformării fluxului de creativitate? Acolo ar fi linia de demarcație?

Pe experiența personală, desigur, dar și pe alte tipuri de trăiri pe care o mașină nu le va experimenta niciodată. Nu am o familiaritate deosebită cu știința, dar nu cred că ar fi cazul să ne fie frică de pierderea autenticității noastre ca ființe umane. Fiecare dintre noi folosește un computer sau un fel de mașină, însă ea rămâne doar un instrument. În definitiv, fiecare formă de existență își are propria autenticitate, sau nu o are deloc.

Cu alte cuvinte, experiența personală, prin însăși imprevizibilitatea ei, ar fi de nesurmontat pentru o AI: chiar dacă ar citi întreaga ta operă, nu ar reuși, totuși, să îți integreze și simuleze experiența până la punctul de a genera poezii indistinctibile de cele pe care le-ai fi scris tu...

Dacă mașina ar citi toată poezia mea, ar fi totuși diferită de mine. Cu siguranță. Pentru că poezia nu înseamnă doar cuvinte în versuri. Nu aceasta e poezia. Poezia este ceva ce stă în spatele acestor cuvinte, în versuri, ceva ce nu este exprimabil, nu e definibil sau nu este fixabil în cuvinte. Acesta este punctul ei central. Nu este vorba doar despre a aduna niște cunoștințe sau un vocabular, sau despre a prelua structura unui vers și a o repeta pur și simplu. Există ceva ce nu se poate defini până la capăt. Scrisul meu nu e ceva prestabilit în detalii, nu îmi spun: „Okay, voi scrie asta, asta și asta, vreau să fixez acest lucru și să fixez experiența”. Scriu ceea ce pot și nu pot prezice niciodată ceea ce experimentez.

Deci efectul surpriză ar fi ultima frontieră…

Ceva de genul acesta. Pentru că ar putea exista un algoritm care scrie bine, dar efectul surpriză nu s-ar ști exact cum poate fi lăsat pe undeva. Poate că oamenii de știință vor prevedea totul. Există și această Ostranenie de care vorbeau formaliștii ruși la începutul secolului al douăzecilea, există acest aspect al surprizei despre care vorbeai, care este ceva ce nici măcar un om nu poate să pre-conceptualizeze. Este ceva ce se întâmplă, ceva ce face ca opera să funcționeze cel mai bine, mai bine decât poate să o facă omul care se gândea la acea operă, știi, de la început până la sfârșit cu pura conștiință. Există ceva în spatele conștiinței care lucrează la rândul său. Și nu cred că mașinile vor avea vreodată acest „în spatele conștiinței”. Chiar dacă tot felul de cunoștințe – cunoașterea subconștientă, cunoașterea colectivă sau visele – ar fi introduse în mașină, dacă s-ar introduce întreaga umanitate în mașină, nu s-ar obține niciodată un text care să poată fi identic cu un text uman. Și aceasta este poziția mea, și nu cred că se va schimba vreodată.

„Niciodată să nu spui niciodată”…

Nu, nu spun așa.

Îți mulțumesc mult, Ana!

Cu plăcere!