În dialog cu Grazia Francescato, figură centrală a ecologismului în Italia și în Europa

Invitata lunii septembrie este Grazia Francescato, personalitate de marcă a ecologismului în Italia și în Europa. Jurnalistă profesionistă din 1977, a condus, în calitate de președinte, WWF Italia (1992-1998) și și-a transpus pasiunea civică în politică, devenind purtătoare de cuvânt a Partidului Verde European și deputată în Parlamentul Republicii Italiene (2006-2008). Scriitoare, activistă și mereu în prima linie pentru protejarea biodiversității și a drepturilor civile, astăzi este responsabilă de relațiile internaționale în cadrul organizației Greenaccord.

O.J. Dragă Grazia, pentru mine este un adevărat privilegiu să purtăm acest dialog despre aspectele esențiale ale parcursului dumneavoastră profesional și civic. V-ați implicat pe multiple fronturi, de la jurnalism la politică, până la lupta pentru drepturile femeilor și protecția mediului. Mai întâi aș vrea să prezentăm cititorilor noștri câteva repere importante în formarea profesională și în cariera dumneavoastră: v-ați născut pe 23 noiembrie 1946, în localitatea Oleggio Castello (Piemont) și ați absolvit Facultatea de Limbi Străine din cadrul Universității Bocconi. Ați devenit o figură centrală a ecologismului european, împletind cariera jurnalistică cu activismul. Ați condus WWF Italia (1992-1998), ați fost purtătoare de cuvânt a Partidului Verde European și ați prezidat, timp de două mandate, Federația Verzilor, în Italia, susținând cauza ecologistă și în calitate de deputat (2006-2008). Privind înapoi, mai există și alte aspecte pe care le considerați definitorii pentru biografia dumneavoastră și demne de menționat acum? Erați studentă în acea perioadă de efervescență; cum ați trăit experiența mișcărilor din ’68 și în ce măsură considerați că acele momente au accelerat emanciparea italiencelor? Care au fost prioritățile feminismului în acei ani și ce forme concrete a îmbrăcat lupta pentru recunoașterea drepturilor femeilor? Din experiența dumneavoastră directă, care au fost cele mai dificile obstacole în transformarea acestor revendicări în realitate? Totodată, în acea perioadă de transformări profunde, care era raportul femeilor cu Biserica? Cum s-au ciocnit noile expresii de emancipare cu valorile religioase tradiționale și cum ați perceput dumneavoastră această tensiune creată în societatea italiană de atunci?

G.F. În 1968, deci în secolul și mileniul trecut, eram studentă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine din cadrul Universității Luigi Bocconi din Milano, una dintre cele mai prestigioase din Italia. Cea mai importantă facultate era cea de Economie și Comerț, frecventată aproape exclusiv de băieți. Facultatea noastră era bine structurată și de înaltă calitate, însă urmată în majoritate de fete.
Pe atunci, distincția dintre cele două facultăți corespundea perfect subdiviziunii încă predominante a rolurilor masculine și feminine: economia și „guvernarea” lumii le reveneau bărbaților, în timp ce femeilor li se indica un parcurs cu siguranță cult, dar mai light, subînțelegându-se că, oricum, destinul tinerelor se identifica cu căsătoria și familia. Pentru destul de multe fete, care frecventau facultatea mea, prezența tinerilor „din lumea bună” (aproape toți din familii înstărite, vlăstare ale burgheziei din nordul bogat și industrializat) era mai ales o ocazie de a găsi o „partidă bună” și de a se „aranja”, cum se spunea atunci, printr-o căsătorie de rang înalt.
Dar a urmat ’68, care a explodat în toată Europa, implicit în Italia, prin „contestarea generală” a sistemului și a culturii vremii. Până și rigida subdiviziune a rolurilor masculine și feminine s-a zdruncinat din temelii. Nu întâmplător, facultatea care „a luat foc” și s-a alăturat revoltelor universitare ce cuprindeau întregul Milano a fost tocmai - spre surprinderea multora - „cea a fetelor”, adică Facultatea de Limbi și Literaturi Străine. În timp ce studenții de la Facultatea de Economie și-au manifestat pozițiile politico-culturale într-un mod destul de temperat, noi, studentele, am ocupat Aula Magna a Universității și ne-am dus să-l „preluăm” pe rectorul de atunci, prof. Giordano Dell’Amore, care refuzase să vină să ne întâlnească, de la o manifestare a oamenilor de știință și a economiștilor desfășurată la Bocconi, așa că l-am constrâns (fără violență, prin bune maniere și, la urma urmei, cu o anumită satisfacție din partea sa, de vreme ce eram numai fete, multe chiar arătoase!) să dialogheze cu noi în Aula Magna ocupată. Pe catedră erau buchete de flori, iar în marele amfiteatru domnea o ordine impecabilă; îmi amintesc că unele dintre mamele noastre, venite în vizită să verifice dacă „suntem cuminți”, au zâmbit aprobator la acea etalare de „vocație casnică”, conform canoanelor tradiționale. Dar printre flori și zâmbete mocnea revolta. Participarea la manifestațiile și evenimentele din ’68 a fost una asumată, iar primele semnale de feminism erau deja prezente în acele împrejurări, însă ținute încă sub control (liderii care vorbeau în public erau băieți, cu excepția a două-trei fete, noi rămânând în general în liniște). Deși simțeam nevoia de a vorbi, nu o făceam din timiditate, ca apoi să-mi mușc degetele: „La ceea ce a zis el - ruminam - m-am gândit și eu și poate aș fi formulat chiar mai bine”. În Aula Magna am deschis gura o singură dată, făcându-mi curaj: o femeie care vorbea în public pe atunci era o rara avis.
Multe s-au schimbat rapid în următorii ani. În 1969, după absolvirea facultății cu 110 e lode*, cu o teză pe o temă temerară și în acord cu spiritul vremurilor, anume despre volumul scriitorului Thomas de Quincey (1785-1859), Confessions of an English Opium-Eater, am plecat în SUA. Mai fusesem acolo în perioada 1964-1965 cu o bursă de studii acordată de American Field Service, astăzi Intercultura, ca exchange student, găzduită de o familie, urmând cursurile unui high school din Pennsylvania.
Am fost ultimele absolvente ale facultății, care și-a închis porțile în 1972 (fusese înființată în 1946, anul nașterii mele). Ne-am gândit că nu putea fi străin de această decizie faptul că instituția se remarcase ca o „facultate rebelă” în perioada incendiară a anului 1968, dar, bineînțeles, motivele desființării nu au fost exprimate oficial.
Între timp, în SUA apărea mișcarea ecologistă și pacifistă și se extindea așa-numita „contracultură”, deja bogată în experiențe feministe. În Texas, unde ajunsesem la sora mea Donata (căsătorită cu un texan și înscrisă la Rice University din Houston pentru a urma un doctorat în Psihologia Comunității), am intrat în contact și cu mișcarea comunelor (commune movement). La întoarcerea în Italia, am scris împreună prima noastră carte, Famiglie aperte: La Comune - Analisi socio-psicologica delle comuni nordamericane, con una nota sulle comuni italiane, publicată în septembrie 1974 de faimoasa Editură Feltrinelli, cea mai „revoluționară” din acea vreme.
Textul oferea o imagine detaliată a fenomenului comunitar de la finele anilor 1700 până în prezent, delimitând două tipuri fundamentale de comune: comunitățile Microcosmos și comunele urbane familiale sau familiile deschise. Primele implicau toate aspectele vieții cotidiene, de la organizarea muncii până la relațiile interpersonale, urmărind idealul integrării dintre sfera privată și cea publică, și tindeau să favorizeze tranziția de la un sistem coercitiv, bazat pe structuri ierarhice și competitive, la unul fondat pe aderarea spontană și pe baze cât mai egalitare, cooperante și solidare. Comunele urbane și familiale, în schimb, nu își propuneau să creeze comunități net distincte de țesutul social, ci tindeau spre o organizare diferită a vieții cotidiene. Eliberând femeia de rolul de casnică, acestea permiteau ambelor sexe să contribuie în egală măsură atât la munca productivă, cât și la cea domestică, la creșterea copiilor, mai puțin posesivă și exclusivă din partea părinților, și deschideau totodată calea către relații care nu erau strict monogame (așa-numitele „cupluri deschise”). Cartea noastră a avut un succes considerabil și ne-a deschis calea către un rol de leadership inovator (susținerea unor mișcări, conferințe, campanii și activism) care a rămas apoi o constantă în viața amândurora și care, după întoarcerea noastră în Italia și odată cu mutarea la Roma, ne-a facilitat participarea ca protagoniste la feminismul italian și internațional aflat în plin proces de formare.
Nu întâmplător, amândouă am fost printre fondatoarele primei reviste feministe italiene, ,,Effe”, publicată în februarie 1973 de Edizioni Dedalo. Numărul 0 propunea provocator pe copertă fotografia unui bărbat cu o haină de blană deschisă pe pieptul păros, cu o descriere incendiară: „Cine este acesta? Absolut nimeni. Este echivalentul femeilor pe jumătate goale care se văd pe coperțile revistelor ilustrate”. Ca și cum n-ar fi fost de ajuns, pe coperta posterioară apărea sintagma „Anatomie Publicitară” poziționată deasupra corpului unei femei ale cărui părți erau marcate de replici satirice (de exemplu, lângă sâni scria „sân ascuțit, numai bun de măritat”; lângă abdomen: „pântece cu vergeturi, soț deja plecat”; lângă gât: „rid stingher, amor efemer” etc.). Atenția mediatică și polemicile declanșate de această apariție explozivă în peisajul editorial al vremii au fost considerabile. Inovatoare era și structura organizatorică atipică, aleasă de ,,Effe”: de pildă, rotația funcțiilor de directoare și redactoare, refuzul categoric al oricărei publicități care ar fi putut leza imaginea femeii, precum și o selecție colectivă și de tip grassroots a conținutului. Editorialul numărului 0, semnat de jurnalista și scriitoarea Gabriella Parca, vorbea clar despre obiectivele proaspăt înființatei reviste: „«Effe» este prima publicație din Italia care va privi lumea prin ochii femeilor, le va exprima punctul de vedere, le va face să vorbească, le va aduna mărturiile și le va oferi o voce, fapt cu adevărat revoluționar, întrucât nu se mai întâmplase până atunci”. Și continua: „Totuși, mișcarea care se extinde ca o pată de ulei în întreaga lume nu intenționează să lupte împotriva bărbatului ca individ, masculul speciei, ci împotriva unei concepții patriarhale pe deplin asimilate de societatea capitalistă industrială care, pe lângă faptul că face din femeie o oprimată la toate nivelurile sociale, a creat acele valori false care au condus omenirea în pragul sinuciderii și al nevrozei colective”. Editorialul se încheia astfel: „Pentru noi, cele de la ,,Effe”, feminismul este în primul rând un nou umanism, care duce la descoperirea femeii, așa cum cel de dinainte a dus la descoperirea bărbatului, eliberându-l de miturile medievale în care era prins. Și, deși provenim din experiențe politice diferite, dar convergente, suntem convinse că doar prin eliberarea femeii se poate ajunge la o reînnoire reală, autentică a societății”. În acord cu aceste obiective declarate, conținutul revistei - care a rezistat zece ani, până în 1982, jucând un rol important nu doar pentru mișcarea feministă, ci și pentru întreaga societate italiană - explora chestiunile stringente ale acelei perioade, precum legalizarea avortului, accesul la mijloace contraceptive, lupta pentru drepturile femeilor, discriminarea la locul de muncă, dificultățile în a îmbina profesia cu treburile casnice, maternitatea și creșterea copiilor, violența și oprimarea femeilor, fără a uita să redescopere istoria feminismului și figurile sale emblematice din Italia și din lume.
Relațiile cu autoritatea ecleziastică erau, în mod evident, marcate de neîncredere și polemici, având în vedere că însăși structura Bisericii, formată exclusiv din bărbați, reprezenta o confirmare clară a caracterului patriarhal al societății. Însă, în ciuda unor episoade răsunătoare de proteste - precum cel în care un grup de activiste a intrat în Domul din Milano în ritmul unui slogan semnificativ: „Sătule de o lume croită pe măsura bărbatului/Feministele intră în Dom” -, relațiile au fost, în general, respectuoase și nu au lipsit momentele de dialog/confruntare cu călugărițele și cu femeile din mediul ecleziastic, care, uneori, au fost chiar intervievate de revista ,,Effe”. De asemenea, multe credincioase și-au păstrat credința neclintită în timp ce participau la mișcările feministe, deși, în majoritatea cazurilor, acestea erau formate din laice sau necredincioase.

O.J. Ca jurnalistă, ați fost martora realităților dure ale regimului Pinochet. Este cunoscut faptul că v-ați asumat un rol riscant, ajutând la introducerea în Italia a unei înregistrări ce denunța abuzurile regimului chilian. Cum ați reușit să treceți granița cu acele informații și ce a însemnat pentru dumneavoastră acea misiune?

G.F. La începutul anului 1985, când eram jurnalistă la agenția ANSA (cea mai importantă agenție italiană de știri), l-am cunoscut la Roma, în casa lui Gian Maria Volonté (unul dintre cei mai mari actori italieni ai vremii) și a partenerei sale, prietena mea feministă, scenarista Armenia Balducci, pe celebrul regizor chilian Miguel Littin.
Autor al unor filme faimoase, precum Actas de Marusia, La viuda de Montiel și Alsino y el Cóndor, acesta trăia în acea perioadă în Spania pentru a scăpa de regimul generalului Pinochet, dar își dorea cu ardoare să intre clandestin în țara natală pentru a filma un documentar despre viața din Chile sub dictatura militară. Ne-am împrietenit, iar câteva zile mai târziu m-a întrebat dacă sunt dispusă să fac parte din echipă ca jurnalistă, alături de un sunetist, Guido Albonetti, și de cameramanul Ugo Adilardi. Am răspuns rapid și hotărât: „da”. Sarcina noastră „oficială” era de a povesti în documentar despre influența culturii italiene și despre rolul comunității italiene în Chile. În realitate, trebuia să filmăm în secret o parte din materialul de care Littin avea nevoie (interviuri cu politicieni ai regimului și cu exponenți ai opoziției, mărturii ale populației oprimate, întâlniri clandestine cu gherilele), urmând să ne întâlnim cu el în locuri pe care le stabileam de la o întâlnire la alta. La rândul său, Miguel urma să își schimbe identitatea și înfățișarea, trăind în clandestinitate, chiar și când călătorea cu trenul, pentru a scăpa de controlul dictaturii: dacă l-ar fi găsit, pentru el ar fi urmat moartea sigură, iar pentru noi, în cel mai bun caz, expulzarea imediată din Chile ca personae non gratae.
Câteva luni mai târziu, mă aflam în avionul spre Santiago. M-am cazat, conform instrucțiunilor primite, în camera 306 a hotelului El Conquistador. În miezul nopții, am auzit bătăi în ușă și o voce masculină șoptind numele a doi arhangheli: „San Jorge și San Miguel”. Era parola pe care o stabilisem cu Littin, așa că am deschis fără ezitare. În fața mea a apărut un necunoscut, într-un costum gri de businessman, cu fața bine bărbierită și cu cravată de mătase. Miguel era aproape de nerecunoscut. „A trebuit să mă transform complet”, a mărturisit el cu un suspin. „Partea cea mai grea a fost să-mi tai barba: nu a fost vorba doar de a mă rade, ci și de a abandona personalitatea pe care aceasta mi-o conferise”. Mi-a înmânat un bilet cu o serie de instrucțiuni despre secvențele de filmat din zilele următoare și s-a făcut nevăzut.
Așa a început acea aventură suprarealistă, presărată cu episoade demne de un scenariu de film… Cu Ugo și Guido, am reușit să filmăm chiar în interiorul palatului La Moneda, faimosul palat prezidențial distrus parțial de aviație, în timpul loviturii de stat din 1973, sub pretextul de a documenta opera celui mai faimos italian din Chile, arhitectul Joachim Toesca, proiectantul său. Am mers, de asemenea, să filmăm faimoasa casă a poetului Pablo Neruda de la Isla Negra: vila de la malul mării fusese închisă din ordinul lui Pinochet. Pe stâlpii de lemn ai gardului, în fața oceanului care vuia printre uriașele stânci negre, mâini necunoscute și curajoase scriseseră imnuri închinate libertății și mesaje de protest împotriva regimului.
Le-am încadrat în obiectiv una câte una.
Am intervievat mulți locuitori ai poblaciones, cartierele sărace și mărginașe din Santiago, adunând mărturii de la persoane oprimate, torturate și supravegheate, dar dispuse să vorbească cu mult curaj, fără teamă de represalii. Am întâlnit personaje extraordinare, cum ar fi poetul Victor Hugo (se numea exact așa, ca omagiu adus celebrului său „coleg” francez), care trăia aproape în sărăcie, dar păstra în casă texte în sanscrită, latină și greacă și cunoștea perfect literatura și cinematografia italiană. După vreo câteva luni, parcurgând Chile în lung și în lat, până la granița sudică cu Patagonia, filmaserăm șapte mii de metri de peliculă sub îndrumarea clandestină a lui Littin. Acesta organiza totul cu sprijinul rezistenței interne și ne dădea treptat instrucțiuni în timpul unor întâlniri secrete fugitive, marcate de teama că teribila poliție chiliană ne-ar putea descoperi.
Printr-un subterfugiu, am reușit să scot din Chile peliculele filmate, păcălind controalele poliției aeroportuare. În 1986, filmul a fost prezentat în Columbia, apoi a fost difuzat de televiziunea spaniolă, iar în luna septembrie a aceluiași an a ajuns la Festivalul de Film de la Veneția, la secțiunea „Spazio degli autori”. Primit cu lungi aplauze în prestigioasa Sală Volpi, unde Littin, eu, Guido și Ugo stăteam emoționați, a fost definit de directorul Festivalului, Gianluigi Rondi, drept „una dintre acele rare operațiuni politice capabile să devină poezie”.
În Chile, unde regimul s-a înfuriat foarte tare din cauza farsei pe care i-o jucaserămm, am fost etichetați personae non gratae. A trebuit să așteptăm până în anul 2000 pentru a ne putea întoarce: chiar la Isla Negra, în casa lui Neruda, redeschisă publicului și readusă la gloria de altădată, am avut parte de o primire festivă și mi s-a conferit un premiu din partea artiștilor, literaților și activiștilor locali, alături de prietenul meu, regizorul italo-chilian Raúl Morales, autor al unor splendide documentare despre natura și societatea chiliană, care îl cunoștea bine pe Littin, și el, în sfârșit, eliberat de povara exilului și întors în patrie.
Cu regizorul chilian am păstrat legătura mult timp; filmul Acta general de Chile a fost din nou proiectat în Italia, în cadrul unei retrospective intitulate Chile, 40 de ani mai târziu - 11 septembrie 1973 - 11 septembrie 2013, care s-a desfășurat la Roma, la Fundația Arhiva Audiovizuală a Mișcării Muncitorești și Democrate, la Noul Cinema Aquila, Casa Memoriei. Pe 9 septembrie, filmul, prezentat în versiune integrală italiană și introdus de Miguel Littin printr-o legătură video din Santiago, a fost precedat de o conferință de presă la care am participat alături de Ugo Adilardi și de diverși jurnaliști, experți și cineaști.


O.J. Pe lângă experiența sud-americană, ați cunoscut direct și alte sisteme represive? Care a fost contactul dumneavoastră cu România lui Ceaușescu?

G.F. Am cunoscut și alte regimuri, multe în America Latină, câteva în Europa, cum ar fi Grecia în anii „dictaturii coloneilor”. De asemenea, am fost în România în 1974, cu ocazia unei mari conferințe internaționale a ONU privind demografia.
La acea vreme făceam parte din redacția revistei „Effe” și am participat, alături de o delegație de feministe, la evenimente și conferințe organizate la București în spațiul destinat mișcărilor civile și ONG-urilor. Standul nostru, al feministelor de la ,,Effe”, plin de numere ale revistei și cărți despre mișcările de eliberare a femeilor, fusese amplasat lângă cel al iezuiților de la Vatican. O coincidență intrigantă, care s-a transformat însă într-un dialog respectuos de ambele părți, deși pozițiile noastre erau adesea diametral opuse (de exemplu, privind avortul liber și legalizat, una dintre cele mai mari bătălii ale noastre; sau despre „cuplul deschis”, o altă temă intens dezbătută în epocă). Păstrez și acum, printre cărțile mele de vizită deja îngălbenite, pe cea a șefului delegației iezuite, un adevărat gentleman.
Evident, făcând parte dintr-o delegație internațională, ne bucuram de o anumită libertate de mișcare (deși eram mereu supravegheate!). Am reușit, de asemenea, să descoperim locuri minunate din România, cum ar fi fermecătorul oraș Sinaia, fosta reședință de vară a familiei regale române, cu minunatele sale vile din lemn care se zăreau printre pădurile dese de la poalele masivului Bucegi. Am participat, de asemenea, la câteva recepții în imensul palat prezidențial, unde delegațiile străine erau primite de cuplul Nicolae și Elena. Nu am fost niciodată martori direcți ai unor proteste sau acte de represiune (probabil că desfășurarea, în acea perioadă, a conferinței mondiale privind populația contribuia la imposibilitatea manifestărilor opoziției). Cu toate acestea, citind ziarele regimului, pline de fotografii și cronici elogioase la adresa „Tovarășului Ceaușescu”, se evidențiau în mod clar cultul personalității și amprenta dictatorială a regimului.
Ca ecologistă, îmi amintesc, de asemenea, nedumerirea și regretul unor cetățeni români față de faptul că vechile și originalele case din lemn din zonele rurale erau adesea distruse și înlocuite cu edificii anonime din beton, având ca urmare ștergerea istoriei și a identității populației rurale românești.


O.J. Vă ocupați de mult timp de relația dintre natură și spiritualitate, inclusiv prin intermediul dialogului interreligios pentru „ocrotirea creației”. Viziunea dumneavoastră a suferit modificări, trecând de la activismul pragmatic al începuturilor către o dimensiune mai profundă, aproape mistică, a ecologismului. Cum vă explicați transformarea?

G.F. La naștere am primit botezul catolic, provenind dintr-un sătuc de pe malul Lacului Maggiore, Oleggio Castello, cu 1200 de locuitori foarte evlavioși și practicanți în acele timpuri. După ’68, la fel ca mulți tineri ai vremii, am adoptat o viziune laică și am devenit, în esență, agnostică, dar am rămas deschisă la semnele transcendenței.
Renașterea mea spirituală s-a produs în 1989. Am început să călătoresc în Amazonia și în America Latină, mai întâi ca jurnalistă a revistei ,,Airone”, apoi ca președintă a organizațiilor WWF Italia, Verzii italieni și European Greens. Am avut astfel ocazia să trăiesc pe perioade îndelungate alături de comunitățile indigene, sprijinindu-le, împreună cu activiști și ecologiști din întreaga lume, în luptele lor curajoase pentru apărarea pădurii, teritoriilor ancestrale și a propriilor identități culturale și spirituale. Am fost imediat impresionată de spiritualitatea lor profundă, în special de abordarea respectuoasă a acestora față de „sacralitatea” emanată de Pacha Mama (Mama Pământ). În timpul acelor repetate experiențe, am înțeles că apărarea Naturii nu presupunea doar conservarea florei, faunei și peisajului, ci și redescoperirea emoțiilor arhaice, memoriilor ancestrale, rădăcinilor profunde ale identității noastre și sentimentului de apartenență la un univers mai amplu decât cel uman.
La începutul anilor ’90, după alegerea mea ca președintă a WWF Italia, m-am apropiat de dialogul interreligios datorită prințului Philip, duce de Edinburgh, pe atunci președinte al WWF International, care, în 1995, a fondat A.R.C. (Alliance of Religions and Conservation) la Castelul Windsor. Asociația a promovat sute de campanii și proiecte în întreaga lume, bazate pe core beliefs și pe textele sacre ale marilor religii ale lumii, pecetluind astfel o alianță importantă între exponenții diferitelor credințe și mișcările pentru protecția naturii și sustenabilitate (care trebuie să fie de natură ecologică, socială, economică, dar și culturală și spirituală). Este un dialog pe care l-am continuat și în Italia în ultimele decenii, colaborând cu diverse culte (îndeosebi cu l’Unione Induista Italiana) în numeroase proiecte de protecție a mediului și de valorizare a dimensiunii mai profunde, aproape mistice, a ecologismului.
În anul 2000, când eram deja președinta Verzilor italieni, am publicat cartea In Viaggio con l’Arcangelo (Idea Libri, Rimini, reeditată în 2011 de Edizioni Mediterranee, Roma) pentru a povesti despre parcursul meu interior desfășurat de la pădurile Amazoniei până la insula grecească Symi, de la insulele Azore până în Patagonia chiliană, modelat de sincronicități, destine încrucișate și coincidențe continue, marcate constant de prezența Arhanghelului Mihail.
Mihail nu luptă numai împotriva Răului, deci și contra distrugerii Naturii și mediului, care caracterizează epoca noastră, ci reprezintă și o stea polară care ne invită să devenim „inteligențe calde”, capabile să unim inima și creierul, rațiunea și sentimentele, dimensiunea practică cotidiană și vibrația transcendentală. Prin urmare, Arhanghelul trebuie privit ca un ghid și ca un punct central al unui proces planetar menit să favorizeze un salt calitativ al conștiinței colective.
În 2012, după ce mi-am încheiat mandatul de purtătoare de cuvânt a Verzilor europeni și după activitatea parlamentară, ca deputată din partea Verzilor, am scris o nouă carte, în continuarea primeia, pe care am intitulat-o Lo sguardo dell’anima (Ed. Mediterranee, Roma). Intenționam să demonstrez, pe baza sutelor de întâlniri, conferințe și prezentări ale primei cărți care s-au succedat timp de unsprezece ani în întreaga Italie, dar și în străinătate, marcate constant de „sincronicități ale Arhanghelului Mihail”, că experiența mea nu fusese una individuală și pur subiectivă, ci o piesă dintr-o aventură colectivă mult mai vastă, aș spune chiar planetară.
Itinerarele celor două cărți ale mele se împletesc unul cu celălalt sub forma unei spirale, asemenea structurii ADN, și m-au condus, treptat, la convingerea că misiunea personală, sarcina mea specifică în legătură cu universul ecologist pluriform era să fac înțeleasă importanța dimensiunii spirituale în protejarea naturii și a mediului. Mi-am dat seama că perturbarea echilibrului ecologic înseamnă nu doar pierderea de resurse vitale pentru noi toți (păduri, apă, sol), ci și tulburarea unei armonii profunde dintre ființele umane și univers. În contrapondere, protejarea Naturii înseamnă, de asemenea, salvgardarea rădăcinilor primordiale ale identității noastre și contribuie la menținerea vie și vibrantă a acelei legături dintre microcosmos și macrocosmos, dintre sufletul individual și „anima mundi”, fără de care nu suntem decât niște epave rătăcitoare în abisul universului. Narațiunea mea a pus în evidență și rolul-cheie deținut de Vox Loica (astfel am numit în cărțile mele „vocea rațiunii”), deoarece consider că nu trebuie niciodată să pierdem din vedere rigoarea rațională, singurul scut, alături de zâmbet și autoironie, împotriva unor posibile rătăciri în landele fascinante, dar înșelătoare ale Misterului și ale Invizibilului.
Am revenit asupra acestor subiecte într-un eseu ulterior, intitulat The Roman Goddess Care: a Therapy for the Planet, publicat în 2012, într-un volum colectiv cu titlul Sacred Species and Sites - Advances in Biocultural Conservation, editat de Cambridge University Press, un text ce adună zeci de contribuții ale unor cercetători și experți din întreaga lume, prezentate în cadrul unei conferințe pe această temă, la care participasem la Cambridge, în 2007.
După publicarea în 2015 a istoricei enciclice Laudato si᾽, semnată de Papa Francisc, am scris un eseu intitulat Madre Terra, cuore dell’enciclica ce explorează punctele de convergență dintre gândirea ecologistă și cea a Papei Bergoglio, axată pe „ecologia integrală”. Această contribuție a fost inclusă într-un volum colectiv intitulat Laudato si - Un aiuto alla lettura, publicat de Libreria Editrice Vaticana, în 2016. De asemenea, am luat parte la Sinodul special al Vaticanului „Amazzonia: nuovi cammini per la Chiesa e per un’ecologia integrale”, în cadrul unui seminar preparator, desfășurat în perioada 25–27 februarie 2019.
Un itinerar personal așadar, dar strâns legat de o evoluție colectivă a conștiințelor, care continuă și în prezent, în armonie cu multe persoane din diferite colțuri ale lumii: fără îndoială o minoritate, dar în creștere și deloc neglijabilă. Acest melanj dintre vizibil și invizibil a marcat timp de decenii întregul meu parcurs de lideră ecologistă: angajamente politice urmate de momente de răgaz spiritual, întâlniri de lucru marcate pe neașteptate de semne ale Arhanghelului Mihail, bătălii ecologice și rugăciuni, mai ales când erau rostite în sânul Naturii, într-o alternanță misterios de armonioasă între două lumi care se atingeau și se retrăgeau precum valurile și țărmul.


O.J. Ați purtat natura în casele a milioane de italieni prin emisiuni precum Geo. Cât de mult s-a schimbat de atunci rolul jurnalismului de mediu? Mai are acum televiziunea puterea de a educa publicul sau am trecut într-o eră a fragmentării informației?

G.F. Înainte de a aduce Natura în casele a milioane de italieni ca prezentatoare a emisiunii Geo, un program al canalului Rai Tre pe care l-am moderat din 1993 până în 1999, contribuisem deja la difuzarea temelor de mediu prin activitatea mea jurnalistică, în calitate de colaboratoare la reviste de specialitate. De exemplu, ,,Natura Oggi”, ,,Oasis” și, în special, ,,Airone”, unde am fost trimis special de la sfârșitul anilor '80 până la începutul anilor 2000. În acea perioadă, ,,Airone” avea vânzări de aproximativ 300.000 de exemplare și m-a trimis în întreaga lume, alături de fotografii publicației, oferindu-mi ocazia să semnez reportaje din Amazonia, Patagonia, Marea Mediterană și din numeroase arii protejate italiene.
Odată cu Geo am acceptat provocarea de a schimba limbajul, adoptându-l pe cel de televiziune, dar fără a cădea în tentația de a-l simplifica excesiv: era vorba despre a sintetiza, în două minute de prezentare zilnică, teme și realități complexe, ilustrate de documentarele filmate pe întreaga planetă. Pe atunci, o ediție presupunea circa două milioane de telespectatori, iar dialogul cu mulți dintre ei era o constantă: oamenii ne scriau, se informau, voiau să știe mai mult. Rolul televiziunii era atunci esențial și stimula participarea. Apariția rețelelor de socializare și multiplicarea emisiunilor și a canalelor TV au dus la o creștere cantitativă vertiginoasă a știrilor, dar și la o fragmentare și o lipsă de aprofundare a informației și a comunicării, care mi se par bine surprinse în versurile unei poezii a lui T.S. Eliot: „Where is the wisdom we lost in knowledge?/Where is the knowledge we lost in information?”. Adică: „Unde este înțelepciunea pe care am pierdut-o în cunoaștere? Unde este cunoașterea pe care am pierdut-o în informație?” O întrebare esențială, care evidențiază modul în care cantitatea tot mai mare de știri, informații, documente, postări și comentarii de pe rețelele de socializare, revărsate asupra noastră cu o viteză amețitoare, nu reprezintă nicidecum o garanție a evoluției conștiințelor. Dimpotrivă, se poate transpune într-o distragere constantă și o îndepărtare periculoasă de „dialogul” cu propriul suflet, prăbușindu-ne astfel în regresie intelectuală, pierderea memoriei, o adevărată degradare a capacităților cognitive și chiar a coeficientului de inteligență. Un risc care, de altfel, ne este semnalat cu o frecvență tot mai mare de către oamenii de știință, experți și cercetători, și care pare să ne domine tot mai mult odată cu invazivitatea rețelelor de socializare. Acestea, din păcate, pot crea dependențe periculoase, îndeosebi în rândul copiilor, adolescenților și tinerilor, accentuându-le izolarea și limitându-le capacitatea de socializare tot mai mult la planul virtual, în detrimentul celui real. Pe scurt, comunicarea din epoca noastră - care este excesivă, prea rapidă, aproape exclusiv vizuală, globală și în mediul virtual - pare să fi pierdut pe drum capacitatea de a transmite înțelepciune și cunoaștere, acele învățături utile vieții care, în secolele anterioare, se transmiteau din generație în generație.    
Așa cum scriu și cum atrag deja atenția de decenii prin intermediul scrierilor și conferințelor personale, în întâlnirile și angajamentele mele politice și de mediu, se poate spune, din păcate, că „ecosistemul cel mai expus riscului este mintea umană”, sau mai bine zis, legătura dintre minte și inimă, dintre rațiune și sentiment, care riscă să facă specia umană tot mai puțin umană. Asta înseamnă că inclusiv comunicarea unei teme complexe, precum cea a protecției mediului și a urmăririi triplei sustenabilități (de mediu, socială și economică), riscă să fie redusă la sloganuri, simplificări excesive și o avalanșă de știri adesea catastrofice, într-o confuzie globală care nu ajută la identificarea cauzelor și soluțiilor pentru aceste probleme complexe. O comunicare care riscă să devină patologică și să provoace respingerea temelor pe care le propune, prea complexe pentru majoritatea oamenilor, care cedează tentației de a se închide în propriile probleme individuale și de a renunța la angajamentul colectiv. Dacă adăugăm și ultimul mare risc al comunicării din ultimele decenii, și anume invazia copleșitoare de fake news și interacțiunea tot mai crescută cu Inteligența Artificială, se va înțelege cât de anevoios devine să realizezi o comunicare demnă și utilă pe teme atât de complexe și în rapidă evoluție, precum schimbările climatice sau pierderea resurselor naturale. Cu toate acestea, mi se pare edificator să revin aici cu „calea de ieșire” care mi-a fost sugerată cu decenii în urmă (dar care este încă actuală și va fi, să sperăm, din ce în ce mai mult) de către un grup de tineri activiști din cadrul WWF, chiar pe tema „modului de comunicare” a chestiunilor de mediu și protecție a Naturii. Provocarea, în opinia lor, era aceea de a menține vie și continuă relația de comunicare profundă și ancestrală dintre ființa umană și Natură. „Prin corpul pământului”, așa cum a spus atunci un băiat de treisprezece ani. „O frunză de copac, un stârc în zbor pot comunica mult mai mult decât o sută de emisiuni, decât un întreg program TV” (sau decât ore în șir petrecute pe rețelele de socializare), am putea adăuga astăzi. „Ce putem spune despre ascultarea liniștii, în contact cu natura? Este un mijloc excelent de comunicare”, „Relația cu natura oferă hrană sufletului”. Acestea erau câteva dintre intuițiile exprimate atunci, dar care sunt mai actuale ca niciodată.
În sinteză, deși pare să nu mai existe mari speranțe ca omenirea tot mai rătăcită și dezorientată să își plece urechea la aceste mesaje, care riscă să se piardă în zgomotul general, provocarea trebuie acceptată și dusă mai departe, crezând în ajutorul divin, pentru cei care cred, și în luminoasa forță pozitivă a universului și în optimismul voinței, pentru cei care sunt necredincioși.


O.J. Cum vedeți actualele mișcări ecologiste conduse de tineri? Există ceva ce generația dumneavoastră ar fi putut face diferit, astfel încât acești tineri să nu se mai confrunte cu actuala criză climatică?

G.F. Arhipelagul mișcărilor ecologiste conduse de tineri, îndeosebi Fridays for Future, intrate în scenă la începutul anilor 2020, și protagonistele unei vaste treziri globale față de urgența „salvării planetei” și a locuitorilor ei, trebuie să se confrunte cu un nivel de complexitate și rapiditate fără precedent pentru specia umană. Tinerii conștienți, și pe mulți dintre ei îi cunosc, fiindcă am frecventat/susținut această mișcare din 2019 până astăzi, își dau seama de acest fapt și se întreabă ce instrumente să aleagă pentru a încerca să transforme actualele modele de producție și consum, precum și stilurile de viață în forme sustenabile sau, oricum, mai puțin nesustenabile. Unii aleg calea politicii (de exemplu, destul de mulți dintre acești tineri activiști, prieteni de-ai mei, au ales tabăra green, atât la nivel național, cât și european, pentru a-și promova revendicările de schimbare colectivă). Alții au acceptat provocarea de a deveni protagoniști ai green economy. Ei sunt, așadar, implicați în tranziția către energiile regenerabile și economia de energie, în sectorul One Health (legătura dintre sănătatea mediului și sănătatea umană), în renașterea spațiului verde (regenerarea grădinilor, parcurilor, patrimoniului vegetal, grădinilor urbane comunitare și grădinilor sustenabile), în bunăstarea animalelor, educația ecologică ș.a.m.d.
Un aspect interesant al acestor mișcări de tineret green constă în faptul că ele sunt adesea conduse de femei tinere. Nu doar celebra Greta Thunberg, simbol al apelului lansat tineretului mondial de a ghida din prima linie această „conversie ecologică” (formulă lansată, nu întâmplător, de cunoscutul lider european al Verzilor, Alex Langer, și preluată apoi, tot nu întâmplător, de „ecologia integrală” a Papei Francisc), ci multe alte tinere lidere verzi au mai apărut în ultimii ani. Valorile pe care le susțin, Grija (față de planetă și față de relațiile umane), Interconexiunea dintre ființele vii, tripla Sustenabilitate și un accent deosebit pe Amabilitate și Empatie ca metode de comunicare a acestor alegeri sunt valori nu doar feminine, ci și la feminin. Ne dorim, așadar, ca ele să fie însușite și de acea parte a tineretului masculin care a înțeles urgența unei evoluții interioare autentice pentru a susține schimbarea colectivă necesară.
Legat de ceea ce generația mea ar fi putut face și nu a făcut, aceasta ar necesita un alt interviu... mult prea lung! Însă mai bine mă lipsesc și spun doar că, de mult timp, eu cred în „filosofia punctelor de lumină”. Într-adevăr, de-a lungul vieții mele de activistă și lideră verde, am putut constata direct că există, la nivel glocal (adică global și local), multe „puncte de lumină”. Este vorba despre oameni, organizații, mișcări, realități și instituții care fac bine lucrurile bune și produc modele sustenabile autentice. Totuși, adesea, aceste puncte de lumină nu sunt în legătură unele cu celelalte (chiar dacă se pricep foarte bine să „facă rețea” în rețelele sociale, deci la nivel virtual), nu se agregă în jurul unor cerințe precise și, prin urmare, nu influențează prea mult deciziile politice importante. Cu alte cuvinte, ele nu formează o constelație.
Misiunea mea, de decenii și astăzi mai mult ca oricând, este, așadar, să ajut punctele de lumină să creeze o constelație. Mulți dintre noi am putea face asta, și mulți o fac, dar nu suficient. Turning darkness into light, versul unei poezii a unui călugăr din secolul al VIII-lea, poem peste care am dat întâmplător în timpul unei vizite la splendida Bibliotecă de la Trinity College din Dublin, a devenit, în acești ultimi ani, motto-ul meu. Ne indică drumul, unul anevoios și în pantă, dar singurul pe care îl avem pentru a naviga prin aceste vremuri întunecate și violente și pentru a menține direcția. Mai presus de toate, pentru a ne menține umani... Cea mai mare provocare.

Interviu realizat şi tradus de Octaviana Jianu
(nr. 9, septembrie 2026, anul XVI)