Jan Röhnert: „Rezonanța cu aceste forme, momente și adevăruri infinite ale vieții"

În primele zile ale acestui an, printr-un amplu comunicat de presă, Societatea Wilhelm Lehmann anunța că poetului, eseistului și cercetătorului literar Jan Röhnert îi va fi decernat „Premiul de Literatură Wilhelm Lehmann” al orașului Eckernförde pentru proză eseistică remarcabilă. Vestea, care certifică statutul tot mai vizibil al distinsului meu interlocutor, m-a bucurat, evident. Însă nu despre acest premiu va fi vorba în dialogul care urmează. Cu gândul la precedenta noastră discuție, găzduită tot de revista „Orizonturi culturale italo-române / Orizzonti culturali italo-romeni”, mi-am propus, ca o completare, să îl împing puțin pe Jan Röhnert din zona sa de confort și să clarific felul în care poetul se raportează la metaforele generate de accelerare, de  inteligența artificială generativă și de noul val de mecanisme care ne sunt puse la dispoziție.

Luciana Tămaș: Sunt destui cei care consideră că modelele societale existente nu mai au cum să reziste în fața noilor provocări – generate, printre altele, de apariția inteligenței artificiale generative. Vizionarii de altădată anunțau o asemenea posibilă ruptură civilizațională. Cât de elastic se dovedește a fi limbajul poetic în a surprinde aceste fluctuații?

Jan Röhnert: Cred că orice poem izbutit se situează dincolo de ordinile sociale rigid stabilite; se află în contradicție atât cu societatea, cât și cu tehnologia guvernată de interese. Firește, poemul poate fi scris în era noilor tehnologii, sau chiar cu ajutorul acestora, însă este altceva. Dar el există, în primul rând, prin sine însuși, chiar dacă își poate împrumuta limbajul și forma de peste tot. Poemul nu este o tehnologie, nu este călăuzit de interese, nu se raportează la comunicarea de masă ori la piață. El apare, cu toate acestea, mereu într-un anumit timp – nu este cu totul în afara lui; însă stă sau se întinde de-a curmezișul, oarecum, plutind, probabil, cu un deget deasupra solului. Eu așa mi-l imaginez. Puțini îl văd cu adevărat, acesta fiind foarte efemer.


L.T.: Cine sunt „profeții” care azi ne vorbesc despre sciziunile care vor urma?

J.R.: Nu știu dacă aceste rupturi, de fapt, nu s-au produs deja cu mult timp în urmă și dacă mulți autori nu ne povestesc despre ele încă de multă vreme. Mă gândesc la J. G. Ballard, care scria că îl interesa „Science-Fiction-ul viitorului apropiat”, ori la pandemoniul prezentului al lui László Krasznahorkai. Marea literatură posedă un imaginar seismografic.


L.T.: Pot fi văzuți fizicienii cuantici ca poeți – și spun acest lucru, deoarece ei folosesc destule sintagme surprinzător de lirice...

J.R.: Probabil. Ei văd și descriu ceva ce alții nu observă – ba chiar ceea ce alții nici măcar nu sunt conștienți că există – cu cea mai mare siguranță, precizie și naturalețe. Tot așa cum poeții își scriu poemele, trăiesc și gândesc înăuntrul lor – și apoi se miră că alții caută explicații despre felul în care le-au venit ideile…


L.T.: Dar, invers, pot fi văzuți poeții, sau măcar o parte a lor, ca „vizionari cuantici”?                                                                                                        

J.R.: Cu siguranță, măcar metaforic. Poeții pătrund în ceva ce scapă ochiului liber, care, însă, este cât se poate de clar pentru ei. Și nu este vorba despre viziuni, acest ceva putând fi dedus din realitatea înconjurătoare, doar că într-o altă lumină. O definiție frumoasă a unui poem.


L.T.: Dar o parte a matematicienilor – Benoît Mandelbrot, de exemplu?

J.R.: Din păcate, nu mă prea pricep la acest subiect, însă mă gândesc că autoreferențialitatea matematicii pure poate fi comparată cu caracterul autonom al poeziei. Ea există, pur și simplu, și nu are nevoie de explicații. Calea este parte a soluției. Pe mine mă interesează și poezia ca proces – atât ca scriere, cât și ca lectură; aici se dezvoltă ceva ce înainte nu exista. Cu toate că mi se pare mult mai ușor să citesc poezii decât să înțeleg formule matematice... Însă poate că nu ar trebui (doar) să înțelegem formulele și deducțiile matematicii, ci și să admirăm, pur și simplu, felul în care acestea sunt construite, poesis-ul lor.


L.T.: Paul Virilio, care a fost descris ca un „profet al nenorocirii”, spunea că accelerarea este aceea care determină disoluția societății. Tot el sugera că pentru a ține pasul cu accelerarea, ar fi nevoie de structuri care să facă față acesteia. Mersul lucrurilor îl confirmă. Mințile noastre nu prea au cum să controleze accelerarea – așa că este pusă la treabă inteligența artificială generativă. Ne așteaptă o simbioză om-mașină – sau suntem deja în această ecuație?

J.R.: S-ar putea să ne aflăm deja într-o astfel de lume, dacă este să mă gândesc la dispozitivele tehnice cu care (aproape) toți lucrăm și cu ajutorul cărora se pot crea și poezii, se pot înregistra vocal aceste răspunsuri la interviu, sau se pot identifica păsările ori numi constelațiile. Pe de altă parte, am folosit și dezvoltat dintotdeauna mașini, „tools” (instrumente, n.t.). Viteza, accelerarea, este, firește, o problemă, deoarece timpul propriu al lucrurilor și al oamenilor nu mai este valorificat. Însă există și o anumită inerție în lucruri (dar și în oameni) care refuză să participe la accelerarea infinită; poate un fel de rezistență a materiei și a cuantelor, chiar și în noi înșine. Fiecare întârziere a trenului, fiecare ambuteiaj pe autostradă, fiecare blocaj al motoarelor de căutare de vorbește despre asta.


L.T.: Cât loc mai rămâne, în acest scenariu, pentru „sunetul vieții” despre care vorbeai?

J.R.: Aș putea spune acum că dacă am vorbit despre un sunet al vieții, atunci probabil că acesta și există într-un fel sau altul – ceva care nu se dezvăluie, care se răzvrătește și face ce vrea. Aș putea spune, chiar obiecta, că există o mai mare conformitate, nu în ultimul rând datorită tehnologiilor care ne sunt impuse cu o forță blândă. Însă există, pe de altă parte, și trupul nostru, corporalitatea noastră, care posedă un alt timp și un alt adevăr; există un timp al copacilor, al pietrelor, al apei, al multor ființe organice care există adesea neobservate alături de noi și peste tot în jurul nostru.


L.T.: Despre ce fel de „viață” vorbim?

J.R.: Cred că este vorba despre rezonanța cu aceste forme, momente și adevăruri infinite ale vieții, care există și care, indiferent de tehnologie, ne invită să participăm la viață în sensul larg al cuvântului. Poate exista o bucurie mai mare decât aceea de a vedea, pe neașteptate, o pasăre apărând la fereastră, de a ședea sub un copac și a auzi o ciocănitoare, ori de a culege, de pe malul mării, o piatră care ascunde o viață veche de milioane de ani? Dacă simțim aceste rezonanțe, uneori, atunci înseamnă că suntem, încă, în viață.


L.T.: Îți mulțumesc pentru amabilitate și îți doresc să rămâi în deplină armonie cu toate acele ființe organice pe care le invoci cu entuziasm!

8 iunie 2015, Jan Röhnert și Paulus Böhmer la Galerie auf Zeit



14 iulie 2015, Jan Röhnert și Uljana Wolf la Galerie auf Zeit

Interviu realizat şi tradus din germană de Luciana Tămaş
(nr. 3, martie 2026, anul XVI)