„Art Bunavestire”. Un buchet de agregare cu varii repere de diseminare

În numărul din iunie publicăm partea a treia a seriei de interviuri dedicate de Luciana Tămaş fenomenului cultural ART Bunavestire în acest an care marchează o dublă aniversare: 40 de ediții ale ART Bunavestire și 60 de ani de la înființarea Muzeului Țării Oașului. Intervin aici Remus Vârnav, de al cărui nume se leagă începuturile evenimentului cultural Art Bunavestire, dr. Felicia Grigorescu, istoric de artă și muzeograf în cadrul Secției de Artă a Muzeului Județean Satu Mare, prof. univ. dr. Dorel Găină şi artistul Călin Modovan.

Cei patru interlocutori conturează, fiecare din perspectiva sa, felul în care „Art Bunavestire” a extras ținutul Țării Oașului din mit, l-a antrenat pentru schimbare și l-a împins în ultra-contemporaneitate. Trebuie să subliniez că, într-o altă etapă istorică, doar creația și personalitatea lui Constantin Brâncuși au mai avut un asemenea efect într-un alt areal geografic al României.


Luciana Tămaș: Domnule Remus Vârnav, îmi spuneați că începuturile evenimentului au fost anevoioase și ați enumerat câteva dintre motivele care au făcut ca fiecare pas înainte să fie dificil. Considerați că oficialitățile din oraș s-au adaptat corespunzător la anvergura pe care „Art Bunavestire” a dobândit-o?

Remus Vârnav: A existat și a rezistat multă vreme prejudecata, inclusiv la autoritățile locale, că, fiind un muzeu etnografic, nu era rostul Muzeului Țării Oașului să organizeze expoziții de artă plastică. (Eu am ales o formulare rezervată, dar au existat și exprimări mai... contondente!) 

L.T.: Care au fost etapele acestei replieri?

R.V.: A fost la început o atitudine de ignorare, apoi una de acceptare tacită, urmată de o perioadă de bunăvoință... distantă, care a evoluat spre un interes în creștere, iar, în ultimul deceniu, administrația locală și-a asumat toate cheltuielile de organizare ale evenimentului.

L.T.: Puteți să ne oferiți câteva exemple?

R.V.: Înainte de ediția a XX-a, Consiliul local a realizat o investiție importantă, în urma căreia muzeul a avut prima galerie modernă de artă. Am pomenit înainte de această importantă lucrare, hotărâtă de primarul de atunci, Nicolae Bura, împotriva tuturor cârtitorilor. Trebuie să subliniez și contribuția celor trei ediții ale Simpozionului „Formă. Culoare. Timp” la schimbarea de atitudine. Membrii administrației locale au fost impresionați de prețuirea cu care atâtea personalități ale artei românești au considerat întreaga activitate a muzeului. În sfârșit, cum spuneam, în ultimul deceniu, Consiliul local (primar d-na Aurelia Fedorca) a trebuit să recunoască renumele unei manifestări de artă care s-a impus la nivel național.

L.T.: Suntem în anul Brâncuși – un artist care a melancolizat nedefinitul și i-a transformat variabilele în structuri simbolice puse sub semnul infinitului. Ați putea găsi legături între creația marelui artist gorjean și aceea a unora dintre participanții de la expozițiile „Art Bunavestire”?

R.V.: Îmi vin în minte numele sculptorilor Mihai Olos, Mircea Roman, Ioan Marchiș  sau Maxim Dumitraș, dar nu pot să dezvolt aici gândul meu...

L.T.: Prin ce se deosebește Țara Oașului de alte zone etno-folclorice din România?
Dr. Felicia Grigorescu: Folcloriștii, etnografii și antropologii au identificat și argumentat existența în corola etnografică a României a unor forme de comunitate pe care le-au numit zone etnografice, unități teritoriale cunoscute și ca „țări“, configurate conform unor caracteristici și obiceiuri comune din respectivul teritoriu, asemeni unor mari familii. În multe din aceste zone, costumul tradițional este și acum prezent. Cea mai mică dintre aceste zone etnografice identificate în Transilvania este Țara Oașului. Deși dimensiunea este nesemnificativă în fața elementelor ce individualizează acest spațiu.
Așezată la sud-vest de pasul Huta, este frecvent considerată un fel de apendice al marii țări a Maramureșului, deși Valer Butură (Etnografia poporului român. Cultura materială, 1978), cu rafinata sa percepție, a individualizat-o printre celelalte zone etnografice.
Faptul că multă vreme Țara Oașului a fost un spațiu izolat a favorizat conservarea valorilor sale tradiționale. Situarea geografică a modelat comportamentul oșenilor. Aproape fără pământ cultivabil, ei și-au obținut cele necesare traiului printr-o continuă luptă cu o natură ostilă, dar spectaculoasă. De mici copii, erau obligați să se implice în rezolvarea problemelor gospodărești, ceea ce îi responsabiliza.
Prezentul, cu tehnologii avansate și cu libertate de mișcare, i-a făcut pe oșeni să fie printre primii care și-au căutat prosperitatea în cele patru zări.
Ce-i diferențiază pe oșeni de alte zone etno-folclorice? Poate graiul și muzica; costumul tradițional, hărnicia, curajul și mândria. Ca element tradițional excepțional oșenesc, aș aminti ceea ce a atras în mod special atenția unor realizatori din televiziune, Elisabeta Bostan și Mihai Botez, respectiv podoaba specifică a miresei oșence: cununa. Aceasta a fost identificată în toate satele din Oaș, iar împletitura în zeci de șuvițe subțiri pe lateralele feței pare a fi  unică. Și, nu în ultimul rând, frumusețea femeilor.

L.T.: Ce rol joacă umorul în felul în care oșenii se raportează la moarte?

F.G.: Dacă avem în vedere tragedia ireversibilității din moarte și respectarea ritualului de înmormântare în Oaș, foarte bine conservat încă, și faptul că oșenii sunt întotdeauna profund marcați de pierderea unui semen și simt o sinceră compasiune față de cel decedat, răspunsul la această întrebare, la primul impuls, ar fi că într-un asemenea moment solemn nu este loc pentru umor. Oșenii folosesc în continuare termenii vechi referitori la ceremonialul de înmormântare, respectiv „petrecanie“, decedatul este „petrecut“ de comunitate și este jelit (femeile cu părul despletit, cu batic negru  – chischineu – iar bărbații nebărbieriți și fără a purta clop în perioada de doliu). Decedatul este „cântat“ de femeile din familie. Exprimarea muzicală individuală vocală în Oaș nu este cântatul, oșenii nu au cântece – ei au țâpurituri, pentru că ei țâpuresc, strâgături pentru că strâgă și corinzi (colinde). Doar la petrecanie, oșencele „se cântă“ în sensul comun de se caină, își cântă disperarea și supărarea.  
Comunitatea regretă întotdeauna atât plecarea unui tânăr sau a unui om în floarea vârstei – deoarece consideră că aceștia nu reușiseră încă să-și împlinească menirea pe pământ, lăsând în urmă familii distruse –, cât și despărțirea de persoane de vârstă înaintată, care sunt rupți de cei dragi și își părăsesc gospodăriile în care s-a întrupat munca lor de o viață, aducându-se un omagiu celor două mâini truditoare care au construit tot ceea ce în momentul morții este părăsit, mâini care este păcat să putrezească. Moartea este poate cel mai filosofic moment, în care este conștientizată neputința de a evita plecarea din lume, indiferent de câte bunuri ar fi agonisit decedatul.
Dar da, oșenii fac și umor în raportarea la moarte. Acest umor este prezent în strigătura oșenească, prin care moartea este sfidată. Protagoniștii sunt persoane sănătoase, vesele, care de obicei se referă la moartea propriei persoane, întotdeauna moartea fiind văzută la un timp viitor. Aceasta este personificată, necruțătoare, dar celui ce o sfidează nu-i e frică de ea, ci mai degrabă o ia în derâdere. Tinerii, prin strigătură, își imaginează cum ar reacționa comunitatea, cum ar fi plânși de mândrele lor. Ei clamează că nu se tem de acel moment, fiind convinși că este departe. De asemenea, prin  strigătură sunt lansate indicații de îndeplinit în momentul „când oi muri“, cel ce strigă arătându-se neînfricat în fața unei astfel de posibilități. Prin acest fel de strâgătură, se clamează, în fapt, o victorie a vieții asupra morții, momentul acestui eveniment fiind într-un viitor atât de îndepărtat încât pare imposibil.

L.T.: Ați caracteriza temperamentul oșenilor ca fiind fericita fuziune între lirismul reținut al sătmărenilor și acela ritualic al maramureșenilor?

F.G.: Ce rafinată nuanță ați identificat între aceste două zone etnografice vecine. Cu un secol înainte, a făcut-o și Tache Papahagi; pe lângă asemănările folclorului din Oaș și Maramureș, a menționat și o posibilă „continuitate etno-psihică“. Desigur, între zone geografice apropiate putem vorbi de acțiunea unor factori de influență reciprocă, aceste procese au necesitat perioade mai scurte sau mai îndelungate de timp. Relațiilor interumane li se suprapun contextele politico-economice și, la anumite intervale de timp, și cele istorice. Întorcându-ne din nou cu un secol în urmă, găsim Sătmarul, ca intersecție de drumuri comerciale, ca pe un conglomerat etnic de români, maghiari, evrei, șvabi, armeni, slovaci și, în număr mai mic, alte neamuri, conform Recensământului general al populației din 1930. Geografic, Țara Oașului reprezenta mai puțin de un sfert din actualul județ Satu Mare. Satele oșenești erau locuite majoritar de români, alături de care mai trăiau evrei și puțini maghiari și slovaci. Încă din prima jumătate a secolului al XX-lea, Valeriu Butură îi conferă rang de zonă etnografică, și asta datorită caracteristicilor sale care o individualizau, caracteristici foarte bine conservate de izolarea în care viețuia, aproape lipsită de  drumuri de legătură cu zone apropiate. 
Să menționăm și faptul că, o perioadă (1950–1968), Oașul și Maramureșul aparțineau aceleiași administrații locale, Regiunea Maramureș, ceea ce le-a apropiat foarte mult.
Și iarăși întorcându-ne cu un secol în urmă, impresionat de ceea ce a descoperit în Țara Oașului, folcloristul Ion Mușlea scria despre oșeni: „Firea. La prima întâlnire, Oșanul nu pare deloc dispus să stea de povești cu «domnii». El se deschide totuși destul de repede, dar chiar după ce se împrietenește puțin, păstrează ceva din aerul încăpățânat și dârz care-l caracterizează. De originea lui «oșănească» e întotdeauna mândru. ... Dacă întrebi ce e aceea «oșănia» ți se răspunde: «rându din Țara Oașului, portu!»“ (Ion Mușlea, 1932). Sensul cuvântului rând la oșeni este foarte complex, deosebit de cuprinzător, mult mai mult decât portul; include toată rânduiala din comunitate, oșănia în întregul ei. Pentru o imposibilitate de rezolvare a unei probleme, oșanul conchide scurt și concis, nu-i rând (nu-i modru).
Temperamentul oșanului este vulcanic. Mândria lui nu se limitează la propria persoană, ci include întreaga lui familie. Un afront adus unui membru al familiei era considerat ca fiind personal și se transmitea peste generații, plătit de multe ori cu viața. Folcloristul amintește și de „conștiința diferenței de rang“ social, rang dobândit prin diplomele de noblețe ale unor familii. Abia emanciparea câștigată prin emigrare a domolit legea talionului din Oaș, iar egalizarea situațiilor financiare demantelează forța rangului familiei.
Acestor caracteristici Ion Mușlea le mai adaugă bunătatea la suflet a oșanului, solidaritatea și ajutorul față de semenii în necaz, dar și ospitalitatea față de străini.

L.T.: Ce semnalează faptul că destui oșeni renunță la al lor port și la ale lor tradiții?

F.G.: Urmărind de aproape în ultimele decenii viața oșenilor, parcă n-aș afirma că aceștia renunță la port și la tradițiile lor în acest moment. Că au loc transformări majore în vestimentația lor este foarte adevărat, putându-se observa continua mișcare a spiralei evoluției portului, în pas cu transformările continue ale societății.
Aș trata acest răspuns în funcție de acțiunea a trei vectori determinanți în portul oșenesc, respectiv vârsta, momentul și semnificația zilei și locul unde este stabilită persoana.
Vârsta este cea care influențează dinamica schimbării. O femeie, persoană mai bătrână, este mai conservatoare și nu va renunța  ușor la elementele de vestimentație oșenești care mai sunt prezente în port, respectiv cel puțin sumna, uneori și cămașa, sau capotul, confecționate din materiale textile din comerț, cu fundal închis la culoare, frecvent negru, cu decor floral mărunt și purtând batic. Dacă la celelalte elemente de vestimentație s-a renunțat, acceptându-se haine moderne, baticul rămâne un element constant, ultima relicvă de oșenie. Baticul este purtat atât în oșenie, cât și oriunde călătorește persoana. Aceste haine sunt purtate în cursul săptămânii. Duminica și la sărbători, vestimentația se compune din toate elementele costumului tradițional în care pânza țesută în casă este înlocuită cu textile din comerț, iar broderiile cusute odinioară manual cu o simbolistică sofisticată sunt înlocuite de elemente de pasmanterie din mărgele negre.
Femeile tinere, în țară sau în străinătate, poartă haine moderne în cursul săptămânii. Când sunt în țară, duminica și la sărbători, poartă costumul oșenesc transformat precum cel al femeilor bătrâne.
Bărbații au renunțat de multă vreme în perioada caldă la gaci, înlocuindu-i cu pantaloni din tergal. Iarna mai ales tinerii poartă cioareci de lână. Duminica și la sărbători poartă cămașă albă decorată cu pasmanterie cu mărgele negre. Din nefericire, pe cămășile tinerilor decorul este prea abundent, ținându-le gâtul blocat.
Aceste haine decorate cu mărgele sunt foarte scumpe, adică mii de euro, dar faptul că toți oșenii tineri le poartă este un indiciu că nu se renunță la port, chiar dacă acesta s-a îndepărtat de forma lui de odinioară.  

L.T.: „Art Bunavestire” a ajuns, în timp, un reper cultural major. Cum percepeți această serie de evenimente și cum a decurs experiența dumneavoastră cu organizatorii și cu publicul din Negrești-Oaș?

Prof. univ. dr. Dorel Găină: „Art Bunavestire” este, dincolo de anvelopa expozițională, un art-eveniment major ce, prin diversitatea de artiști participanți și prin referențialitatea lor legată de biografii artistice și existențiale, depășește cadrul localizării geografice, în repere de conjugare dintre fizic și metafizic. Desigur că la această conjugare dintre vizibilitatea directă și aceea a memoriei/arhivării contribuie excelența suitelor de promovare de la pachetele materiale la cele virtuale cât și, important, poveștile și declinările de întru legendă făptuite de artiști, organizatori, public. Negrești-Oaș primește și gestionează „Art Bunavestire” cu un firesc împletit cu energiile legate de celebrări de întru sărbătoare, energie datorată specificului locului și locuitorilor. Desigur că în făptuirea/existarea acestei relații sunt importanți ambasadorii dinspre „Art Bunavestire”, respectiv artiștii, organizatorii, personaje dedicate dinspre intervalele instituționale și chiar politice.

Călin Moldovan: Ca artist încă la început, consider participarea la „Art Bunavestire” o experiență valoroasă și o oportunitate de a expune alături de artiști consacrați. Longevitatea acestui eveniment îi conferă o importanță aparte în peisajul cultural românesc, iar pentru mine este o bucurie să fac parte din această tradiție. Relația cu organizatorii a fost una deschisă și profesionistă, iar publicul din Negrești-Oaș s-a remarcat prin interes sincer și receptivitate. Lucrările mele, realizate într-un limbaj contemporan, dar influențate de sensibilitatea și valorile artei tradiționale, au găsit aici un context potrivit de dialog și reflecție.

L.T.: Prin ce se diferențiază „Art Bunavestire” de alte evenimente expoziționale la care ați participat?

C.M.: Ceea ce diferențiază această expoziție este legătura autentică dintre artă și identitatea culturală a locului. Este doar un spațiu de întâlnire între generații și viziuni artistice diferite. În cazul meu, această dimensiune este importantă, deoarece practica mea artistică îmbină elemente ale artei moderne cu influențe provenite din arta tradițională. Figura umană și peisajul apar frecvent  ca forme de explorare a relației dintre individ, memorie și spațiul cultural, iar „Art Bunavestire” oferă un cadru în care astfel de preocupări pot fi înțelese și apreciate.

D.G.: „Art Bunavestire” se diferențiază, fără, important, să se rupă – aș folosi, poate, un termen mai adecvat, respectiv alter și meta-distincție –, printr-un buchet de agregare organizatorică, participativă și cu varii repere de diseminare, în conjugarea dintre alinierile la cutume și inovările legate de relațiile  paradoxale (dintre cordialitate, accept, comprehensiune și un amalgam de rigurozitate carteziană și spirituală – aceasta, în declinări ale duhului oșenesc). Se adaugă la toate aceste experiențe și experimente legate de promovări și diseminări ante- și post-eveniment. Punctual aș exemplifica itinerarea singulară sau cumulativă a unor ediții de „Art Bunavestire” în alte spații/localizări geografice, culturale, spirituale. Tot punctual, aș aduce în discuție și extensia art-evenimentului în și întru virtual. Grupul propus pe aplicația WhatsApp a devenit astfel nu doar un canal de comunicare și informare organizatorică și promoțională, ci un club al dialogului dintre artiști, participanți ori nu, organizatori, public apropiat ori interesat de eveniment.

L.T.: Cum credeți că a afectat virtualul, cu toate provocările pe care le-a generat, tradițiile milenare ale Țării Oașului?

D.G.: Dacă privim din punctul de vedere al unei microscopii acut făgăduite, desigur că se relevă daunele și avarierile provocate mai mult sau mai puțin cutumelor  legate de trecerea tradițiilor dintr-o vreme în alta și schimonosirea, adesea, a întrupărilor acestora cât și eliminarea ori marginalizarea, poate chiar suspendarea unora dintre ele, din tradițiile vii și viețuire întru tradiții.
Dacă, însă, privim intens în vizibilitatea și cercetarea/înțelegerea istorică, nu putem să nu constatăm/consemnăm/observăm cum că ceea ce acum și punctual considerăm a fi atentate, se arată ca un firesc, în conjugarea dintre trist, amar și benefic, în curgerea diacronică. Așa că depinde de noi ca „lupta cu îngerul” să devină o declinare de pozitiv – de la perpetuarea de tradiții în conjugare cu provocările an-materiale, generate de invazivitatea virtualului, la întreprinderea unei trăiri eficiente, parteneriale și dialogale cu virtualul, cu declinările și extensiile lui.

C.M.: Virtualul a contribuit la o mai mare vizibilitate, oferind acces unui public pe care altfel l-ar fi atins mai greu. Totuși, cred că arta se trăiește cu adevărat prin experiența directă,  și prin contactul nemijlocit cu oamenii și locurile care le păstrează. Ca artist dintr-o generație care a crescut odată cu mediul digital, văd virtualul mai degrabă ca pe un instrument de promovare decât ca pe un substitut al experienței reale. În creația mea, încerc să construiesc o punte între aceste lumi, folosind un limbaj artistic contemporan pentru a păstra și reinterpretata valori și sensibilități care provin din tradiție.

L.T.: Vă mulțumesc!

Și pentru că domnul Remus Vârnav amintea de „prețuirea cu care atâtea personalități ale artei românești au considerat întreaga activitate a muzeului”, în loc de final, am ales câteva asemenea fragmente din textele critice care au prefațat cataloagele diferitelor ediții ale seriei de evenimente „Art Bunavestire”:

„În acest colț modest de lume, care este mica lume mare a Țării Oașului, au încolțit superbe visuri umane care ne forțează mereu să depășim neînțelegerea noastră, aflată sub semnul efemerității cotidiene” (Dr. Mihai Pop, catalog, anul 1993).
„Un muzeu cu numele «Țara Oașului» își dobândea, tocmai de Bunavestire, în urmă cu 15 ani, o nouă dimensiune, cea plastică, adunând în sălile sale lucrări și autori din succesive generații, în principal de pe cuprinsul Transilvaniei, acolo unde Academia de Arte din Cluj-Napoca însemnase pentru ei rampa de formare și lansare în universul creației originale” (Augustin Cozmuța, catalog, anul 2006).
„Miza expozițiilor anuale Art Bunavestire de la Negreşti-Oaş n-a fost doar una a experimentului plastic, cât comunicarea de idei, consonanța și vivacitatea limbajelor, interesul pentru receptarea individualizată. Pe de altă parte, avem datoria de-a constata că, odată cu evoluția artiștilor plastici de la Negrești-Oaș (insist să acceptăm acest topos al unui spațiu cultural deja individualizat), s-a produs și o mutație benefică în privința receptării actului cultural într-un mediu tradițional” (George Vulturescu, catalog, anul 2006).
„Fondul etnografic, antropologic și cultural atât de spectaculos al Țării Oașului continuă să fascineze, desigur, dar această realitate domină în fundal, imprimat în filigran, creațiile atât de proaspete, ca viziune, ale artiștilor. Regăsim o firească sincronizare, prin note originale și ecuații personale, cu unele direcții simptomatice mai vechi sau mai noi, ale mișcării plastice internaționale (aș numi doar arta obiectuală și instalaţională, arta minimală, ars povera sau neoexpresionismul)” (Gheorghe Vida, catalog, anul 2006).
„Nu fac decât să repet aici, prin puterea și responsabilitatea cuvântului tipărit, credința că Negrești-Oaș a devenit un reper semnificativ pe harta culturii de performanță din sfera artelor românești contemporane. Și nu este puțin lucru pentru o comunitate urbană a cărei principală identitate se circumscrie, în conștiința publică, ariei și culturii populare, rurale” (Tiberiu Alexa, catalog, anul 2006).
„Agora oșenească a artelor plastice trăiește, de mai bine de două decenii, la fiecare 25 martie – borna calendaristică imuabilă a Bunei Vestiri – febra evenimentelor cruciale pentru profilul identitar al Negreştiului contemporan. De câteva ediții, pe răbojul sensibil al memoriei comunității negreştene sunt întipărite, alături de protagoniștii tradiționali, nume sonore ale plasticii actuale din prestigioase centre artistice, din țară dar și din străinătate” (Corneliu Antim, catalog, anul 2009).
„Astăzi vedem prea limpede și putem măsura tot atât de clar cum râvna încăpățânată de a agrega, de a coagula potențialul creator local vreme de un pătrar de veac a indus coerență și soliditate cultural-socială unui program artistic ce și-a creat, la un moment dat, propriul potențial de atractivitate care a ajuns să seducă înspre Negreşti-Oaş importante personalități artistice din țară și din străinătate” (Tiberiu Alexa, catalog, anul 2011).
„După un drum lung, în care s-a investit în restructurarea instituției muzeului, prin integrarea în planul de activități și a bugetului a expozițiilor de artă vizuală cu specificul lor, prin investițiile făcute în anul 2006, care au dus la crearea Galeriei de Artă «Dr. Mihai Pop» ce a găzduit numeroase expoziții, apoi restructurarea muzeului în aer liber, avem azi ocazia să ne reîntâlnim cu Art Bunavestire, la a XXVIII-a ediție” (Laura Teodora Ghinea, catalog, anul 2014).
„În ultimii douăzeci de ani, la Negrești au venit, au expus și au zăbovit printre locuitorii și conducătorii săi peste 100 de artiști, majoritatea nume reprezentative ale artelor vizuale din România, dar și din mediul artistic internațional. În strânsă legătură cu fenomenul Art Bunavestire a avut loc și o dezvoltare spectaculoasă a muzeului. Este o distanță enormă cea care separă muzeul orășenesc, aflat în 1990 într-o stare dezastruoasă, cu secția în aer liber propusă spre dezafectare, de actualul Muzeu al Țării Oașului, cu patrimoniul triplat cantitativ, în care colecțiile de documente și colecțiile de manuscrise, de carte veche și rară și de arte vizuale au fost înființate în această perioadă” (Remus Vârnav, catalog, anul 2014).
„Prin lucrările artiștilor protagoniști, expoziția devine un semn care are rolul de a-i mișca pe contemporani din obișnuințele cotidiene. Fără să exprime principiul eu știu cum trebuie, expoziția reușește să problematizeze în inima comunității locale principiul să dezbatem cum trebuie, și, în acest fel, semnul plastic își asumă reflexul unei împrospătări, a dorinței de implicare și de asumare a culturii în viața publică. Este o lume care are nevoie de deschiderea și disponibilitatea oamenilor din cât mai multe paliere ale societății, nu doar de cei cu înalte studii științifice și de intelectuali ai turnurilor de fildeș” (Vasile Duda, catalog, anul 2015).
„Privit prin perspectiva celor 40 de ediții, Proiectul Art Bunavestire se clasicizează și se instituționalizează în mentalul colectiv; rămâne însă provocarea păstrării active a prezenței eroilor tăcuți și sinceri, care au făcut posibilă o împlinire de durată printr-o prospețime nealterată. Fără idealurile unor asemenea protagoniști profesioniști nu se contura un vis al comunității și nu se putea păstra ingredientul esențial al bunului gust, prin care fiecare ediție s-a validat. La Negrești-Oaș nu s-au realizat doar expoziții de artă recentă, nu s-au facilitat doar întâlniri ale artiștilor, ci s-a produs efectiv un patrimoniu vizual pe care identitatea culturală a comunității se poate dezvolta cu încredere și rafinament, cu deschidere și conectivitate la toate provocările contemporane” (Vasile Duda, catalog, anul 2026).

Credit foto: Felicia Grigorescu
Imagine reprodusă în Vatra Satelor din România

Interviu realizat de Luciana Tămaş
(nr. 7-8, iulie-august 2026, anul XVI)