„Art Bunavestire”. Într-o perpetuă nostalgie după un trecut pierdut

În numărul din iunie publicăm partea a treia a seriei de interviuri dedicate de Luciana Tămaş fenomenului cultural ART Bunavestire în acest an care marchează o dublă aniversare: 40 de ediții ale ART Bunavestire și 60 de ani de la înființarea Muzeului Țării Oașului. Intervin aici Remus Vârnav, de al cărui nume se leagă începuturile evenimentului cultural Art Bunavestire, și dr. Felicia Grigorescu, istoric de artă și muzeograf cu o activitate îndelungată în cadrul Secției de Artă a Muzeului Județean Satu Mare.


Luciana Tămaş: Domnule Vârnav, orice proiect artistic, oricât ar fi de ofertant, nu poate rezista în timp fără un public care să îl susțină. Cum au reacționat locuitorii din Negrești-Oaș la oferta culturală pe care, ani la rând, le-ați pus-o la dispoziție?

Remus Vârnav: E o poveste lungă și încerc să sintetizez... La început, au fost numai pictorii, cu membri ai familiilor lor și cu câțiva prieteni. După 1990, în toată România s-a schimbat atmosfera generală. Înainte, cele câteva relatări din ziarul județean făceau în mod obligatoriu referire la marele festival național dominat de o ideologie care amesteca intenționat artiștii profesioniști cu amatorii, numit ,,Cântarea României” (și chiar nu era cazul cu expozițiile noastre!). În presa liberă, apărută după prăbușirea regimului comunist, au început să apară relatări corecte despre ceea ce se întâmpla la Negrești. Au venit, cu timpul, tot mai mulți intelectuali, profesori, medici, funcționari de la instituțiile locale, dar și din orașele apropiate (Baia Mare, Satu Mare, Sighetu Marmației).
Cum spuneam, la cele trei simpozioane de artă de la Negrești au venit artiști de prestigiu din toată țara, iar relatări au apărut și în presa centrală. Cu timpul, a început să se afle în mediile artistice din țară că la Negrești-Oaș ,,se întâmplă ceva” și tot mai mulți artiști plastici, unii foarte importanți, au acceptat invitațiile noastre de participare la Art Bunavestire. Asta a sporit prestigiul manifestării, iar în ultimul deceniu galeria de artă a fost aglomerată la vernisaje.


Luciana Tămaș: Stimată doamnă Felicia Grigorescu, mă bucur că ați acceptat invitația de a vă alătura acestei discuții. În a doua parte a interviului, domnul Vârnav menționa că ați organizat expoziții personale unor artiști negreșteni la Muzeul de Artă din Satu Mare și că ați consemnat diferitele stadii ale evoluției acestora. Ca admiratoare declarată a tradițiilor, încă vii, ale Țării Oașului, considerați că s-a făcut suficient pentru conservarea complexei sale simbolistici sedimentate în timp?

Dr. Felicia Grigorescu: Așa este, n-a (prea) trecut an în care să nu invităm pe simezele secției de artă ale muzeului sătmărean câte un artist din valorosul grup al „binevestitorilor” de la Negrești-Oaș. Aceste expoziții au fost rodul unei colaborări apropiate între cele două instituții muzeale, care au generat, în timp, prietenii trainice, personale, cu artiștii negreșteni. Implicarea domnului director Remus Vârnav a facilitat promovarea în fața publicului sătmărean a acestui grup de artiști.
Despre ceea ce s-a făcut important pentru conservarea valorilor spirituale ale acestui spațiu, dar mai ales pentru promovarea lui în ultima jumătate de secol, aș porni în primul rând de la contribuția pictorului Vasile Pop Negreșteanu, stabilit în București, care a dus cu el în mediul artistic al Capitalei esențele culturii străvechi, oșenești. Spre sfârșitul anilor ʼ70, pe bulevardele bucureștene, îl puteai întâlni pe Negreșteanu purtându-și, firesc, precum scoțienii kiltul, costumul autentic oșenesc. Creația lui este izvorâtă din cele mai profunde legături cu un spațiu pe care-l venerează, promovând într-un mod atât de nobil rădăcinile sale oșenești.
Referitor la conservarea patrimoniului material și spiritual, după cum ați specificat, lucrurile sunt mult mai complexe. Pe de o parte, este evidentă dorința de a depăși o stare de stagnare într-un trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat, iar pe de altă parte, oarecum regretul, chiar durerea, despărțirii de legăturile cu acel trecut, care sunt legături cu spiritualitatea părinților și a moșilor, adică încărcat cu tot ce are mai sfânt oșanul. Poate, într-o zi, ar merita să intrăm în meandrele acestui subiect.    

L.T.: Nimic nu ne împiedică să o facem acum. Deci, vă rog să dezvoltați ideea – cu atât mai mult, cu cât și în alte zone ale României astfel de  antagonisme își fac simțită prezența.

F.G.: Este un fapt cunoscut exodul oșenilor imediat după evenimentele din decembrie 1989, spre cele patru zări. Desigur, acest demers nu se propune a fi unul exhaustiv.
Două ar fi premisele de la care aș porni, respectiv o analiză a intențiilor pe termen lung a diferitelor generații de emigranți oșeni precum și o superficială comparație între raportarea la viitor a emigrantului român și cea a unui emigrant din fostele colonii. (Viziunea este dinspre acasă spre observarea celor de afară.)
Identificăm, după mai bine de trei decenii și jumătate de la deschiderea granițelor României, nu neapărat trei generații, dar totuși trei straturi diferite între emigranții români. Între aceste straturi, pot exista percepții diferite asupra intențiilor lor de viitor. Stratul din primul val, pe care pe bună dreptate îl putem numi „de sacrificiu“, îi cuprinde pe cei ce au plecat primii, de obicei un singur membru al familiei. De ce de sacrificiu? Pentru că au riscat și și-au făcut un rost într-o țară străină, pornind de la nimic, suportând condiții grele pentru a se întreține, dar și pentru a trimite în țară, familiilor lor, o brumă de valută. Acest strat cuprinde oameni maturi care au trăit în cultura veche a Țării Oașului. După câțiva ani, a apărut un al doilea strat, când s-au întregit familiile și au fost aduși și copiii lăsați în grija bunicilor sau a altor rudenii, copii care au fost integrați în sistemul de învățământ al țărilor-gazdă. Am putea numi acest strat unul „combinat“ (plecarea soțiilor sau a soților și a copiilor), adică acei copii crescuți un număr de ani în tradițiile oșenești și „transplantați“ apoi într-o cultură nouă. Al treilea strat este cel al copiilor născuți din părinți oșeni, într-o cultură adoptată de părinții lor, cu rare contacte cu cultura oșenească și „nebuniciți“. Din nefericire, aceștia sunt copii pe care, oarecum, îi putem considera „pierduți“ pentru oșenism – nimic din tradiția autentică oșenească trăită efectiv nu le este impregnată în comportament, firele care-i leagă de locurile natale ale părinților fiind prea firave.
Emigranții din colonii sosiți în Europa au avut aceste experiențe cu mult înaintea concetățenilor noștri și la ei se poate vorbi de generații în adevăratul sens al cuvântului. Din experiențele trăite de aceștia, știm că la a doua generație și mai ales la treia și următoarele, ei nu se mai consideră venetici.
Revenind la arhitectură, constatăm în satele oșenești un copleșitor import de modele, într-o eterogenitate de forme – ajungându-se chiar la a li se atașa numele țării de inspirație: „model olandez”, „model spaniol”, „model irlandez”, etc. Această efuziune arhitectonică este opera primului strat dintre cele specificate, a ambiției acestor oameni, încă neclintiți în mentalități, de a-și construi case cât mai mari, cât mai arătoase, cu care să se mândrească, într-o continuă concurență cu ceilalți membri ai comunității. În primii ani ai emigrării, toți banii câștigați au fost investiți în condițiile de locuire, fiind foarte rare intențiile de a dezvolta o afacere din acești bani. Aceștia sunt oșenii care au schimbat fața localităților din care au plecat, cu o dorință clară de a reveni la un moment dat în satele natale. La ei este încă prezentă nostalgia unui trecut poate mistificat, idealizat, investiția făcându-se pe pământul natal – cel mai important loc din lume. Are loc, la marea majoritate a acestor oameni, o reevaluare a argumentelor revenirii: interacțiunea cu semenii din aceeași cultură, regăsirea unei vieți mai liniștite, o oarecare reintegrare într-un timp trecut, lepădarea de trauma dezrădăcinării, regăsirea unor lucruri simple din propriul trecut cultural: mâncare, arome, grai, sărbători, amintiri, descoperirea valorii acelui petec de pământ unde au fost trăite emoțiile copilăriei, desigur acum filtrate prin experiența traiului în diaspora.
Stratul al doilea de emigranți din Oaș va oscila într-o perpetuă nostalgie după un trecut pierdut și noile oportunități oferite de țara de adopție. Al treilea strat a pierdut definitiv legăturile autentice cu țara de origine a părinților lor; totul pentru ei este doar o poveste despre ceva necunoscut efectiv, netrăit, precum o lectură sau un film, care, după final, te readuce în realitatea concretă. Realitatea românească poate deveni chiar un șoc pentru acest al treilea strat, o obligație de a răspunde unor provocări neașteptate, o ieșire dintr-un canon care i-a format. Ce i-ar mai face oșeni? Ce îi leagă de identitatea și arhitectura vernaculară, atâta vreme cât n-au experimentat-o?


L.T.: Care sunt principalele repere la care un necunoscător al acestui spațiu cultural ar trebui să se raporteze pentru a și-l apropia?

F.G.: Aș spune că principalul argument care definește unicitatea acestui spațiu sunt oamenii. Și spun aceasta bazându-mă pe niște fapte reale, dintre care voi enumera câteva.
Pentru că subiectul principal al interviului este fenomenul artistic Art Bunavestire, ce și-a consumat, în martie 2026, a 40-a aniversare, propun o scurtă prezentare a componenței negreștene a grupului: Ioan Pop Prilog, oșan născut în satul Prilog, Vasile Pop Negreșteanu, oșan născut la Negrești Oaș, apoi Ioan Gozman, născut în Marin – Crasna Sălaj, Ion D. Ion născut la Poiana – Dâmbovița, Dorel Petrehuș, născut în Dumbrava – Târgu Lăpuș, Corneliu Pop, născut la Botiz – Satu Mare, Iosif Șaitoș, născut la Urziceni – Satu Mare. Dintre cei șapte componenți ai Art Bunavestire, cinci au ajuns și s-au stabilit între oșeni. Alături de aceștia putem să-l amintim și pe Ovidiu Vlădăreanu, profesor, grafician și pictor, sosit și stabilit definitiv la Negrești. La fel găsim și alți intelectuali sosiți în tinerețe în localitate, primiți cu ospitalitate și respect și rămași printre oșeni. Desigur, oamenii sunt și cei care reușesc să mențină vii tradițiile bogate, portul, muzica, sărbătorile și administrarea gospodăriilor.
Ce-i caracterizează pe oșeni: în primul rând, mândria, competiția, spiritul critic manifestat prin strigături și țâpurituri, apoi curajul, asumarea luptei cu o natură care, deși dură cu ei, le-a oferit protecție între munții ce îi înconjoară. Oașul este cea mai mică dintre țări, ca zone geografice specifice spațiului carpatic, așa cum o numesc etnografii. Cei ce au poposit în Oaș și au zăbovit perioade lungi au revenit fascinați pentru a descrie viața oșenilor în autenticitatea ei.
Un alt reper pe care îl menționez este pitorescul satelor cuibărite la poalele dealurilor, răsfirate ca rețele ce urmează relieful de-a lungul văilor.   


L.T.: Din câte ni s-a spus, construcțiile tradiționale ale oșenilor au suferit o foarte radicală transformare. Totuși, în mare măsură, portul, graiul și obiceiurile sunt încă vii. Cum credeți că va evolua această zonă a României, în care urmașii dacilor liberi au păstrat spiritul înaintașilor și misteriosul nimb al acestora?

F.G.: Da, dacă ceva s-a transformat radical în Oaș, aceasta este arhitectura. Principala cauză? Libertatea socială a ultimelor decenii și, mai presus, libertatea spiritului oșanului, voința lui de a-și direcționa acțiunile spre zona unde, după cum am menționat, legea o face mândria, concurența și curajul.
Putem vorbi, însă, de trei faze succesive ale  transformării formei arhitecturale a locuirii, toate fiind determinate de câștiguri financiare consistente. Începând încă din anii ʼ60-ʼ70, oșenii își asumă munci foarte grele și periculoase, dar foarte bine plătite: defrișări, vopsiri de stâlpi sau de vapoare. Astfel, într-un interval scurt de timp, reușesc să-și înlocuiască „casa lungă“ cu camera „de mândră“, tinda și cămara cu „casa întoarsă“, mai spațioasă, cu două camere la stradă. Apoi, legislația privitoare la casele private se schimbă (în toată țara) și-i obligă pe cetățeni să construiască clădiri cu cel puțin un etaj. În Oaș, aceste noi forme de locuire nu grupează mai mulți proprietari, fiecare familie construiește separat așa-numitele în Oaș „blocuri“. A treia fază, cea contemporană, nu va fi întotdeauna cu locuințe mai spațioase, ci mai spectaculoase. Este faza vilelor în care asistăm la o explozie de forme. Ieșirea foarte devreme după 1989 în Occident a oșenilor într-un număr semnificativ a adus bunăstare și posibilitatea de a înfăptui în Oaș un spectacol arhitectonic de o mare eterogenitate: sunt alăturate case model italian, model spaniol, olandez sau alte modele inspirate din arhitectura altor țări în care au ajuns la lucru oșenii. Legislația fiind nepregătită pentru o cât de minimă ordonare stilistică, s-a ajuns la o mare varietate de forme care nu mai au nimic cu arhitectura vernaculară a Oașului.
Dar, în ultimul deceniu, din ce în ce mai frecvent, alături de noua vilă se restaurează casa veche părintească, de care pe proprietari îi leagă amintirile copilăriei și adolescenței, și prin care nepoții pot să cunoască vechea arhitectură oșenească.  


L.T.: Vă rog să ne istorisiți mai multe despre artiștii negreșteni pe care i-ați întâlnit și despre experiențele dumneavoastră directe cu acești creatori.

F.G.: Cu marea majoritate a artiștilor cu care am colaborat am rămas în relații foarte bune. Toți binevestitorii erau persoane deosebit de volubile, Cornel Pop având și un umor rafinat. Iar filosoful grupului mi s-a părut a fi Ion D. Ion. Am fost în majoritatea atelierelor lor, le-am ascultat crezul artistic, confesiunile, sau mi-au destăinuit tehnici cu care reușeau să realizeze anumite efecte. În afara expozițiilor personale, ei participau la toate expozițiile de grup organizate de secția de Artă a muzeului sătmărean.
Înainte de a munci la muzeu, singurul artist din grupul Art Bunavestire pe care puteam să-l recunosc era Vasile Pop Negreștenu, el fiind în zonă aproape o legendă, deși era încă foarte tânăr. Talentu-i nativ a fost remarcat de profesorii săi, care i-au îndemnat pe părinții lui să-l înscrie la o școală de artă. Negreșteanu are un adevărat cult pentru Aurel Popp, pictorul emblemă al Sătmarului, dedicându-i mai multe lucrări. În 2018, Negreșteanu a venit cu o mare expoziție retrospectivă la muzeul sătmărean, în care noua lui preferință pentru obiecte sculptate în lemn și vopsite – inventând jocuri geometrice și folosind oglinzi pentru efecte de adâncime – deja forma o bună parte din exponate.
Dorel Petrehuș, la rândul său, este un artist îndrăgit de negreșteni, având o pictură sofisticată, frecvent psihologică, de introspecție, de redare a unor stări emoționale ale omului contemporan și ale dilemelor sale, cuprinse în seriile Tomografii contemporane și Personaje ruginite. „Introspecțiile interioare devin atât de rafinat și meticulos realizate, încât lucrarea se poate divide într-o mulțime de unități de sine stătătoare“. [1] Este foarte apropiat de obiecte de etnografie, folosind frecvent, ca fundaluri sau elemente compoziționale, izvoade. „Căutările și universul imaginat de Dorel Petrehuș străpung straturi culturale ce poate se subinclud într-o altă ordine decât o enumăr eu aici, respectiv cel rural, cel popular, cel tradițional, dar care s-au clădit fiecare în parte, pe filonul celui vernacular, acela al valorilor esențiale”. [2]
Corneliu Pop este un personaj de poveste, despre al cărui har aș dori să amintesc următorul fapt: după terminarea liceului, a avut curajul de a se prezenta la admiterea la Regie, alături de foarte mulți candidați. A fost al doilea, dar din nefericire a fost un singur loc. Când am aflat acest lucru, am fost foarte impresionată, și parcă am început să-l înțeleg într-un alt mod. „Ceea ce ne atrage atenția în expozițiile lui Corneliu Pop este nu numai faptul că acestea spun niște povești sau ne invită să participăm la un joc interactiv al minții, dar nu putem să nu ne mirăm în fața muzicalității lor, a impresiei de sunet răspândit în spațiu. Un cântec al vieții; sunt note muzicale sau primordiale și cele mai complexe celule în bucuria lor spre întrupare?” [3]
Ne clădim zi de zi din întâlnirile noastre. Din ceea ce ne petrecem cu semenii noștri.
Ce personaj fabulos Ion D. Ion! Un regal de culoare-forță. De multe ori mărturisea cât de profund suferă și cât se trudește la elaborarea unei lucrări: „forța și tenacitatea îmi vin din faptul că nu-mi este teamă să modific o lucrare cu riscul de a o pierde”. [4] Oamenii din Negrești Oaș „l-au adoptat cu dragoste și considerație, ... destinul l-a legat pe Ion D. de un oraș în care ... cultura, spre lauda celor ce pot și o fac, este ridicată la rang de excelență”.


L.T.: Domnule Vârnav, mi-ați relatat faptul că l-ați întâlnit personal pe Mihai Olos – un artist care, deloc întâmplător, i-a atras atenția și lui Joseph Beuys. Dincolo de nuanțele plurale ale vocabularului său plastic, cum era artistul ca om?

R.V: Am întâlnit prima dată numele lui Mihai Olos în presa literară din perioada studenției mele. Am înțeles că artistul din Maramureș fusese acceptat în grupul boemei literare bucureștene format în jurul poetului Nichita Stănescu. Apoi l-am cunoscut personal la Baia Mare, în atelierul sculptorului Ioan Marchiș, după vernisajul unei expoziții a lui Dorel Petrehuș. Cunoștea bine Țara Oașului, pentru că lucrase aici ca învățător suplinitor și pedagog după absolvirea liceului. A revenit la Negrești de câteva ori, chiar și după ce se stabilise în Germania.
Un om apropiat și generos. A acceptat imediat să participe la Art Bunavestire și a dăruit muzeului toate cele patru lucrări expuse. Aflându-mă odată cu Dorel Petrehuș în atelierul său de la Colonia Pictorilor din Baia Mare, Mihai Olos mi-a dăruit o lucrare, un lemn masiv, pentru muzeul nostru în aer liber. Mi s-a părut prea mult și am renunțat în timp. Acum regret hotărârea mea de atunci...


R.V.: Ion Sălișteanu a fost un alt invitat vestit al seriei de evenimente de la Negrești-Oaș. Din păcate, deocamdată, receptarea postumă a acestui mare artist pare oarecum discretă – cel puțin raportat la celebritatea de care se bucura în timpul vieții. Cum l-ați perceput dumneavoastră?

R.V: O mare personalitate și un om excepțional! L-am cunoscut la vernisajul expoziției sale  personale, organizată de Muzeul de artă din Satu Mare. A fost de acord să aducem expoziția la Negrești. Aici i-au plăcut toate: oamenii, galeria noastră de artă, muzeul în aer liber... S-a împrietenit cu mentorul nostru, doctorul Mihai Pop. A revenit cu lucrări la o ediție Art Bunavestire și la simpozionul Formă. Culoare. Timp. De la Negrești-Oaș a expediat un colet cu 40 de lucrări pentru o expoziție permanentă în China! (Nu am alte informații...) Din întâmplare, tot la Negrești, eu am fost cel care i-a comunicat vestea primirii sale în Academia Română! A rămas același om pe care îl cunoșteam...

Artistul Mihai Olos. Credit foto: Remus Vârnav



Artistul Ion Sălişteanu. Credit foto: Remus Vârnav


Dialogul va continua în numărul din iulie al revistei

Interviu realizat de Luciana Tămaş
(nr. 6, iunie 2026, anul XVI)