„Art Bunavestire”, un fenomen cultural unic în România

În acest număr publicăm partea a doua a interviului realizat de Luciana Tămaş cu artiştii Dorel Petrehuş şi Remus Vârnav. Prima parte a interviului este accesibilă aici.

Luciana Tămaș: Revin la afirmația conform căreia întreaga concepție de organizare  a fost inițiată de artiști. Vă apreciez modestia; totuși, vă rog să adăugați câteva nuanțe suplimentare, punctând cu mai multă exactitate rolul dumneavoastră în seria de evenimente „Art Bunavestire”.

Remus Vârnav: De aproximativ zece ani, evenimentul Art Bunavestire a fost preluat și asumat de primăria orașului Negrești-Oaș ca manifestare proprie, asta însemnând și asigurarea unui buget corespunzător. Am rămas unul dintre puținii martori care pot face o comparație cu începuturile... Primele expoziții au fost organizate în două săli în care cu doar doi ani în urmă funcționase o cantină școlară și n-au fost bani nici pentru o reamenajare sumară.
În 1993, am fost numit directorul Muzeului Țării Oașului, iar în anul următor, pictorul Dorel Petrehuș a acceptat să devină al doilea muzeograf; astfel, de atunci muzeul a avut și un specialist în domeniu. Cum în 1990 expoziția permanentă de etnografie fusese demontată, am hotărât ca întreaga jumătate din dreapta a parterului să devină spațiu pentru expoziții temporare și am început să realizăm dotările specifice. Însă o adevărată galerie de artă s-a realizat abia la ediția a XX-a a manifestării Art Bunavestire. Un merit important l-a avut un colaborator și prieten al nostru, istoricul de artă dr. Tiberiu Alexa, pe atunci director al Muzeului de Artă din Baia Mare, cel care l-a convins pe primarul de atunci al orașului, regretatul azi Nicolae Bura, că merită să investească în proiect.
În anii următori, profitând de alocările bugetare regulate, ne-am concentrat eforturile pe dezvoltarea muzeului etnografic în aer liber, care fusese în două rânduri în pericol de a fi desființat. În paralel, am realizat și condiții de cazare pentru oaspeții noștri, fiind găzduiți aici nu numai invitații de la Art Bunavestire, ci și studenți de la facultățile de arte de la Cluj-Napoca și Chișinău sau de la istorie, în tabere de creație sau de cercetare. Mai adaug aici că muzeul nostru este unic între muzeele de acest gen din România, fiind singurul amplasat pe malul unui râu și existând astfel aici toate instalațiile tradiționale care folosesc apa. (În anii aceia, localnicii mai obișnuiau să folosească în mod frecvent moara de apă și vultoarea!) Vreau să spun că aspectele de ,,muzeu viu”, ca și pitorescul amfiteatrului natural în care e plasat au creat o atmosferă care a plăcut invitaților la Art Bunavestire și eu cred că a fost unul dintre motivele generozității lor!
Mai adaug aici că muzeul nostru a organizat și finanțat expoziții Art Bunavestire ,,în deplasare”, în București, la fosta galerie ,,Apollo” de la Teatrul Național; la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca; la Timișoara, în galeria ,,Pro Armia”; și la Iași, în galeria ,,Dana”.

L.T.: Ați precizat câte ceva despre inițiativele de început ale pictorului Ion D. Ion. Vă rog să ne istorisiți mai multe despre contribuțiile profesorului Ioan Gozman – un artist de o mare modestie, dar înzestrat cu o surprinzătoare mobilitate cromatică – și, desigur, despre rolul jucat de pictorul Vasile Pop Negreșteanu.

R.V.: Pe bună dreptate l-ați amintit aici pe Ioan Gozman (1948–2011), care a fost o personalitate absolut remarcabilă. Un om tăcut și veșnic preocupat, a mărturisit rar și astfel cunosc puține detalii despre existența sa. S-a născut într-un mic sat dintr-o zonă împădurită a județului Sălaj. De acolo, a plecat singur să dea examen la liceul de arte din Cluj-Napoca, dormind câteva nopți în gară. Tot la Cluj, a absolvit, în 1975, Institutul de Arte Plastice ,,Ion Andreescu”, fiind șeful promoției sale. A fost repartizat la o școală din Negrești-Oaș, fiind remarcat ca un profesor dedicat (cunosc foști elevi ai săi care au studiat arhitectura și istoria artei). În cadrul muzeului, a participat la proiectul cu finanțare europeană Atelier-școală de olărit, învățându-i pe copii motivele ceramicii tradiționale din satul Vama, și a fost principalul autor al proiectului de reconstituire a picturii în biserica de lemn. Ioan Gozman și Dorel Petrehuș s-au impus treptat ca principali realizatori ai expozițiilor anuale Art Bunavestire.
L-am auzit odată mărturisind că în pictură făcuse până atunci numai experimente și că ar trebui să fie longeviv ca să-și poată valoriza experiența. Din păcate, un destin nedrept l-a oprit din drumul visat...
Vasile Pop Negreșteanu este singurul membru al grupului care s-a născut în Negrești. Din anul 1980, după terminarea studiilor de artă, s-a stabilit în București. S-a alăturat grupului începând cu ediția a doua, dar s-a retras după anul 2008. În 1994, Negreșteanu a realizat lucrarea ,,Pictorii din Negrești” (108x198 cm) cu portretele lui Ion Gozman, Ion D. Ion, Dorel Petrehuș, Ioan Pop Prilog, Iosif Șaitoș și autoportretul autorului.
Însă a continuat să vină la Negrești, iar, în anii următori, am adâncit colaborarea. Între anii 2007–2009, a conceput și coordonat simpozionul de artă ,,Formă, Culoare, Timp”. Marele său merit este că a convins administrația locală (primar era același regretat Nicolae Bura) să finanțeze proiectul. Au participat 25 de artiști, pictori și sculptori, invitați din București și alte orașe din România, patru fiind din grupul negreștean. Muzeul nostru a găzduit atelierele pictorilor. Au rămas 12 sculpturi monumentale în parcul orașului și aproximativ 60 de picturi care de câțiva ani sunt expuse permanent într-un spațiu reamenajat din primărie. Mai adaug că, în perioada 2003-2007, Vasile Pop Negreșteanu a realizat fresca din altar și icoanele din iconostasul noii catedrale ortodoxe din Negrești.


L.T.: Artistul vizual Andrei Florian continuă să participe la evenimentele organizate în Negrești-Oaș?

Cum am mai menționat, Andrei Florian este unul dintre fondatorii fenomenului cultural Art Bunavestire, început în anul 1987. În 1990, a fost chemat ca asistent universitar la instituția din Cluj-Napoca pe care o absolvise în 1985, acum redenumită Universitatea de Artă și Design, avansând până la gradul de conferențiar universitar și conducător al departamentului Ceramică–Sticlă–Metal. A revenit în expoziția de la Negrești în 1995. În 2016, s-a implicat în organizarea unei expoziții Art Bunavestire la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca. După 2020, nu mai participă la evenimentele organizate la Negrești. Totuși, în anul 2024, a fost curatorul principal al expoziției retrospective Ioan Gozman – Spirit și Culoare, organizată la Banca de Cultură Apollonia din Brașov, din inițiativa lui Bogdan Gozman, fiul pictorului.

L.T.: Virtualul, cu tot ce reprezintă el, pare să modifice substanțial felul în care comunicăm și reperele la care am fost obișnuiți să ne aliniem. Pentru zonele rurale din România, cu ale lor tradiții milenare, apar numeroase oportunități – dar, evident, și primejdii. Cum afectează acest torent de sciziuni Țara Oașului și noile generații care o populează?

R. V.: E greu de făcut aprecieri în lipsa unei analize aprofundate, care îmi lipsește în acest moment. Totuși, ca observator, din 1972, și cercetător, din 1979, al zonei, voi face câteva observații. După anul 1990, toate satele Țării Oașului s-au transformat radical în urma investițiilor făcute de localnicii care au migrat în număr foarte mare în țări din Apusul Europei (Italia, Franța, Spania, Anglia etc.). Casele tradiționale, construite din bârne de stejar în secolele XVIII, XIX și prima jumătate a secolului XX, au dispărut complet, fiind înlocuite de construcții moderne, uneori exagerat de mari, cu cel puțin unul sau două etaje. Au dispărut aproape complet construcțiile tradiționale ale unor oameni care practicau de secole creșterea animalelor, pomicultura și agricultura, iar investițiile în ferme moderne sunt firave. Nu pot aprecia cum vor evolua aceste localități, pentru că foarte mulți dintre cei plecați încă nu s-au întors definitiv, iar copiii lor urmează școli în acele țări.


L.T.: Pentru tot mai multe zone din Europa, în care turismul era inițial considerat a fi avantajos, apare un fel de respingere a acestuia. Există posibilitatea ca în viitor să apară astfel de reacții și în diferite zone din România?

R.V.: Nu pot face aprecieri în acest sens cu privire la alte zone din România, dar, ca o simplă opinie, eu cred că suntem departe de un asemenea fenomen. În ceea ce privește zona Oașului, aici, spre deosebire de Maramureșul vecin, investițiile în turism sunt abia la început, astfel că suntem foarte departe de reacțiile pe care le-ați menționat. Dimpotrivă, observ că atitudinea generală a localnicilor față de vizitatori este una de bunăvoință și ospitalitate!


L.T.: Sunt impresionată de imaginile etnofolclorice pe care mi le-ați trimis pentru a ilustra acest dialog. Vă rog să îmi spuneți mai multe despre ceea ce ele reprezintă.

R.V.: În legătură cu imaginile etnofolclorice... Am fost și sunt revoltat de modul superficial în care e reprodusă muzica din Țara Oașului la aproape toate televiziunile. De aceea, am hotărât, la un moment dat, să creez la finalul fiecărui vernisaj un asemenea moment. În general, i-am evitat pe artiștii „oficiali” din ansambluri și am chemat ceterași și țâpuritoare din sate. Momentul era unul foarte scurt, chiar dacă ei continuau să cânte și în timpul petrecerii. Lor li se adăuga, când era prezent, și Vasile Pop Negreșteanu, care a învățat singur să cânte la ceteră.

L.T: De-a lungul anilor, pe lângă artiștii care au participat la ,,Art Bunavestire", numeroși scriitori și teoreticieni au contribuit la bunul mers al evenimentelor și au scris despre acestea. Ce ne puteți spune despre această sinestezie între slujitorii imaginii și aceia ai cuvântului?

R.V.: O întrebare grea, pentru care mi-ar fi trebuit un timp mai îndelungat ca să  cercetez materialele adunate în cei 40 de ani. Dar mă voi strădui să consemnez aici informațiile cele mai importante, cerându-mi scuze anticipat celor omiși.
Cum tânărul oraș Negrești-Oaș se află la mică distanță (aprox. 50 km) de municipiile Baia Mare și Satu Mare, era normal ca evoluția fenomenului Art Bunavestire să atragă atenția intelectualilor din aceste centre culturale de mai veche tradiție. La început, cei mai numeroși au fost artiștii plastici și scriitorii băimăreni – Școala de pictură de la Baia Mare împlinește, în 2026, 130 de ani de existență continuă! Unii dintre ei (sculptorul Ioan Marchiș, istoricul de artă Tiberiu Alexa, criticul literar Augustin Cozmuța, prof. Vasile Latiș sau, în ultimii ani, Laura Teodora Ghinea, președinta U.A.P. Maramureș și conf. univ. dr. la Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca) au manageriat expoziții și au scris texte pentru pliantele/cataloagele acestora. De la Satu Mare, primul care a reacționat a fost poetul George Vulturescu, fondatorul revistei Poesis, scriind și publicând texte în revista sa, dar și în cataloagele de expoziție. Tot de la Satu Mare, profesorul și criticul literar Alexandru Zotta a urmărit în permanență și a publicat analize profunde  ale fenomenului de la Negrești. A scris despre pictorii negreșteni și le-a organizat expoziții personale la secția de artă a Muzeului Județean Felicia Grigorescu. La București, criticul de artă Corneliu Antim a publicat câteva articole despre artiștii negreșteni în Suplimentul cultural al Ziarului financiar; acesta a și fost curatorul unei mari expoziții Art Bunavestire și a uneia personale Ion D. Ion. În ultimii ani, texte consistente de analiză a publicat în cataloagele de expoziție criticul de artă Vasile Duda de la Bistrița.
În sfârșit, reproduceri după lucrări ale pictorilor din Negrești au apărut în revistele Poesis din Satu Mare, Nord Literar de la Baia Mare, Cultura din București (director era atunci romancierul Augustin Buzura, care a și vizitat expoziția noastră!), Tribuna din Cluj-Napoca, Mișcarea Literară de la Bistrița, Convorbiri literare de la Iași. Cele mai numeroase au fost după lucrările pictorului Dorel Petrehuș, a cărui activitate a fost consemnată și în două lucrări de sinteză  prestigioase: Enciclopedia artiștilor contemporani, vol. VI, 2008, și ARTA DIN ROMÂNIA/Din preistorie în contemporaneitate, vol. II, cap. „Centrul artistic Baia Mare” (autor dr. Tiberiu Alexa), lucrare apărută în 2018 sub egida Academiei Române.

Dialogul va continua în numărul din iunie al revistei

Interviu realizat de Luciana Tămaş
(nr. 5, mai 2026, anul XVI)