Când limba nu mai este „ceva zilnic”. Mărturiile unor tineri italo-români

Ideea de a scrie și de a propune această serie de articole s-a născut mai mult ca o consecință a unei experiențe personale decât ca un proiect abstract: mai exact, experiența unui tânăr care s-a redescoperit extrovertit după cei mai grei ani ai pandemiei de Covid și care, pe lângă studiile lui de Filologie Clasică la Universitatea din Torino, a cultivat și cultivă în continuare o pasiune personală pentru limba și cultura română. Aceste două elemente nu doar că mi-au permis să cunosc și să frecventez mediul academic de Românistică și catedra de Limba și Literatura Română din universitatea mea, ci m-a ajutat și să leg un număr semnificativ de relații și prietenii cu tineri români sau de origine română de vârsta mea, care împart cu mine aceleași spații de studiu și de socializare.
Aceste prietenii și interacțiuni, pe lângă faptul că mi-au îmbogățit viața pe toate planurile și mi-au deschis noi perspective, mi-au oferit ocazia de a atinge concretețea și semnificația umană a limbii și culturii de care mă îndrăgostisem. Pentru mine, limba română și universul ei erau entități idealizate, care pluteau desprinse de realitate într-o lume a idealurilor, a poeziilor, a poveștilor vechi și a cântecelor; contactul cu tinerii de vârsta mea a însemnat să realizez că acea limbă era, de fapt, strâns legată de viețile unor oameni în carne și oase, fiecare cu propriile emoții, cu propriul parcurs concret și cu amintirile lor, uneori frumoase, alteori mai puțin plăcute.
Din această conștientizare s-a născut dorința de a încerca, cu toată atenția și sensibilitatea de care sunt capabil, să adun și să transmit cât mai multe mărturii despre relația pe care acești tineri o au cu limba strămoșească, punând accentul în special pe sentimentele lor față de ea. Intenția mea a fost să primesc realitatea exact așa cum este, fără judecăți de valoare, și prin urmare să colectez inclusiv mărturii care ar putea părea mai puțin „edificatoare” – cum ar fi povești despre distanțare și respingere a limbii române, sau experiențe negative legate de interacțiunea cu alteritatea reprezentată de lumea vorbitorilor de Italiană. Din acest motiv, am decis ca aceste mărturii să fie anonime, oferind cititorului doar datele biografice strict necesare pentru a înțelege contextul și experiența persoanei respective.
În acest prim articol, redau interviurile realizate cu două tinere de vârsta mea, ambele studente la universitate, deși în domenii diferite. Ambele discuții încep cu o întrebare care plasează, într-un cadru pragmatic, relația lor cu limba. Trebuie să precizez că interviurile prezente în acest articol au fost realizate în italiană și au fost traduse în limba română.

Primul interviu

Ca primă întrebare, am rugat-o să își contextualizeze experiența legată de limbă, spunându-mi dacă s-a născut în Italia sau în România și unde a învățat și vorbește, în principal, româna: „Părinții mei sunt amândoi români, dar eu m-am născut în Italia și am crescut aici. Cu toate acestea, legătura mea cu România s-a stabilit pentru că, atunci când eram mică, am petrecut acolo o primă perioadă de câteva luni cu bunica mea, dar nu-mi amintesc prea multe. De atunci, am petrecut multe veri în România, încă de când eram copil. Eu și limba română avem o relație puțin mai deosebită…”.
Mă întreabă dacă poate dezvolta ideea, iar eu, evident, îi răspund că poate: „De mică mi-a fost mereu rușine, atât de faptul că sunt româncă, cât și de momentele în care – de pildă – eram la cumpărături și mama îmi vorbea în română; îmi era foarte rușine când oamenii o auzeau pe mama vorbindu-mi în română. Nu știu exact să spun de ce, pentru că, deși există multe stereotipuri, nu am fost niciodată discriminată pentru că sunt româncă, dar lucrul acesta îmi provoca totuși o stare de rușine. Acasă, părinții mei, în special tatăl meu, vorbesc mai mult în română cu mine, iar eu răspund în italiană. Totuși, când eram mai mică, o vorbeam mai bine decât acum. De fapt, când merg în România și trebuie să vorbesc, de pildă, cu verișoara mea, îmi vin în minte mai degrabă termenii în engleză decât cei în română – cea ce mi se întâmplă și în italiană, dar nu atât de des ca în română. Când eram mai mică o vorbeam mai mult, acum mai puțin, însă cu prietenele mamei, care sunt aproape toate românce, sau cu rudele mele, trebuie să comunic în română. Cu vecinii noștri, care sunt tot români, vorbesc și în italiană, pentru că o înțeleg. Să zicem că am un nivel… intermediar de română, pentru că o înțeleg mult mai bine decât o vorbesc.”
Având în vedere că își amintește că vorbea mai bine româna când era mai mică, am întrebat-o dacă această rușine pe care o simțea a determinat-o să o vorbească din ce în ce mai puțin sau dacă identifică alte motive: „Da, cred că a influențat, pentru că, într-adevăr, când eram mică și oamenii pe care nu-i cunoșteam mă întrebau dacă știu română, chiar și online, încercam să spun că o vorbesc, dar nu chiar așa bine, fiindcă mi-era rușine că știu româna și că sunt româncă. Cred că a influențat, dar destul de puțin. Cred că îndepărtarea mea de această limbă este cauzată mai mult de faptul că, pe măsură ce am crescut, am avut mai multe interacțiuni sociale cu italieni. Când ești mai mic, poate rămâi puțin mai închis în sfera ta, mai mult pe acasă, unde auzi vorbindu-se română. În plus, când eram mai mică, erau mai multe rude din România aici, în Italia, cu care petreceam sărbătorile sau care veneau în weekend; ei nu știau foarte bine italiana și mă întrebau de ce nu vorbesc românește, așa că eram mai stimulată să o vorbesc.”
În acest punct, am trecut la întrebarea legată de ce anume reprezintă limba română pentru ea, ce fel de relație identitară are cu această limbă și dacă își dorește să și-o însușească și să o aprofundeze pe viitor: „Ajunsă în acest moment al vieții mele, am aproape 21 de ani și am învățat să nu mă mai las influențată de gândurile negative sau de ceea ce crede lumea. Așa că rușinea pe care o simțeam înainte nu mai există; dimpotrivă, așa cum ai spus și tu, în momentul de față mi-aș dori să reiau limba, să o învăț mai bine. M-am gândit chiar să urmez un curs la universitate, la creditele la alegere, având în vedere că sunt credite ușor de obținut pentru mine, din moment ce o cunosc deja, dar și pentru a învăța să scriu mai bine și să acumulez mai multe cuvinte, pentru că știu câteva, dar îmi dau seama că pe multe nu le cunosc. Simt că româna este ceva care face parte din mine și va face mereu, și nu are sens să o reneg sau să îmi fie rușine cu ea, pentru că, până la urmă, toți suntem cetățeni ai lumii – fiecare țară are caracteristicile ei, dar niciuna nu este superioară alteia. Mi-ar plăcea să cultiv limba.”
Am întrebat-o apoi dacă a simțit vreodată regretul de a nu o fi învățat mai bine în trecut sau dacă suferă din cauză că nu poate exprima anumite lucruri în română: „Cred că discuția asta are legătură mai degrabă cu viitorul meu, pentru că eu nu plănuiesc să mă mut în România. Prin urmare, noțiuni precum cele legate de cumpărarea unei case sau deschiderea unui credit ipotecar nu cred că îmi vor folosi vreodată. Iar nivelul meu de română nu este atât de compromis de faptul că știu italiana, așa că nu regret că nu am cultivat limba când eram mai mică; am ajuns în punctul în care sunt acum și consider că, dacă nu aș fi avut aceste nesiguranțe în trecut, le-aș fi avut acum. Să zicem că, în opinia mea, dacă treci printr-o anumită stare la un moment dat, reușești apoi să faci o schimbare care te va împiedica să mai simți acel lucru vreodată – și mă refer aici la nesiguranță și la rușine. Nici acum și niciodată nu îmi va mai fi rușine că sunt româncă și că știu româna.”
Am întrebat-o care este experiența ei cu limba română în ceea ce privește viața ei interioară, inclusiv universul gândurilor mai personale și al religiei: „Nu am această legătură atât de viscerală cu limbile și nu m-am gândit niciodată la asta. În ceea ce privește limba în care aș putea să mă rog, nu m-a preocupat niciodată gândul acesta; nu, nici nu am visat niciodată în română, nu mi-am pus niciodată problema, poate și pentru că nu am o legătură atât de profundă.”
Ne-am oprit un moment la discuții și, vorbind despre un cuvânt românesc, i-am arătat pagina din DEX, cea ce a determinat-o să împărtășească următoarea reflecție: „Eu am o problemă și cu cititul în română, pentru că nu reușesc să citesc bine. Tocmai m-ai făcut să-mi dau seama că nu reușesc să citesc și să dau un sens cuvintelor în timp ce citesc, însă știu să scriu folosind corect diacriticele.” Continuând pe marginea acestui subiect, mi-a spus: „Problema este cu cititul și cu vorbitul, cu formularea gândurilor… adică de formulat le formulez, dar ca să le spun apoi cu voce tare… pentru că eu le formulez în italiană și trebuie apoi să le traduc. Nu este ca în engleză, de pildă; adică în engleză reușesc să gândesc direct, în schimb în română gândesc în italiană și apoi… asta când vine vorba de gânduri mai complexe, fiindcă frazele simple reușesc să le gândesc și în română.”
Am întrebat-o care este relația ei cu mass-media în limba română: „Părinții mei au programele românești la televizor, jurnalul de știri îl înțeleg. Desene animate urmăream când eram mică și înțelegeam contextul general, poate și datorită imaginilor. Filme în română nu prea sunt așa multe, sunt în mare parte cu subtitrare în română.”
În continuare, am întrebat-o dacă acea rușine pe care o simțea legată de faptul de a fi româncă și de a vorbi româna avea vreo legătură cu teama de a nu fi acceptată, ca și cum faptul de a vorbi românește i-ar fi subliniat starea de străină și, într-un fel, de persoană din afara grupului: „După părerea mea, da, dar în special acest disconfort este dictat de un complex de inferioritate. Teama de a nu fi acceptată, dar mai ales de a fi considerată mai prejos pentru că sunt româncă, pentru că știu să vorbesc româna, iar România este o țară de țigani, o țară de hoți, o țară de alcoolizați și multe altele… este o țară săracă. Cred că este dictat mai degrabă de prejudecăți, care apoi ajung să creeze aceste complexe de inferioritate.”
Așa s-a încheiat interviul.

Al doilea interviu

Am repetat aceeași întrebare și pentru a doua fată, rugând-o să își contextualizeze relația cu limba română în raport cu parcursul ei de viață: „Eu m-am născut în Italia și am învățat româna acasă, cu părinții mei. De altfel, aș spune că în 95% din cazuri vorbesc românește cu părinții sau cu bunicile mele, mai ales că nu prea țin legătura cu verii mei; restul de 5% era cu o prietenă apropiată. Cea mai bună prietenă a mea era româncă de etnie romă, așa că între noi vorbeam în italiană, dar când mergeam acasă la părinții ei, vorbeam în română, pentru că ei nu știau bine italiana. Și acum, dacă această prietenă vrea să-mi spună ceva mai deosebit, trece de la italiană la română… deci am învățat româna acasă.”
Am întrebat-o dacă putem completa această idee cu observația că, totuși, nu a urmat studii sau o școlarizare în limba română: „Exact. Deși prima dată când am fost în România aveam în jur de patru sau cinci ani, mama a cumpărat niște cărți, iar când am învățat să scriu în italiană, în Italia, ea a început să mă învețe alfabetul român cu acele cărți. Evident că nu știu gramatica la fel de bine cum o știu pe cea a limbii italiene; uneori cred că știu chiar mai bine gramatica engleză decât pe cea română. Nu înseamnă că am probleme de comunicare în română, dar poate că mă exprim și mai fluent în engleză.”
Am întrebat-o dacă stăpânește bine ortografia: „Nu, de fapt cred că la asta îmi este cel mai greu. O scriu, dar de foarte multe ori am dubii și fac și greșeli, să zicem așa” Aprofundând discuția despre ortografie, ea adaugă că uneori are dificultăți să folosească corect cratima, având mai degrabă tendința de a scrie cuvintele legate.
După această parte introductivă, am întrebat-o ce simte față de limba română: „Este foarte greu de spus, pentru că nu m-am gândit niciodată serios la asta. Cred că răspunsul cel mai banal, care mi se pare valabil pentru noi toți, cei din a doua generație, este că e limba familiei noastre; inevitabil o asociem cu familia. Apoi, evident, o simt ca pe o parte din mine, nu pot fi eu însămi doar prin italiană sau doar prin română, sunt ambele lucruri. Deci, este în principal o limbă a familiei, mai ales că – în afară de momentele când vorbesc cu părinții mei și uneori cu cea mai bună prietenă – când aș mai vorbi-o? Când mă întâlnesc cu alți tineri din a doua generație, vorbim mereu în italiană, așa că nu aș ști să definesc exact ce este româna; e o parte din mine și atât.”
Am întrebat-o dacă, în opinia ei, este o parte din sine ca persoană în sens larg sau dacă este mai degrabă un mod de a-și revendica identitatea națională română – adică dacă accentul cade pe limbă în sine sau pe limbă ca o componentă a statutului ei de româncă: „Aș spune ambele, pentru că în cele mai multe cazuri este vorba de prima variantă. Totuși, sentimentul național iese la suprafață mai ales atunci când vine vorba despre oameni care au o mulțime de stereotipuri la adresa românilor; în cazul acela, îmi revendic originile și demonstrez că nu mă încadrez în acele clișee, arătând că sunt false. În plus, în ultimii ani m-am atașat mai mult de latura mea românească datorită faptului că am cunoscut mulți studenți din alte țări din Europa de Est; în relația cu ei, mă foloseam de această parte românească pentru a-i face să se simtă mai în largul lor, prin faptul că le înțelegeam cultura. Acest lucru se datorează, desigur, elementelor culturale comune.”
„Există situații”, am întrebat-o, „în care ai simțit dorința de a vorbi românește?”. „Da, e ceva foarte ciudat: eu nu sunt o persoană foarte religioasă, dar dacă trebuie să mă rog sau dacă sper la ceva, dintr-un anumit motiv o fac în română. Eu gândesc mereu în italiană, dar dacă trebuie să exprim o dorință foarte puternică emoțional în sinea mea sau dacă am un gând superstițios, îl formulez în română, deși 99% din ceea ce se întâmplă în capul meu este în italiană.”
I-am povestit apoi o experiență personală cu o prietenă poloneză care locuiește în Italia: când am luat avionul împreună spre Polonia, ea s-a bucurat enorm când a auzit anunțul de la bord în poloneză, exclamând: „Ce frumos e că vorbesc în poloneză!”. Plecând de la această anecdotă, am întrebat-o dacă i se întâmplă și ei așa ceva cu limba română: „Nu, poate pentru că sunt atât de obișnuită cu ideea că sunt pline locurile de români peste tot, încât nu mă mai miră când aud vorbindu-se românește… nu.” Am întrebat-o, așadar, dacă nu i s-a întâmplat niciodată să simtă pur și simplu dorința de a auzi vorbindu-se românește, doar de dragul de a o asculta: „Când eram în China, după o perioadă în care nu vorbisem prea mult la telefon cu părinții mei, mi-a venit gândul dacă mai știu sau nu româna. Mă întrebam dacă mai sunt capabilă să o folosesc, după ce nu o mai vorbisem de zile întregi; în cazul acela mi s-a întâmplat.” Am fost de acord că, și în această situație, dorința avea un scop practic – certitudinea de a nu fi uitat limba – și nu o motivație pur estetică. În contrapartidă, am întrebat-o dacă i s-a întâmplat vreodată să îi fie rușine cu limba română sau să treacă prin situații în care s-ar fi sfiit să o vorbească în public: „Nu, nu în public, pentru că nu mi s-a întâmplat… Poate când eram mai mică, dar am amintiri foarte vagi. Nu voiam ca ceilalți să știe… dar eram prea mică și nu-mi amintesc foarte bine. Probabil, odată cu începerea școlii, începusem să vorbesc doar în italiană, iar părinții mei mă obligau cumva să vorbesc românește ca să nu o pierd… dar eram prea mică, cred că era o problemă de identitate a unui copil de șase-șapte ani care încearcă să înțeleagă lumea.”
Am întrebat-o dacă au existat, așadar, momente în care a simțit limba română ca pe o impunere, ca și cum părinții o obligau să o vorbească: „Da, când eram mică, dar nu aș ști să dau mai multe detalii. Eu nu-mi amintesc, dar mi-au povestit părinții că foloseau un truc: îmi puneau o întrebare în italiană, iar când eu răspundeam tot în italiană, se prefăceau că nu înțeleg și o țineau tot așa până când mă prindeam că ei voiau să vorbesc în română. Foloseau acest tertip.”
I-am pus o întrebare practică, atrăgându-i atenția că, atunci când îi scriu sau îi trimit mesaje vocale în română, ea îmi răspunde întotdeauna în italiană. Am întrebat-o de ce: „De cele mai multe ori tu îmi scrii, iar ortografia mea nu este la fel de bună ca a ta, așa că prefer să răspund în italiană. Pur și simplu din acest motiv.”
Am întrebat-o dacă i se întâmplă, în general, să nici nu își dea seama când cineva de lângă ea trece brusc de la română la italiană sau invers: „Da, cum îți spuneam, mi se întâmplă asta cu cea mai bună prietenă a mea, care este perfect bilingvă ca și mine. Mai ales când merge în România și îmi povestește diferite situații, folosește termeni în română. În acest sens, limbile se întrepătrund.”
Am întrebat-o apoi dacă urmărește emisiuni sau filme în limba română: „Televiziune da, nu mai urmăresc acum, dar când eram mică mă uitam la desene animate în română, pe postul românesc. De pe la opt ani cred că am început să mă uit la posturile italiene. De asemenea, mama îmi trimite des videoclipuri în română; mi se mai întâmplă să ascult, de nostalgie, melodii sau cântece tradiționale care poate nici nu-mi plac neapărat, dar îmi trezesc nostalgie pentru că le leg de familie. În plus, acum că studiez limbi din Europa de Est, îmi dau seama că o comparație cu limba și gramatica românească mă ajută să înțeleg mai bine aceste limbi.”
Ca ultimă întrebare, am abordat relația ei cu limba scrisă, întrebând-o dacă se simte în largul ei să citească sau să scrie în română: „Nu, nu m-aș simți confortabil să scriu, de exemplu, un articol în română, aș face foarte multe greșeli de gramatică și de ortografie. În schimb, nu aș avea probleme să citesc un articol. Prima dată când am fost la biserică, un preot ortodox mi-a dăruit o carte, care a fost primul meu roman citit în română… l-am citit cerând lămuriri doar pentru câteva cuvinte.”
Discutând după această ultimă întrebare, a ieșit la iveală un aspect menționat și de alte persoane: „O prietenă de-a mea din Anglia și-a făcut mulți prieteni, tot români, iar când am fost să o vizitez vorbeam în română, inclusiv când ieșeam cu ei. Totuși, mi se întâmpla să folosesc cuvinte în engleză dacă nu îmi veneau pe moment în română.”

Anchetă realizată şi tradusă de Pietro Buoso
(nr. 6, iunie 2026, anul XVI)