 |
|||
 |
|||
|
Când limba nu mai este „ceva zilnic”. Mărturiile unor tineri italo-români (2)
Primul interviu Acest prim interviu este realizat cu un tânăr de vârsta mea și am început cu întrebarea de rigoare: Eu m-am născut aici, mai exact la Moncalieri (Torino), și am învățat limba mai ales de la părinți, care îmi vorbeau în română când eram mic, dar și datorită faptului că aveau posibilitatea să mă trimită în fiecare vară pentru o lună și jumătate sau două luni în România. Practic, toată viața mea a fost împărțită astfel: zece luni în Italia și două luni în România. Limba am exersat-o și am folosit-o mereu; nu la un nivel extraordinar, dar la un nivel bun. Italiana îmi vine mult mai repede la îndemână, este mai simplă, iar în română, ca să mă exprim, trebuie să mă gândesc puțin mai mult, pentru că se întâmplă să nu îmi vină în minte anumiți termeni. Cu toate acestea, o simt ca pe o limbă a mea: am un nivel mult mai ridicat în română decât în engleză. Telejurnalul îl urmărim, de obicei, în română acasă, dar, în ceea ce privește televiziunea, aceasta este singura ocazie în care consum media în română. Pe internet nu urmăresc practic nimic în română, în afară de meme-urile care apar pe Instagram. În ceea ce privește lectura, citesc foarte puțin în română; o singură dată, fiind interesat de istoria regiunii mele, am citit Istoria Maramureșului, însă, în afară de asta, nu am mai parcurs alte cărți sau texte în română, deși este unul dintre obiectivele mele. În privința muzicii, nu ascult piese românești: se mai întâmplă să îmi recomande o prietenă câte ceva sau să ascult manele, de atmosferă, dar, în general, ascult muzică în engleză. Trecând acum la obiectul principal al interviului, aș începe cu o întrebare foarte generală: ce reprezintă limba română în viața ta? Simt limba română foarte aproape de mine, o simt ca pe o parte integrantă a identității mele, în sensul că îmi face o deosebită plăcere să o vorbesc, iar când mă întorc în România simt această conexiune profundă atât cu limba, cât și cu locurile de acolo. Sunt foarte atașat afectiv de ea și, uneori, când îmi imaginez viitorul, mă gândesc că mi-ar părea rău dacă, într-o zi, copiii mei nu ar mai vorbi românește. Mă tem, totuși, că așa se va întâmpla, pentru că eu le voi vorbi copiilor mei în principal în italiană, deoarece îmi este mai natural; ar fi ceva forțat dacă aș încerca să îi învăț eu să vorbească românește. În ciuda acestui fapt, o consider extrem de importantă, iar dacă în acest moment ar dispărea din mintea mea, aș privi acest lucru ca pe cea mai mare pierdere posibilă pentru identitatea mea. M-aș simți român oricum – mă gândesc acum la niște prietene de-ale mele kurde, care se simt kurde, deși nu vorbesc limba kurdă –, dar mi-ar părea foarte rău. De asemenea, dacă se întâmplă să întâlnesc români în străinătate cu care pot vorbi în română, simt că am cu ei o legătură mai profundă decât cu italienii. Acest lucru nu schimbă însă faptul că mediul cultural în care mă mișc în afara familiei este cel italian; așadar, în ciuda atașamentului mai mare față de limba și cultura română, simt că am câte un picior în ambele lumi, iar cultura română pare uneori mai îndepărtată, dacă facem abstracție de latura afectivă. Mai devreme ai spus că, în cazul nefericit în care ai uita limba română, ai continua să te simți român. Acest lucru mă face să mă gândesc că legătura ta cu limba nu este motivată doar de sentimentul de apartenență națională. Ai putea comenta acest aspect? În realitate, în ceea ce privește identitatea mea personală, nu limba cântărește cel mai mult, ci locurile în care au trăit strămoșii mei: când merg în România și văd munții, casele în care au trăit bunicii mei, atunci simt un atașament emoțional, imaginându-mi cum au trăit ei și cum arată viața tradițională românească. Eu sunt din Maramureș și mi se pare că acolo încă suntem foarte atașați de tradiție, de o întreagă serie de obiceiuri și de aspecte culturale, inclusiv arhitecturale, de care sunt profund legat. Revenind la întrebări și, chiar dacă răspunsul putea fi intuit, în parte, din cele spuse anterior, te întreb în mod oficial dacă există situații în care simți o dorință deosebită de a vorbi în română mai degrabă decât în altă limbă. Nu. În realitate, aș înclina să spun că, atunci când sunt în compania unui alt român, vorbesc mai spontan în română, deși cu italo-românii comunic, de fapt, mai mult în italiană. Îmi face însă plăcere să fiu persoana care știe româna atunci când este nevoie de un mediator între italiană și română. De exemplu, mi s-a întâmplat să fac voluntariat alături de cercetași și a trebuit să interacționăm cu niște copii care vorbeau româna, așa că am putut asigura intermedierea, iar acest lucru mi-a adus o adevărată satisfacție. Dorința mea apare mai ales atunci când este nevoie să vorbesc cu un alt român sau când pot juca rolul de mediator între cele două limbi. Nu mă regăsesc în asta. Mă rog în română, dar numai pentru că așa am învățat rugăciunile când eram mic, întrucât nu fac decât să repet o formulă. Din păcate, în ciuda afecțiunii mele pentru limba română, nu reușesc să mă exprim în română sută la sută; nu am abilitățile de exprimare necesare pentru a-mi reda sentimentele și gândurile cele mai profunde. Trecând la întrebările mai dificile, ți s-a întâmplat vreodată să te afli în contexte sau situații în care ai simțit disconfort și în care te-ai fi simțit jenat să vorbești în română? Nu, nu, așa ceva nu s-a întâmplat niciodată. Dimpotrivă, dacă o auzeam, de exemplu, pe mama vorbind la telefon și eram cu prieteni italieni, îi răspundeam în română tocmai ca să se vadă că o vorbesc. Nici vorbă să o ascund; de fiecare dată când aveam ocazia să o folosesc, profitam de ea. În acest moment, m-a întrebat dacă îmi poate împărtăși o amintire personală legată de această temă, pe care a definit-o drept „una dintre cele mai frumoase amintiri pe care le am”. Mi-a povestit: „Într-o seară, mama mi-a făcut cunoscut filmul Ion – Blestemul pământului (1981), care prezintă România rurală de altădată și povestea acestui om mistuit de dorința de a avea tot mai mult pământ. A fost extrem de frumos să văd acel film alături de ea și am simțit o mare apropiere de ființa ei la gândul că aceea era lumea în care trăise în tinerețe. După aceea, mi-a dat să citesc Luceafărul de Mihai Eminescu. Cred că a fost cea mai frumoasă poezie pe care am citit-o vreodată, pentru că până atunci nu mă interesasem deloc de ceea ce însemna universul literaturii române. Am simțit un contrast puternic între limba română și poezia ei, în comparație cu poeziile pe care le citisem până în acel moment la școală; a fost ca o gură de aer proaspăt și pentru că simțeam acele versuri mai aproape de mine, fiind român.”
Acest al doilea interviu are un caracter aparte, atât prin modalitatea în care s-a desfășurat, cât și prin formula aleasă pentru a vi-l prezenta; o particularitate care ține de relația de prietenie ce mă leagă de tânăra care mi l-a acordat și care a dorit să apară în acest text cu numele său real: Viviana Ciubotaru. Desigur, întregul parcurs nu se produce în izolare, ci în rețeaua fluidă a relațiilor cu ceilalți și cu mediile culturile cu care te intersectezi. Se creează astfel o succesiune de „întâlniri” – ca să facem o referință la romanul Gabrielei Adameșteanu: întâlnirea cu limba italiană, care, dintr-o limbă străină ce trebuia învățată, devine treptat principala limbă de exprimare; întâlnirea cu limba engleză, care devine adesea un refugiu sigur în care își poate exprima gândurile departe de limba nucleului familial și, în același timp, departe de acea italiană percepută încă drept străină; întâlnirea cu descoperirea faptului că vorbește deja un limbaj care combină aceste trei limbi și întâlnirea cu lumea italienilor, uneori dificilă, alteori fraternă.
| ||
