Când limba nu mai este „ceva zilnic”. Mărturiile unor tineri italo-români (3)

În acest al treilea articol vă prezint încă două interviuri realizate în cadrul anchetei mele despre relația pe care tinerii italo-români o au cu limba română. În articolul din această lună vă prezint interviurile acordate frații, Andreea și Andrei Șutac. Diferența mică de vârstă dintre ei permite observarea modului în care relația cu limba se poate dezvolta foarte diferit chiar și în cazul a două persoane care au crescut în același mediu familial și au avut numeroase experiențe comune. De această dată, ambele interviuri au fost realizate în română, în timp ce ediția în limba italiană este o traducere.

Primul interviu

Primul interviu este cu Andrei Șutac, un coleg de-ai mei la facultate.

Pietro: Prima întrebare este să îți prezinți situația ca vorbitor de română: dacă te-ai născut în Italia sau în România și apoi te-ai mutat în Italia, la ce vârstă te-ai mutat, unde ai învățat limba română și în ce medii o vorbești?

Andrei: Sunt vorbitor nativ de limba română atât pe linie maternă, cât și paternă. M-am născut în 2002, în România, dar, la vârsta fragedă de nouă luni, am venit în Italia, pentru că tatăl meu era deja acolo de un an. Vorbesc limba română mic. Am avut norocul unui bilingvism simultan, alături de limba mea adoptivă, adică italiana. Consider că, și datorită televiziunii, desenelor animate și nu numai, am învățat foarte bine limba română. În casă se vorbea mereu românește și, având o soră, comunicam des cu ea în ambele limbi. La școală nu aveam nicio problemă să vorbesc doar în italiană, mai ales că am avut norocul să întâlnesc foarte mulți copii curioși, care voiau să învețe câteva cuvinte în română, așa că experiența mea cu limba în copilărie a fost mereu una frumoasă. La un moment dat... bineînțeles, nu vorbeam atât de bine românește, pentru că se simțea foarte mult accentul italian și influența culturii italiene. Apoi, la vârsta de 14 ani, am plecat singur în România, la un liceu cu program sportiv din Suceava, motivul principal fiind fotbalul. Acolo am fost obligat să învăț și să scriu bine în română, pentru că era ceva total diferit: în Italia nu aveam un curs de limba română. De acolo am început să învăț o română mai literară, mai ales datorită contactului frecvent cu profesorii, și am ajuns, treptat, să folosesc un limbaj standard. Consider că nu am un accent regional pronunțat atunci când vorbesc românește, așa cum nici în italiană nu am, pentru că vorbesc o italiană standard, specifică regiunii Piemonte, din nord-vestul Italiei.

Pietro: Ai zis că ai fost norocos că ai crescut cu bilingvismul acesta.

Andrei: Da, pentru că, din păcate, există părinți care consideră că este mai bine ca un copil să învețe doar italiana, ca să nu se încurce, dar asta nu este corect, mai ales că există atâtea studii științifice care demonstrează că, încă de mici, copiii învață foarte ușor limbile străine.

Pietro: Acesta este un aspect despre care am vorbit deja în ancheta aceasta, pentru că, într-un interviu, o fată mi-a zis că ea a reușit să învețe limba română tocmai pentru că profesorii de la școală le-au spus părinților ei că e bine să vorbească românește acasă. În schimb, o prietenă de-ale mele n-a putut să învețe românește pentru că profesorii le-au spus părinților ei: „Nu, deloc, nu trebuie să vorbiți românește acasă, copilul trebuie să audă doar italiana”. Deci chestia asta a influențat foarte mult viața acestor persoane.

Andrei: Eu consider că orice limbă este un plus pentru orice persoană, pentru că te deschide din punct de vedere mental și contribuie la dezvoltarea ta.

Pietro: A doua întrebare privește contextele în care folosești astăzi limba română. Acasă, presupun, dar o vorbești și la facultate? Urmărești programe de televiziune sau filme în română, asculți podcasturi?

Andrei: În general, dacă ascult podcasturi, sunt despre fotbal, iar în ultima perioadă urmăresc și subiecte politice, pentru că, în momentul de față, România trece printr-o perioadă aparte și îmi place să mă informez. Ultimul podcast pe care l-am ascultat – de fapt, era un videoclip pe YouTube – îl avea pe fostul președinte Traian Băsescu împreună cu un jurnalist de la Recorder și am ascultat ce avea de spus. Apoi, în general, urmăresc programe sportive: de exemplu, la meciurile de fotbal prefer comentariul în limba română, nu știu de ce... pur și simplu îl prefer. Mai ascult română, vorbesc acasă, vorbesc cu prietenii mei, îi învăț câteva cuvinte sau îi pun să citească texte și să le traducă, să văd ce potențial au. Am observat că italienii au un potențial foarte mare de a învăța limba română, așa cum și românii au învățat destul de ușor italiana. Chiar și tatăl meu spunea că a învățat... I-am întrebat și eu pe părinții mei: „Voi când ați început să înțelegeți italiana și să o vorbiți?”. Mi-au spus că nu-și dau seama când, că nu pot identifica un moment exact, dar, în câteva luni, totuși începi să înțelegi și să vorbești bine. Ei nu vorbesc o italiană chiar atât de corectă din punct de vedere gramatical, dar asta nu creează probleme de înțelegere. De fapt, mama vorbește italiana mai bine decât tata; cu mama mai vorbesc și în italiană, cu tata mai puțin... Doar când suntem în România mai vorbim în italiană.

Pietro: Şi în privința filmelor sau a muzicii?

Andrei: Muzică foarte mult, filme mai puțin. La filme prefer italiana, pentru că au un dublaj mult mai bun din punct de vedere calitativ; toată lumea spune că italienii sunt printre cei mai buni. Asta e și una dintre cauzele pentru care au întârziat să învețe limba engleză. În schimb, în România, majoritatea vorbesc foarte bine engleza și datorită faptului că filmele sunt subtitrate; au învățat-o chiar și oameni de 40–50 de ani. Așa că, dacă e vorba de filme sau seriale, prefer italiana sau engleza în locul românei. Bineînțeles că m-am uitat și la anumite lucruri în română, mai ales la cele care îmi amintesc de copilărie, de desene animate; sunt încă acele voci pe care le auzeam când eram mic.

Pietro: Ajungând la subiectul principal al interviului, care crezi că este relația ta cu limba română, adică ce valoare are ea pentru tine? Ce reprezintă din punct de vedere emoțional, al trăirilor tale, dar și din punct de vedere identitar?

Andrei: Face parte din identitatea mea, adică eu nu pot trăi doar cu italiana sau doar cu româna. Din punctul meu de vedere, din experiența mea, trebuie să fie un amestec între cele două. Limba română e foarte importantă pentru mine, mai ales că îmi place să o folosesc atunci când glumesc, pentru lucrurile mai amuzante, pentru bancuri, glume între prieteni, cu tata. Mi se pare o limbă mult mai simpatică.

Pietro: Păi, mi-ai zis că-ți plac foarte mult bancurile în limba română.

Andrei: Da, da... eu am vorba mea și zic mereu: „Cap de italian, dar suflet de român”, nu? Așa mă consider eu. Și nu pot să stau fără limba română, fără România, așa cum nu pot să stau fără limba italiană și fără Italia, în general. Se completează. Eu simt că, în interiorul meu, în subconștientul meu, există două persoane, nu doar una, și că acestea se completează una pe alta.

Pietro: Interesant. Deci, pentru tine, nu este doar o singură persoană cu o identitate mixtă, ci percepi mai degrabă două identități distincte, care coexistă?

Andrei: Da!

Pietro: Mai mult decât un fel de identitate mixtă?

Andrei: Da, așa este. Mai ales și când visez. Eu visez și în limba română, și în limba italiană, uneori și în limba engleză, dar, chiar dacă în momentul de față aș învăța o limbă nouă... spre exemplu, să zicem că ajung să vorbesc spaniola extrem de bine, nu știu dacă ar putea exista acea a treia persoană în mine. Tot acestea două vor rămâne principale. Va fi un vecin, dar nu o să fie aceeași persoană.

Pietro: Am înțeles. Ai sau ai avut anumite situații în care simți mai mult nevoia să vorbești românește? Mi-ai spus deja că preferi limba română când te uiți la meciuri de fotbal.

Andrei: Da, de exemplu, și când te văd pe tine. Știu despre pasiunea ta pentru limba română și prefer să-ți vorbesc în română. La fel și cu domnul profesor Roberto Merlo. Eu știu că el vrea să audă limba română, pentru că este foarte pasionat, chiar îndrăgostit de România, de limba română, de tradiții; toate lucrurile acestea îi fac plăcere. De aceea prefer, în mod natural, să-i vorbesc direct în limba română. La fel și cu tine.

Pietro: Odată, o fată mi-a spus că, dacă trebuie să se roage, se roagă în limba română și a spus un lucru foarte interesant: „Eu sper în limba română, adică, dacă trebuie să mă gândesc la o speranță mai adâncă, mai intimă, gândul acela îl formulez în limba română”. Tu crezi că poți spune ceva asemănător sau diferit?

Andrei: Cred că depinde de situație. Și eu, când mă rog, o fac mereu în limba română, pentru că, na, sunt creștin ortodox. Slujbele, și aici, în Italia, sunt tot în limba română, deci îmi vine mai natural să mă rog în română decât în italiană. În privința gândurilor... sper în amândouă limbile, dar și eu mai mult în română.

Pietro: În schimb, ai avut vreodată o situație în care ți-a fost jenă să vorbești românește?

Andrei: Nu, niciodată. Chiar sunt mândru, în sens pozitiv, bineînțeles, să vorbesc în română oriunde, oricând; nu-mi fac probleme. Am avut și eu o experiență negativă cu o profesoară de la școala primară, care era evident rasistă, dar asta n-a schimbat nimic.

Pietro: Odată mi-ai zis că ai percepția că s-a schimbat privirea multor italieni despre limba și cultura română.

Andrei: Nu doar a italienilor, ci, să zicem, și a altor persoane care locuiesc în Italia, alte naționalități. Acum, în perioada aceasta, fac un experiment pe TikTok. Intru pe transmisiuni live și aleg persoane de sexe diferite, deci fete și băieți, bărbați și femei etc., și îi întreb ceva foarte simplu: „Ce faci?”. Am observat că, mai ales dintre cei din sudul Italiei, când spun „Ce faci?”, din cinci persoane, patru știu să-mi răspundă. Îmi spun „Bine, tu?” sau „Vezi că nu sunt român/româncă”. Când am întrebat-o pe o fată „Ce faci?”, ea i-a spus altcuiva: „Să-i răspunzi tu”, iar lângă ea era o prietenă româncă, care mi-a răspuns în română. Adică există o comunitate românească foarte mare în Italia și, să zicem că, aparent – așa spune majoritatea –, noi am reușit să ne integrăm foarte bine. Cred că este adevărat.

Al doilea interviu

Al doilea interviu este cu Andreea Șutac, sora mai mare a lui Andrei.

Pietro: Prima întrebare este cea mai simplă, este pur și simplu biografică: să-mi spui dacă te-ai născut în Italia sau în România și apoi te-ai mutat în Italia, la ce vârstă te-ai mutat, unde ai învățat limba română și unde o vorbești:

Andreea: Eu m-am născut în România și am plecat de aici când aveam aproximativ doi ani, aproape trei, să zicem, cam în 2003. Andrei s-a născut în 2002 și el s-a născut aici, în timp ce tatăl meu era deja în Italia: el a plecat singur în Italia, iar apoi am venit noi, împreună cu mama. Am învățat româna pur și simplu pentru că m-am născut aici și mi-am petrecut aici primii aproape trei ani. În plus, a contat, cu siguranță, faptul că părinții mei au vorbit acasă doar în limba română: în primul rând, pentru că nici ei nu știau italiana și le era greu, fiindcă au venit în Italia când tatăl meu avea aproximativ 24 de ani. Deci, na, la 24 de ani îți dai seama că nu înveți o limbă imediat, mai ales că tatăl meu stătea în provincia Alessandria, unde lucra la o fermă și nu prea avea contacte. Am învățat limba română, în primul rând, așa și, în al doilea rând, eu și Andrei aveam televiziune în limba română și urmăream Disney Channel în română, ceea ce era foarte la modă când eram noi mai mici; versiunea în italiană costa mult mai mult. Ai mei puneau deseori și știrile și așa am învățat mai bine să scriu, pentru că, îți dai seama, eu am făcut școala în Italia, veneam doar o lună pe an în România și, da, vorbeam românește, aveam prieteni români, îi aveam pe bunicii mei, rudele, dar, dacă nu aș fi practicat limba română în fiecare zi acasă, inclusiv prin intermediul televizorului, nu cred că aș fi ajuns la nivelul acesta.

Pietro: Da! Da, Andrei mi-a povestit că ați folosit foarte mult și desenele animate.

Andreea: Da, chiar acum am început să revăd Phineas și Ferb.

Pietro: Şi eu (eram destul de uimit)!

Andreea: Cred că au un limbaj destul de dezvoltat pentru niște desene animate. E o strategie foarte bună să urmărești desene animate, pentru că sunt simple, dar au un limbaj corect din punct de vedere gramatical.

Pietro: Da, și uneori chiar un limbaj foarte formal... Apoi, Andrei mi-a spus că el s-a mutat în România la un moment dat și a urmat liceul acolo. Tu ai avut o experiență de genul acesta sau ai făcut toate școlile în Italia?

Andreea: Nu, eu am făcut toată școala în Italia, de la primul an de grădiniță până acum, la facultate, deci n-am nicio experiență cu școala românească.

Pietro: Dar acum ești în România în vacanță sau pentru muncă, pentru studiu?

Andreea: Acum sunt în România în vacanță, pentru că și prietenul meu este aici; am venit pentru asta. Înainte așteptam să vină și familia mea, veneam cu Andrei, cu ai mei, cu toții, cu mașina, dar, în ultimii ani, nu am mai venit atât de constant, pentru că mi-am făcut propriile vacanțe și am stat mai puțin în România.

Pietro: Am înțeles... Mai devreme ai zis că acum nu te mai uiți foarte des la televiziunea în limba română. Folosești însă alte forme de media în română?

Andreea: Cred că mă mai uitam pe Instagram, dar mai rar. Adică nici măcar nu mai am Instagram acum, deci nu mă mai uit. Mă uitam câteodată la reel-uri făcute de influenceri români și urmăream o pagină care se numea „Vorbește corect gramatical”; pe aceea o apreciam foarte mult, pentru că îmi corecta multe dintre greșelile pe care le fac, cred că și acum. M-a lămurit în multe privințe, mai ales în ceea ce privește pluralurile în română, pe care și eu le greșesc, dar pe care le greșește multă lume. Mi s-a întâmplat doar o dată să mă uit la câteva videoclipuri ale unui influencer care își povestea viața și, în ultima perioadă, cum îți spuneam, la Phineas și Ferb. Recent – nu mai știu exact în ce lună – am ascultat câteva episoade dintr-un podcast al unui bărbat care trăiește în Finlanda. Am făcut asta pentru că voiam să aud limba română. Deseori îmi dau seama că, studiind la facultate în italiană și crescând cu limba italiană, deci învățând termeni noi și folosind-o într-un registru mai formal, atunci când trebuie să vorbesc românește și să folosesc un vocabular mai bogat, mai elevat, nu găsesc întotdeauna cuvintele, pentru că nu am exersat suficient.

Pietro: După ceea ce am discutat până acum, ce crezi că înseamnă limba română pentru tine, în viața ta? Adică ce valoare crezi că are?

Andreea: Pentru mine are o valoare foarte mare, pentru că părinții mei, încă de când eram mică, mi-au explicat întotdeauna că, cu cât știi mai multe limbi, cu atât e mai bine. În același timp, când ești copil și înveți ceva, nu-ți dai seama care este importanța lucrului pe care îl înveți. Mă gândesc astăzi și fac o comparație cu generațiile care se nasc în Italia ca a treia generație: văd foarte mulți copii români, cu părinți români sută la sută, care nu mai vorbesc limba română, vorbesc doar italiana. Eu nu cred că fiecare om de pe planeta asta trebuie să știe două limbi; clar, fiecare face cum vrea și cum învață. Dar, pentru mine, româna are o mare valoare, pentru că mi-a fost utilă de multe ori, inclusiv în situații în care nici măcar nu te gândești că ți-ar putea fi de folos. Să-ți dau un exemplu practic: am fost în Spania, am închiriat o casă, iar proprietara era moldoveancă și vorbea română, deci am putut să comunic mult mai ușor, fără engleză, fără spaniolă, fără neînțelegeri, pentru că vorbeam amândouă aceeași limbă. Cine își imaginează că o fată din Spania care îți închiriază o casă de vacanță vorbește o limbă pe care tu ai învățat-o când erai mic? Ai un instrument în plus dacă știi o altă limbă, mai ales limba mea, adică limba locului în care m-am născut, de unde vin și unde aș putea să mă întorc într-o zi, pentru că aici am o casă, aici am prieteni, am rude. Apoi am avut avantajul de a învăța limba italiană la școală, și nu acasă: așa am învățat-o corect din punct de vedere gramatical, pentru că nu am învățat italiana de la părinții mei, cu greșelile pe care le făceau ei. Româna am învățat-o și cu greșelile pe care le făceau ei, dar italiana am învățat-o corect la școală. Mă gândesc că, spre exemplu, dacă aș locui aici, în România, și mi-aș crește copiii aici, le-aș vorbi în italiană, pentru că de la mine trebuie să învețe italiana, iar româna o vor învăța la școală, dacă vor merge la școală aici.

Pietro: Până acum ai vorbit mai ales despre valoarea practică a limbii române. Crezi că, pentru tine, ea are și o dimensiune sentimentală? Te-ai gândit vreodată la acest aspect? Cum ai descrie această relație?

Andreea: Eu nu sunt o persoană foarte sentimentală, sunt mai practică, deci, în general, nu cred că asociez limba cu sentimentele. Dar pot să spun că acest sentiment nu apare decât atunci când stau mult timp departe de limba respectivă. De exemplu, când stau mult în Italia sau în străinătate, în Anglia ori în alte locuri în care am fost în vacanță, și nu aud deloc limba română, la un moment dat începe să-mi lipsească și mă gândesc: vreau să aud limba aceea care mă face să mă simt acasă, să mă simt în siguranță. În același timp, să fiu sinceră, nu sunt o persoană atât de sentimentală încât să spun: „Vai, sunt foarte mândră că sunt româncă!”. Eu nu m-am simțit niciodată nici sută la sută româncă, nici sută la sută italiancă, iar asta mă face să mă simt puțin fără identitate sau, mai degrabă, cu o identitate mixtă.

Pietro: Am înțeles.

Andreea: Îți mai spun două lucruri. Primul: am uitat să spun că valoarea practică a limbii române constă și în faptul că, dacă aud pe cineva vorbind românește lângă mine, pot să înțeleg ce spune. În al doilea rând, voiam să spun că poate nu sunt atât de sentimentală în ceea ce privește limba și cultura română pentru că eu... cred că tatăl meu, în special, a greșit puțin în modul în care a încercat să-mi transmită cultura și toate lucrurile legate de aceasta, inclusiv religia, într-un mod puțin prea autoritar.

Pietro: Ca ultimă întrebare: ți s-a întâmplat vreodată să îți fie jenă de limba română sau de identitatea românească? Adică ai fost vreodată într-o situație în care ai crezut că ai putea fi sau chiar ai fost victima rasismului ori a altui tip de discriminare care te-a făcut să te rușinezi că ești româncă?

Andreea: Da! O spun pe scurt, dar absolut da, din păcate. Acum îmi pare rău că, la vremea aceea, mi-a fost jenă. pentru că am crescut și am alte instrumente mentale pentru a vorbi despre acest subiect, dar, când eram la școala primară, am fost mereu marginalizată și sunt sigură că motivul era faptul că eram româncă. Poate colegii mei nici măcar nu-și dădeau seama, pentru că probabil repetau ceea ce auzeau de la părinți. Părinții mei nu aveau prieteni și relații cu ceilalți părinți italieni, iar eu rămâneam întotdeauna puțin deoparte. Asta până când am crescut și am început să-mi construiesc o identitate în adolescență. Atunci am început să fiu mai rebelă și să mă revolt împotriva celor care încercau să mă facă să mă simt prost pentru că sunt româncă. Deci, până în clasa a cincea, am avut senzația că sunt prea diferită și din cauza faptului că noi ne petreceam timpul liber cu alți români; atunci mă simțeam acasă, dar nu aveam niciodată experiențele pe care le aveau colegii mei de la școală. Îmi amintesc că ei vorbeau despre anumite experiențe: vara, iarna, mergeau la schi, mergeau în vacanță la mare... Eu mergeam doar în România, în fiecare an. Mă simțeam cumva prost, știi, pentru că în fiecare an veneam și spuneam același lucru: „Da, am fost în România”, în timp ce ceilalți colegi spuneau: „Am fost în Egipt, am fost în Sicilia, am fost în Maroc, am fost încolo, am fost încoace”. Apoi, când eram mică, n-am suportat niciodată modul în care unii italieni... cum să zic... nici nu știu cum să spun... mă luau peste picior: spre exemplu, când imitau dansurile noastre și spuneau: „A, am văzut cum faceți voi”. Din fericire, au fost experiențe marginale.

Pietro: Mulțumesc mult pentru interviu! Dacă reușesc, aș vrea să includ interviul cu tine și pe cel cu fratele tău în același articol.

Andreea: Acum chiar sunt curioasă! A spus Andrei ceva asemănător cu ce ți-am spus eu?

Pietro: Da, dar el a ales să se apropie mai mult de limba română, inclusiv prin tema lucrării de licență și prin alte preocupări de acest fel... Mi s-a părut puțin mai sentimental.

Andreea: El este mai sentimental decât mine, în general, deși, dacă îl întrebi: „Andrei, ești sentimental?”, cred că îți râde în față, știi?

Pietro: Nu sentimental propriu-zis, dar poate puțin mai... implicat afectiv.

Andreea: Da, el simte mai intens lucrurile acestea, probabil le trăiește mai mult din inimă. Eu sunt mai practică și mai rațională; cred că pur și simplu așa sunt. Și, dincolo de limbă, sunt puține lucruri care mă fac sentimentală. Cred că doar pisicile!

Pietro: Mulțumesc încă o dată! Vacanță plăcută în România!

Anchetă realizată şi tradusă de Pietro Buoso
(nr. 9, septembrie 2026, anul XVI)