![]() |
|||
Când limba nu mai este „ceva zilnic”. Mărturiile unor tineri italo-români (4)
Alessandro: Uneori mai citesc câte ceva pe Wikipedia în română, sau cel puțin încerc. Mi s-a întâmplat să mă uit și pe YouTube, dar nu foarte mult. Mi-ar plăcea să citesc și cărți în română, cu siguranță, dar încă nu am făcut-o. Aș mai adăuga poate câteva melodii, deși eu, de obicei, învăț limbile mai ales din texte scrise sau din videoclipuri, nu atât prin muzică. Alessandro: Trebuie să recunosc că am trăit ambele tipuri de disconfort. În ceea ce privește sentimentul de inadecvare, l-am simțit atât în fața vorbitorilor nativi, care evident cunosc perfect limba, cât și în fața străinilor care o studiază și au ajuns la un nivel mai avansat decât mine. Pentru că nu pornesc de la zero cu această limbă, am uneori senzația că sunt în urmă față de ceilalți, ca și cum ar fi trebuit să știu deja anumite lucruri și totuși nu le știu. Cu alte limbi pe care le studiez de la zero nu mi se întâmplă asta. Acolo mă simt mult mai liber să mă exprim și să greșesc, tocmai pentru că nu există o legătură personală. În română, în schimb, îmi este mai greu să mă deschid și să-mi dezvolt exprimarea orală, pe care nu am avut ocazia să o exersez cu adevărat în trecut. Pietro: Dacă te ajută cu ceva, ți-aș spune că ideea aceasta - „ar trebui să știu deja limba” - poate fi pusă sub semnul întrebării. Povestea ta este una în care nu ai învățat româna nici pentru că ai ales tu să nu o înveți, nici pentru că mama ta a ales să nu ți-o transmită, ci pentru că profesorii care ar fi trebuit să te sprijine au făcut greșeala de a o determina pe mama ta să nu-ți mai vorbească românește acasă. Nu ai rămas în urmă din vina ta, ci ca urmare a unei situații complexe în care tu ai avut foarte puțină responsabilitate și, aș spune, nicio vină. Faptul că acum încerci să recuperezi limba este, în sine, un lucru important. Aș spune că merită să privești această situație cu mai multă îngăduință față de tine însuți. Schimbând câteva vorbe după încheierea interviului, Alessandro a mai adăugat un lucru interesant, întâlnit la multe persoane care înțeleg o limbă, dar nu reușesc să o vorbească bine: atunci când trebuie să vorbească românește, încearcă mai întâi să se gândească la ce ar spune mama lui în situația respectivă și apoi să o imite. Este ca și cum acele cuvinte și expresii ar exista undeva în memoria lui, fără ca el să le poată folosi încă în mod autonom, fiind nevoit să se sprijine pe felul în care își amintește că ar vorbi mama sa.
Pietro: Prima întrebare este, de fapt, una de contextualizare: dacă te-ai născut aici sau în România, de cât timp ești în Italia, unde ai învățat limba română, în ce contexte o vorbești și așa mai departe. Intervievată: Eu m-am născut în România și trăiesc în Italia de aproape douăzeci și șapte de ani. Am ajuns aici când aveam șapte ani. Limba română am învățat-o firesc, pentru că, atât timp cât am locuit în România, o vorbeam zilnic. După ce am ajuns aici, am continuat să o vorbesc mai ales în familie și cu prieteni de familie, deci tot într-un mediu apropiat, dar și cu rudele rămase în România, la telefon sau ori de câte ori mă întorceam acolo în vacanță. În rest, mă uitam la televiziune în limba română, iar acolo era mai mult vorba despre a asculta decât despre a vorbi eu. În general, aș spune că îmi este mai ușor să aud și să înțeleg româna decât să o vorbesc. Pietro: Ai anticipat parțial întrebarea mea despre media. Vrei să mergem mai departe? Intervievată: În casă ne mai uităm din când în când seara la televizor și nu am probleme să înțeleg, dar eu, personal, mă uit foarte puțin la televizor. Filmele sunt mai degrabă pe gustul meu, însă le văd în italiană. În ceea ce privește muzica, ascult piese în diferite limbi, așa că se întâmplă să dau și peste muzică românească. În plus, mai aud ce ascultă ai mei și, dacă îmi place o piesă, o adaug și eu pe Spotify. Pietro: Îți plac manelele? Intervievată: Nu prea. Prefer muzica pop, deși pe unele le mai prind după ureche. Pietro: Mergând mai departe, cum ai descrie relația ta emoțională cu această limbă? Ce rol simți că are în viața ta? Intervievată: E o întrebare grea, pentru că sunt o persoană foarte rațională și nu foarte emotivă. Pietro: Și acesta este deja un mod de a trăi această relație. Intervievată: În general, am o relație puțin mai aparte cu ideea de „naționalitate”, să spunem: limbă, cultură și toate celelalte. Asta pentru că mă simt, de fapt, un amestec. Nu m-am considerat niciodată o persoană patriotică, nici în raport cu Italia, nici cu România, dar nu aș fi ceea ce sunt dacă nu aș avea și această parte de cultură și de limbă română. Când aud o limbă pe care nu o cunosc, de exemplu, creierul meu încearcă uneori să asocieze sunetele mai degrabă cu niște cuvinte românești decât italienești. Simt limba română ca pe o parte din mine și, chiar dacă de obicei gândesc în italiană, dacă aud pe cineva vorbind românește lângă mine, trec imediat la română. Nu știu dacă găsesc cuvintele cele mai potrivite pentru a explica. Nu este ceva la care să simt nevoia să mă gândesc în mod special, dar nici ceva lipsit de importanță. Pur și simplu face parte din mine, aproape ca o trăsătură de caracter. Acestea fiind spuse, pe viitor, când voi avea mai mult timp, mi-ar plăcea să încep să studiez serios gramatica, pentru că nu am studiat-o niciodată propriu-zis, ci am învățat limba vorbind. Uneori ai mei mă corectează; știu că fac greșeli și țin, totuși, să vorbesc corect. Pietro: Probabil ai răspuns deja parțial, dar îți pun totuși întrebarea: există contexte, dincolo de trecerea automată de la o limbă la alta, în care simți, din motive afective sau din orice alt motiv, dorința de a vorbi românește? Intervievată: Adevărul este că sunt mult mai înconjurată de italiană și de engleză. De exemplu, citesc foarte mult în engleză online și, din cauza asta, anumite gânduri îmi vin automat în engleză mai degrabă decât în română. Așa că... nu știu, ar trebui să mă gândesc. Îți spuneam și înainte că, până la urmă, poate tu ești mai legat de română decât mine, pentru că știu persoane care au făcut parte mult mai mult decât mine din comunități românești. Eu, de fapt, nu. Am avut mereu prieteni italieni sau, oricum, străini, dar nu români, așa că nu am trăit niciodată în contexte în care să vorbesc românește foarte mult. Nu am avut, să spunem, situații sau medii dedicate în mod special folosirii uneia dintre cele două limbi. Pietro: Trecând la o întrebare mai dificilă: ți s-a întâmplat vreodată, dimpotrivă, să te simți stânjenită atunci când vorbeai românește? Poate de teamă să nu fii discriminată sau pentru că ai trecut printr-o situație de discriminare? Intervievată: Nu cred. Știu că am norocul să am o înfățișare care nu mă „trădează”, între ghilimele: par destul de italiancă. La fel este și cu felul în care vorbesc italiana, cu accentul, cu pronunția; până nu îmi spun numele, oamenii sunt convinși că sunt italiancă. De fapt, nu am fost niciodată discriminată în sensul acesta. Iar dacă s-a întâmplat, probabil nici nu-mi amintesc, pentru că nu mă interesa prea mult ce spunea lumea. Și asta deși am prins perioada aceea în care, nu știu dacă îți amintești, presa vorbea foarte negativ despre România și despre români: românii cei răi, care fură, omoară și tot așa. În perioada aceea terminam gimnaziul și eram în primii ani de liceu, cred că se întâmpla undeva între 2006 și 2008. Îmi amintesc că, oricât de puternic era bombardamentul mediatic, mie nu mi-a fost niciodată rușine că sunt româncă, pentru că mi se pare lipsit de sens să generalizezi: oameni răi există peste tot, la fel și oameni buni. Am fost mereu împăcată cu faptul că sunt româncă și chiar mândră de asta, dar nu în sens patriotic, ci în sensul în care este ceva ce face parte din mine și de care nu mi-e rușine. Dacă cineva m-ar fi discriminat, probabil nu mi-ar fi păsat; cel mult am fost discriminată pentru alte lucruri. Așa că, dacă aveam ocazia să vorbesc românește, o făceam fără probleme. Mi s-a întâmplat să fiu puțin timidă în România, pentru că simțeam că nu vorbesc suficient de bine, dar vorbeam oricum. Am avut o familie care nu m-a făcut niciodată să simt că greșelile mele ar fi o problemă; dimpotrivă, m-au ajutat foarte mult, corectându-mă. Nu aveam prea multe rețineri nici când vorbeam cu alte persoane. Mi s-a întâmplat, de exemplu, să port o conversație cu cineva, iar la final domnul respectiv să se uite la mine și să mă întrebe: „Dar... tu ești străină, nu-i așa?”, pentru că aveam accent italian. În orice caz, îmi este mai ușor să vorbesc în italiană, asta da, cu siguranță, pentru că am studiat în italiană, am citit foarte mult în italiană și, inevitabil, lucrul acesta se simte. Pietro: Da, într-adevăr, este ceva ce am observat și eu. De fiecare dată când intri într-un domeniu nou, trebuie să-i înveți vocabularul. Așa că, dacă ai vorbit românește doar acasă, este mai greu să te descurci, de exemplu, într-un mediu academic sau să folosești anumiți termeni tehnici din domenii pe care nu le-ai întâlnit în limba română. Intervievată: Da, este o anecdotă legată de un lucru care, după părerea mea, a fost foarte important pentru faptul că mi-am păstrat limba. Eu am ajuns în Italia când aveam șase ani și urma să încep școala. Nu știam deloc italiană și, firesc, mama era îngrijorată și spunea: „Fetița nu știe italiana, începe școala, cum o să comunice?”. Învățătoarele i-au spus: „Nu vă faceți griji, continuați să vorbiți românește acasă, pentru că italiana o va învăța oricum la școală”. Din punctul acesta de vedere, au fost foarte bine informate și, într-adevăr, a funcționat. Cred că acest lucru a făcut o mare diferență. Avem, de exemplu, niște prieteni de familie: ea este căsătorită cu un italian și, în familia lor, acasă se vorbea doar italiana, iar la școală, desigur, tot italiana. Fiica lor a pierdut mult mai mult din limba română decât mine. Probabil că acele învățătoare erau bine informate în privința bilingvismului și ne-au dat sfatul potrivit. Mie îmi place să vorbesc mai multe limbi. Cred că asta te face mai deschis, în general, și te ajută și să înveți limbi noi, lucru care mie îmi place foarte mult atunci când am ocazia. Așa s-a încheiat al doilea interviu.
| |||