Când limba nu mai este „ceva zilnic”. Mărturiile unor tineri italo-români (4)

Revin cu acest al patrulea articol pentru a vă prezenta mărturii despre relația dintre tinerii italo-români și limba română. Primul interviu este cu un coleg de facultate, pe care l-am cunoscut la cursurile de română și care se numește Alessandro Castiglione, iar al doilea interviu este cu o tânără cu câțiva ani mai mare, care și-a terminat deja studiile, lucrează în prezent și preferă să rămână anonimă. Comparația dintre aceste două mărturii este interesantă, deoarece primul tânăr nu a învățat limba acasă, în schimb, fata da, iar diferența constă aproape în întregime în influența pe care cuvintele unor profesori au avut-o asupra alegerilor părinților lor. Consider că aceste interviuri pot spune multe despre rolul dramatic pe care mediul școlar îl poate avea în formarea unei persoane, atât în bine, cât și în rău. Ambele interviuri s-au desfășurat în italiană, limbă pe care ambii intervievați o vorbesc cu mai multă ușurință și în care își pot exprima mai bine sentimentele; prin urmare, versiunea în limba română este o traducere.

Primul interviu                    


Pietro
: Prima întrebare este foarte simplă: ce vârstă ai, dacă te-ai născut în Italia sau în România, ce legături ai cu limba română, de exemplu prin părinții tăi, prin mama ta, în ce contexte ai avut ocazia să o vorbești sau să o auzi și care crezi că este nivelul tău.

Alessandro: Eu sunt Alessandro Castiglione și am 23 de ani. M-am născut în Italia, mai exact la Asti, în Piemont, în nord-vestul Italiei, dintr-un tată sicilian și o mamă româncă. Relația mea cu limba română este puțin mai aparte, pentru că am intrat în contact cu ea încă de mic, mai ales fiindcă mama o vorbea într-o anumită măsură în casă. Totuși, doar la început a vorbit și a interacționat cu mine direct în română, după care s-a oprit, în special sub influența școlii, mai exact a grădiniței și a școlii primare. Cadrele didactice aveau anumite convingeri și considerau că folosirea altor limbi în familie putea crea dificultăți în învățarea limbii italiene. (Aceasta, cititorul să-mi permită această notă, era o prejudecată destul de răspândită în Italia în trecut, care, din păcate, are repercusiuni și astăzi și care a afectat deopotrivă minoritățile lingvistice și limbile regionale italiene, n. red.) La recomandarea profesorilor, mama a încetat să-mi mai vorbească în română și, de atunci, cel puțin cu mine, în casă s-a vorbit doar în italiană. Eu am vorbit întotdeauna cu ea în italiană, chiar dacă continua să vorbească românește cu alte rude, cu bunica mea și cu verii. Când particip la conversații cu ei, de obicei vorbesc exclusiv în italiană. În România am fost doar când eram mic, dar vreau să mă întorc de îndată ce voi învăța mai bine limba.

Pietro
: Ți se întâmplă să urmărești conținut în limba română - televiziune, podcasturi, muzică, YouTube sau altceva?

Alessandro: Uneori mai citesc câte ceva pe Wikipedia în română, sau cel puțin încerc. Mi s-a întâmplat să mă uit și pe YouTube, dar nu foarte mult. Mi-ar plăcea să citesc și cărți în română, cu siguranță, dar încă nu am făcut-o. Aș mai adăuga poate câteva melodii, deși eu, de obicei, învăț limbile mai ales din texte scrise sau din videoclipuri, nu atât prin muzică.

Pietro
: Iar în ceea ce privește nivelul tău, ai spune că înțelegi destul de bine, dar că îți este mai greu să vorbești?

Alessandro
: Da, sunt de acord. Aș spune că nivelul meu de înțelegere este acceptabil, însă exprimarea orală și scrisă este încă la un nivel foarte scăzut.

Pietro
: Ca a doua întrebare, înainte de a ajunge la miezul interviului, te-aș întreba care este relația ta afectivă cu această limbă. Ce reprezintă româna pentru tine? Ce semnificație și ce valoare emoțională are în viața ta și în raport cu identitatea ta?

Alessandro: Este o chestiune foarte complexă. Trebuie să spun că felul în care am perceput limba română s-a schimbat în timp. La început, dacă sunt sincer, simțeam o anumită rușine față de română, pentru că în mediul destul de provincial în care am crescut exista un soi de... nu aș vrea să-i spun discriminare în sensul deplin al cuvântului, ci mai degrabă o serie de atitudini „puriste”, de parcă oamenii ar fi gândit: „copiii italieni sunt mai buni”. Când eram mic, m-am rușinat adesea, între ghilimele, de această parte a identității mele. Nu știu să explic exact de ce. Probabil tocmai din cauza acestui provincialism și a faptului că nici o parte din familia mea nu privea cu ochi buni această identitate, ca să spun așa. Toate acestea au contribuit la formarea unei percepții negative asupra acestei părți din identitatea mea și, de fapt, am încercat mereu să o ascund. Mi-a fost ușor să fac asta, pentru că atât numele, cât și prenumele meu sunt italienești, iar asta îmi permitea să nu mă expun, lucru pe care oricum îl detestam. Privind în urmă, cred că, dacă aș fi avut un nume care să trimită imediat cu gândul la România, viața mea ar fi fost probabil diferită, cel puțin din perspectiva felului în care m-aș fi perceput pe mine însumi.

Pietro
: Când spui că o parte din familia ta nu privea cu ochi buni identitatea ta românească, te referi la faptul că unii membri ai familiei nu au acceptat prea bine faptul că tatăl tău s-a căsătorit cu o femeie din România?

Alessandro
: Da, și în acest sens, dar nu numai. Au existat și neînțelegeri în interiorul familiei, însă este o chestiune mai complicată. Ca să completez răspunsul: aceasta era percepția mea asupra limbii când eram mic. A urmat apoi o perioadă lungă în care aproape că nu m-am mai gândit la acest lucru, pentru că legăturile mele cu România și cu limba română erau puține și rare. A existat o perioadă lungă din viața mea în care am lăsat subiectul deoparte. Aș adăuga că, în raport cu identitatea mea românească, nu simțeam rușine doar față de italieni. Mă simțeam stânjenit și în interiorul comunității românești, pentru că eu nu știam să vorbesc românește. Vorbim, desigur, despre perioada copilăriei. A urmat apoi acea perioadă de pauză, iar acum, la facultate, după ce am redescoperit o pasiune mai veche pentru limbile străine, am vrut să încerc să ofer, ca să spun așa, o a doua șansă României, limbii și culturii sale. Drumul este lung, dar, încet-încet, încep să mă deblochez și să recuperez nu doar limba, ci și o moștenire culturală pe care nu aș vrea să o pierd. În prezent, aș spune că relația mea cu limba și cultura română este, mai ales, una de curiozitate.

Pietro
: Asta este foarte frumos. Trecând la o altă întrebare: există situații în care simți dorința de a vorbi limba, în cazul tău probabil și din dorința de a o învăța și de a o exersa? Și există situații în care ți-ai dori să o vorbești din motive mai degrabă emoționale sau afective?

Alessandro
: Pentru mine contează mai mult prima situație, dacă las deoparte cazul în care aș merge în România și ar trebui să folosesc limba pur și simplu pentru a comunica. În general, faptul de a vorbi românește îmi este destul de neutru, probabil și pentru că nivelul meu nu îmi permite încă să mă exprim cu prea multă ușurință. Totuși, trebuie să spun că atunci când aud limba română îmi provoacă o anumită reacție și, mai ales, un sentiment de familiaritate. Dar și acest sentiment este influențat de experiențele mele din trecut și de contextul în care aud limba, precum și de imaginile conștiente sau inconștiente pe care ea mi le trezește.

Pietro
: Legat de asta, există, dimpotrivă, situații în care te simți incomod să vorbești românește sau să auzi limba vorbită? De exemplu, cu rudele, dacă ai impresia că nu o vorbești suficient de bine, dar și în sensul unei temeri legate de eventuale prejudecăți sau forme de discriminare din partea celor din jur.

Alessandro: Trebuie să recunosc că am trăit ambele tipuri de disconfort. În ceea ce privește sentimentul de inadecvare, l-am simțit atât în fața vorbitorilor nativi, care evident cunosc perfect limba, cât și în fața străinilor care o studiază și au ajuns la un nivel mai avansat decât mine. Pentru că nu pornesc de la zero cu această limbă, am uneori senzația că sunt în urmă față de ceilalți, ca și cum ar fi trebuit să știu deja anumite lucruri și totuși nu le știu. Cu alte limbi pe care le studiez de la zero nu mi se întâmplă asta. Acolo mă simt mult mai liber să mă exprim și să greșesc, tocmai pentru că nu există o legătură personală. În română, în schimb, îmi este mai greu să mă deschid și să-mi dezvolt exprimarea orală, pe care nu am avut ocazia să o exersez cu adevărat în trecut.

Pietro: Dacă te ajută cu ceva, ți-aș spune că ideea aceasta - „ar trebui să știu deja limba” - poate fi pusă sub semnul întrebării. Povestea ta este una în care nu ai învățat româna nici pentru că ai ales tu să nu o înveți, nici pentru că mama ta a ales să nu ți-o transmită, ci pentru că profesorii care ar fi trebuit să te sprijine au făcut greșeala de a o determina pe mama ta să nu-ți mai vorbească românește acasă. Nu ai rămas în urmă din vina ta, ci ca urmare a unei situații complexe în care tu ai avut foarte puțină responsabilitate și, aș spune, nicio vină. Faptul că acum încerci să recuperezi limba este, în sine, un lucru important. Aș spune că merită să privești această situație cu mai multă îngăduință față de tine însuți.

Alessandro
: Îți mulțumesc. Rușinea mea vine și din faptul că, atunci când eram mic, unii îmi spuneau: „Tu ești român, dar nu știi să vorbești limba”. Nu mi-o reproșau neapărat ca pe o vină, dar mă făceau să mă simt inadecvat, deși nu era responsabilitatea mea. Iar asta mi-a lăsat niște răni.

Pietro
: Am înțeles. Îți mulțumesc mult că mi-ai povestit toate acestea.

Alessandro
: Mulțumesc și eu.

Schimbând câteva vorbe după încheierea interviului, Alessandro a mai adăugat un lucru interesant, întâlnit la multe persoane care înțeleg o limbă, dar nu reușesc să o vorbească bine: atunci când trebuie să vorbească românește, încearcă mai întâi să se gândească la ce ar spune mama lui în situația respectivă și apoi să o imite. Este ca și cum acele cuvinte și expresii ar exista undeva în memoria lui, fără ca el să le poată folosi încă în mod autonom, fiind nevoit să se sprijine pe felul în care își amintește că ar vorbi mama sa.


Al doilea interviu

Pietro: Prima întrebare este, de fapt, una de contextualizare: dacă te-ai născut aici sau în România, de cât timp ești în Italia, unde ai învățat limba română, în ce contexte o vorbești și așa mai departe.

Intervievată: Eu m-am născut în România și trăiesc în Italia de aproape douăzeci și șapte de ani. Am ajuns aici când aveam șapte ani. Limba română am învățat-o firesc, pentru că, atât timp cât am locuit în România, o vorbeam zilnic. După ce am ajuns aici, am continuat să o vorbesc mai ales în familie și cu prieteni de familie, deci tot într-un mediu apropiat, dar și cu rudele rămase în România, la telefon sau ori de câte ori mă întorceam acolo în vacanță. În rest, mă uitam la televiziune în limba română, iar acolo era mai mult vorba despre a asculta decât despre a vorbi eu. În general, aș spune că îmi este mai ușor să aud și să înțeleg româna decât să o vorbesc.

Pietro: Ai anticipat parțial întrebarea mea despre media. Vrei să mergem mai departe?

Intervievată: În casă ne mai uităm din când în când seara la televizor și nu am probleme să înțeleg, dar eu, personal, mă uit foarte puțin la televizor. Filmele sunt mai degrabă pe gustul meu, însă le văd în italiană. În ceea ce privește muzica, ascult piese în diferite limbi, așa că se întâmplă să dau și peste muzică românească. În plus, mai aud ce ascultă ai mei și, dacă îmi place o piesă, o adaug și eu pe Spotify.

Pietro: Îți plac manelele?

Intervievată: Nu prea. Prefer muzica pop, deși pe unele le mai prind după ureche.

Pietro: Mergând mai departe, cum ai descrie relația ta emoțională cu această limbă? Ce rol simți că are în viața ta?

Intervievată: E o întrebare grea, pentru că sunt o persoană foarte rațională și nu foarte emotivă.

Pietro: Și acesta este deja un mod de a trăi această relație.

Intervievată: În general, am o relație puțin mai aparte cu ideea de „naționalitate”, să spunem: limbă, cultură și toate celelalte. Asta pentru că mă simt, de fapt, un amestec. Nu m-am considerat niciodată o persoană patriotică, nici în raport cu Italia, nici cu România, dar nu aș fi ceea ce sunt dacă nu aș avea și această parte de cultură și de limbă română. Când aud o limbă pe care nu o cunosc, de exemplu, creierul meu încearcă uneori să asocieze sunetele mai degrabă cu niște cuvinte românești decât italienești. Simt limba română ca pe o parte din mine și, chiar dacă de obicei gândesc în italiană, dacă aud pe cineva vorbind românește lângă mine, trec imediat la română. Nu știu dacă găsesc cuvintele cele mai potrivite pentru a explica. Nu este ceva la care să simt nevoia să mă gândesc în mod special, dar nici ceva lipsit de importanță. Pur și simplu face parte din mine, aproape ca o trăsătură de caracter. Acestea fiind spuse, pe viitor, când voi avea mai mult timp, mi-ar plăcea să încep să studiez serios gramatica, pentru că nu am studiat-o niciodată propriu-zis, ci am învățat limba vorbind. Uneori ai mei mă corectează; știu că fac greșeli și țin, totuși, să vorbesc corect.

Pietro: Probabil ai răspuns deja parțial, dar îți pun totuși întrebarea: există contexte, dincolo de trecerea automată de la o limbă la alta, în care simți, din motive afective sau din orice alt motiv, dorința de a vorbi românește?

Intervievată: Adevărul este că sunt mult mai înconjurată de italiană și de engleză. De exemplu, citesc foarte mult în engleză online și, din cauza asta, anumite gânduri îmi vin automat în engleză mai degrabă decât în română. Așa că... nu știu, ar trebui să mă gândesc. Îți spuneam și înainte că, până la urmă, poate tu ești mai legat de română decât mine, pentru că știu persoane care au făcut parte mult mai mult decât mine din comunități românești. Eu, de fapt, nu. Am avut mereu prieteni italieni sau, oricum, străini, dar nu români, așa că nu am trăit niciodată în contexte în care să vorbesc românește foarte mult. Nu am avut, să spunem, situații sau medii dedicate în mod special folosirii uneia dintre cele două limbi.

Pietro: Trecând la o întrebare mai dificilă: ți s-a întâmplat vreodată, dimpotrivă, să te simți stânjenită atunci când vorbeai românește? Poate de teamă să nu fii discriminată sau pentru că ai trecut printr-o situație de discriminare?

Intervievată: Nu cred. Știu că am norocul să am o înfățișare care nu mă „trădează”, între ghilimele: par destul de italiancă. La fel este și cu felul în care vorbesc italiana, cu accentul, cu pronunția; până nu îmi spun numele, oamenii sunt convinși că sunt italiancă. De fapt, nu am fost niciodată discriminată în sensul acesta. Iar dacă s-a întâmplat, probabil nici nu-mi amintesc, pentru că nu mă interesa prea mult ce spunea lumea. Și asta deși am prins perioada aceea în care, nu știu dacă îți amintești, presa vorbea foarte negativ despre România și despre români: românii cei răi, care fură, omoară și tot așa. În perioada aceea terminam gimnaziul și eram în primii ani de liceu, cred că se întâmpla undeva între 2006 și 2008. Îmi amintesc că, oricât de puternic era bombardamentul mediatic, mie nu mi-a fost niciodată rușine că sunt româncă, pentru că mi se pare lipsit de sens să generalizezi: oameni răi există peste tot, la fel și oameni buni. Am fost mereu împăcată cu faptul că sunt româncă și chiar mândră de asta, dar nu în sens patriotic, ci în sensul în care este ceva ce face parte din mine și de care nu mi-e rușine. Dacă cineva m-ar fi discriminat, probabil nu mi-ar fi păsat; cel mult am fost discriminată pentru alte lucruri. Așa că, dacă aveam ocazia să vorbesc românește, o făceam fără probleme. Mi s-a întâmplat să fiu puțin timidă în România, pentru că simțeam că nu vorbesc suficient de bine, dar vorbeam oricum. Am avut o familie care nu m-a făcut niciodată să simt că greșelile mele ar fi o problemă; dimpotrivă, m-au ajutat foarte mult, corectându-mă. Nu aveam prea multe rețineri nici când vorbeam cu alte persoane. Mi s-a întâmplat, de exemplu, să port o conversație cu cineva, iar la final domnul respectiv să se uite la mine și să mă întrebe: „Dar... tu ești străină, nu-i așa?”, pentru că aveam accent italian. În orice caz, îmi este mai ușor să vorbesc în italiană, asta da, cu siguranță, pentru că am studiat în italiană, am citit foarte mult în italiană și, inevitabil, lucrul acesta se simte.

Pietro: Da, într-adevăr, este ceva ce am observat și eu. De fiecare dată când intri într-un domeniu nou, trebuie să-i înveți vocabularul. Așa că, dacă ai vorbit românește doar acasă, este mai greu să te descurci, de exemplu, într-un mediu academic sau să folosești anumiți termeni tehnici din domenii pe care nu le-ai întâlnit în limba română.
De fapt, întrebările mele s-au terminat. Mai este ceva ce ai vrea să adaugi? O anecdotă, o reflecție legată de această temă, ceva ce ai vrea să împărtășești?

Intervievată: Da, este o anecdotă legată de un lucru care, după părerea mea, a fost foarte important pentru faptul că mi-am păstrat limba. Eu am ajuns în Italia când aveam șase ani și urma să încep școala. Nu știam deloc italiană și, firesc, mama era îngrijorată și spunea: „Fetița nu știe italiana, începe școala, cum o să comunice?”. Învățătoarele i-au spus: „Nu vă faceți griji, continuați să vorbiți românește acasă, pentru că italiana o va învăța oricum la școală”. Din punctul acesta de vedere, au fost foarte bine informate și, într-adevăr, a funcționat. Cred că acest lucru a făcut o mare diferență. Avem, de exemplu, niște prieteni de familie: ea este căsătorită cu un italian și, în familia lor, acasă se vorbea doar italiana, iar la școală, desigur, tot italiana. Fiica lor a pierdut mult mai mult din limba română decât mine. Probabil că acele învățătoare erau bine informate în privința bilingvismului și ne-au dat sfatul potrivit. Mie îmi place să vorbesc mai multe limbi. Cred că asta te face mai deschis, în general, și te ajută și să înveți limbi noi, lucru care mie îmi place foarte mult atunci când am ocazia.

Așa s-a încheiat al doilea interviu.



Anchetă realizată şi tradusă de Pietro Buoso

(nr. 10, octombrie 2026, anul XVI)