Anna Maria Flonta, câștigătoarea concursului FestLettura 2026

Publicăm lucrarea câștigătoare a concursului FestLettura, Tinerii citesc Italia, ediţia a XV-a, 2026. Concursul este organizat de Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine de la Universitatea din Bucureşti, Institutul Italian de Cultură din Bucureşti şi Societatea „Dante Alighieri” Comitetul din Bucureşti, în colaborare cu două prestigioase edituri italiene, Marsilio şi Mondadori, și cu revista bilingvă „Orizzonti culturali italo-romeni”. Lucrarea câștigătoare este semnată de studenta Anna Maria Flonta, anul al III-lea la Facultatea de Litere de la Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca.

Experienţa premiului la Siena

Nu mi-aș fi imaginat niciodată că participarea la un concurs m-ar putea purta atât de departe. În urmă cu câteva luni, am participat la concursul FestLettura, dedicat studenților de italienistică, ce mi-a oferit ocazia să îmbin două lucruri care fac parte din parcursul meu: lectura și traducerea. În fiecare an sunt propuse mai multe cărți dintre care participanții pot alege, iar după ce citesc una dintre ele trebuie să scrie un comentariu personal asupra operei și să traducă un fragment. Datorită premiului pe care am avut norocul să îl câștig, am ajuns la Siena pentru două săptămâni, cu posibilitatea de a urma cursuri la Universitatea pentru Străini și de a descoperi, de această dată îndeaproape, o parte din Italia pe care până atunci o cunoscusem.
Când am ajuns la Siena, nu știam exact la ce să mă aștept. Știam că voi rămâne doar două săptămâni și mă gândeam că va fi o experiență scurtă, poate prea scurtă pentru a putea fi trăită cu adevărat. Și totuși, încă din primele zile, am început să mă simt parte dintr-o comunitate extrem de frumoasă. Primul lucru care m-a impresionat a fost chiar orașul. Siena este mică, dar ai senzația că ai pășit într-o altă epocă, mai ales în perioada celebrului Palio. La fiecare pas întâlnești steagurile contradelor, culorile, stemele și simbolurile lor. Cel mai mult m-a fascinat să descopăr că Palio nu este doar un eveniment pentru turiști, ci ceva ce aparține, de secole, în primul rând oamenilor din Siena. Contradele par niște mici lumi în interiorul orașului, fiecare cu propriile tradiții, propriile teritorii și propria istorie, transmisă din generație în generație. Pregătirile pentru Palio mi-au dat, la rândul lor, impresia că descopăr Siena într-un moment cu totul special. Una dintre imaginile pe care le voi păstra cel mai mult este cea a oamenilor adunați împreună pe străzi, în timpul cinelor de contrada. M-a impresionat să văd copii, tineri și vârstnici împărțind același spațiu și aceeași tradiție. Atunci am înțeles că Palio nu înseamnă doar două curse pe an.
Dar un oraș nu se cunoaște doar mergând pe străzile lui. Se cunoaște și prin aromele sale. La Siena am descoperit câteva dintre preparatele și deserturile tradiționale care nu puteau lipsi din mica mea călătorie. Am încercat pici, mai ales cei all’aglione și cei cu ragù, și am descoperit cât de diferită poate fi o pastă aparent simplă de cea cu care eram obișnuită. La capitolul dulciuri, m-au cucerit cantucci, panforte și ricciarelli. Mai ales ricciarelli au devenit aproape o oprire obligatorie de fiecare dată când treceam pe lângă o cofetărie.
Și experiența de la Universitatea pentru Străini din Siena a fost diferită de ceea ce îmi imaginasem. Unul dintre lucrurile pe care le-am apreciat cel mai mult a fost ocazia de a întâlni oameni veniți din țări atât de diferite. În clasă nu eram pur și simplu niște studenți care învățau limba italiană: fiecare dintre noi aducea cu sine o limbă, o cultură și un set de experiențe proprii. A fost fascinant să descopăr cât de multe putem învăța unii de la alții chiar și dincolo de lecții. Este frumos și, într-un fel, surprinzător să vezi cum o limbă poate aduce la un loc oameni care, altfel, probabil nu s-ar fi întâlnit niciodată.
Zilele au trecut repede, între cursuri, mici excursii, cafele, gelato și nenumărate conversații în italiană. Am avut și ocazia să vizitez alte locuri și să descopăr o altă față a Italiei. Deși cunoșteam deja destul de bine această țară, de data aceasta am simțit-o altfel: nu doar ca pe un loc pe care îl vizitezi, ci ca pe unul în care, pentru puțin timp, ajungi să trăiești. Mă întorc acasă cu multe fotografii, amintiri noi, oameni pe care am avut bucuria să-i cunosc și, mai ales, cu sentimentul că și o experiență scurtă poate deveni una importantă. Poate că aceasta este, de fapt, una dintre cele mai frumoase părți ale călătoriilor: nu contează atât de mult cât timp rămâi într-un loc, ci cât de mult reușești să-l trăiești. Două săptămâni nu sunt suficiente pentru a cunoaște cu adevărat un oraș. Sunt însă mai mult decât suficiente pentru a începe să te atașezi de el.
În cele din urmă, simt că le datorez o mulțumire sinceră organizatorilor și sponsorilor FestLettura, nu doar pentru premiul pe care l-am primit, ci mai ales pentru că au transformat acel premiu într-o experiență pe care o voi purta cu mine mult timp după ce aceste două săptămâni se vor fi încheiat.
Studenților de la italienistică le-aș spune, așadar, să participe, chiar dacă la început au impresia că nu sunt suficient de pregătiți sau că nu au nimic special de spus. Să alegi o carte, să o citești cu atenție, să încerci să o înțelegi și să o interpretezi, iar apoi să cauți o modalitate de a o reda prin propria limbă poate fi o provocare. Dar poate fi și începutul unor experiențe pe care nu ți le-ai fi imaginat niciodată. În cazul meu, m-a adus chiar aici, la Siena. Și, sincer, nu cred că aș fi putut să-mi doresc un premiu mai frumos!

La disobbediente de Mavie Da Ponte. Comentariu

Romanul La disobbediente de Mavie Da Ponte se înscrie în literatura italiană contemporană printr-o abordare curajoasă și originală a uneia dintre cele mai discutate teme ale prezentului: maternitatea și dreptul unei femei de a o refuza. Publicat de editura Marsilio, romanul reprezintă o continuare și, în același timp, o evoluție a parcursului literar al autoarei, care, după debutul cu Fine di un matrimonio, revine la explorarea universului feminin, de această dată dintr-o perspectivă și mai radicală.
Povestea o are în centrul său pe Raimonda, alintată Monda, o femeie de treizeci și cinci de ani care ia o decizie fermă: nu își dorește copii. Refuzul ei nu are la bază motive economice sau sociale, ci pornește dintr-o nevoie profund personală, legată de propria experiență de viață, de lipsurile afective pe care le-a cunoscut și de dorința de a-și păstra libertatea. „Nesupunerea” ei nu este, așadar, un gest impulsiv de revoltă, ci o alegere asumată, construită în timp, care o pune în conflict atât cu așteptările societății, cât și cu oamenii pe care îi iubește, printre care se află și partenerul ei, Delio, incapabil să accepte pe deplin decizia ei.
Romanul surprinde astfel o ruptură între ceea ce se așteaptă de la o femeie și ceea ce aceasta își dorește să fie cu adevărat. După despărțirea de Delio, Monda traversează o perioadă de instabilitate, marcată de locuri de muncă precare, relații nesigure și schimbări continue, ca și cum dezordinea vieții sale exterioare ar reflecta frământarea sa interioară. Tocmai în această perioadă de nesiguranță se află însă una dintre ideile centrale ale romanului: încercarea de a redefini însăși noțiunea de maternitate. Deși respinge maternitatea biologică, Monda ajunge să fie înconjurată de alte forme de grijă, afecțiune și atașament. Relația cu prietena sa, Anna, care își dorește cu disperare un copil și trece prin numeroase tratamente pentru a deveni mamă, dar care, după naștere, descoperă că nu îl poate iubi, pune sub semnul întrebării imaginea idealizată și „naturală” a maternității. În același timp, întâlnirea cu bărbați care sunt deja tați și prezența copiilor în viața ei o determină pe Monda să își pună întrebări tot mai profunde: este posibil să fii mamă fără să dai naștere? Este posibil să iubești fără să posezi? Romanul sugerează astfel că maternitatea nu trebuie neapărat să fie legată de nașterea biologică, ci poate exista și în capacitatea de a avea grijă de celălalt și de a crea legături. În acest sens, cartea nu reprezintă doar un refuz, ci și o căutare a unei alte forme de iubire și de apartenență.
Din punct de vedere literar, La disobbediente se înscrie în linia literaturii contemporane, care acordă o atenție deosebită interiorității și experienței feminine. Se pot observa anumite puncte de apropiere cu scriitoare precum Elena Ferrante sau Goliarda Sapienza, preocupate de explorarea identității și a complexității psihologice a femeii. Cu toate acestea, Mavie Da Ponte își construiește o voce proprie, printr-un stil direct și autentic, uneori ironic, care alternează momentele de lejeritate cu cele mai dramatice. Tocmai acest amestec dintre tragic și comic face romanul atât de actual, deoarece viața însăși nu este niciodată alcătuită doar din momente grave sau doar din momente fericite, ci din contradicții, situații absurde și emoții care coexistă. Autoarea nu încearcă să ofere răspunsuri simple, nici să transforme personajele în idealuri. Dimpotrivă, le păstrează contradicțiile, îndoielile și slăbiciunile, lăsând cititorul să își pună propriile întrebări despre libertate, iubire și alegerile personale.
Importanța romanului constă tocmai în capacitatea sa de a provoca o discuție într-o societate care se consideră liberă, dar care continuă, uneori subtil, să impună anumite modele de viață. Monda devine simbolul femeii care simte că trebuie să își explice alegerile, ca și cum libertatea ar avea nevoie permanent de o justificare. Romanul pune sub semnul întrebării ideea că există un singur mod „corect” de a fi femeie și propune, în schimb, existența unei multitudini de drumuri posibile.
În același timp, ceea ce face povestea cu adevărat puternică este dimensiunea ei profund umană. Monda nu este o eroină fără defecte: este contradictorie, uneori fragilă și chiar incoerentă. Tocmai aceste imperfecțiuni o fac însă credibilă și apropiată de cititor. Nesupunerea ei nu este o atitudine simplă sau definitivă, ci un proces alcătuit din îndoieli, ezitări, singurătate și încercări de a se înțelege pe sine. De aceea, cred că este ușor să te regăsești în Monda, chiar dacă nu neapărat în alegerea ei de a nu avea copii. Ceea ce poate fi familiar este mai ales nevoia ei de a-și construi propria identitate în afara așteptărilor celorlalți. În acest sens, povestea ei depășește tema maternității și devine o metaforă pentru căutarea propriei identități și pentru curajul de a rămâne fidel propriei persoane.
În concluzie, La disobbediente este un roman care reușește să îmbine experiența individuală cu o temă de interes universal. Prin povestea unei femei care are curajul să spună „nu”, Mavie Da Ponte vorbește despre cât de dificil este, dar și cât de necesar poate fi, să alegem cine vrem să fim cu adevărat. Romanul nu oferă răspunsuri definitive, ci deschide întrebări, iar tocmai această lipsă a unor soluții simple îl face relevant pentru literatura contemporană. Titlul capătă astfel o semnificație mai profundă: nesupunerea nu înseamnă doar să te revolți împotriva unei reguli, ci să ai curajul de a-ți trăi viața după propriul adevăr, chiar și atunci când acesta nu corespunde cu ceea ce lumea a hotărât deja pentru tine.

Traducerea în română: extras din romanul Neascultătoarea de Mavie Da Ponte

De câteva zile, parazitul dădea semne de retragere. Se apropia sfârșitul lunii aprilie și simțeam cum recâștig teren, îmi dădeam seama de asta din ușurința cu care abordam lucrurile, din nepăsarea cu care mă izbeam de evenimentele neprevăzute de zi cu zi, fără să mă gândesc la consecințe; și pe Gioia o vedeam mai liniștită, mai pregătită, aș îndrăzni să spun chiar mai ageră. Nu l-am mai căutat pe Matteo, după ce am amânat întâlnirea noastră: l-am lăsat să dispară încet din memorie și din agenda mea, și am avut grijă să dispar încet-încet și eu; nu am mai căutat pe nimeni, să fiu sinceră, nici măcar pe maică-mea.
Am trecut de mai multe ori pe la ea, să văd dacă se simte bine, iar în locul ei am găsit o fetiță, o adolescentă care se confruntă cu schimbările propriului corp, am mângâiat-o iarăși, «Nina», și nu am știut să mai zic nimic despre noua tunsoare și nici de noua culoare a părului, care o desfigura și o făcea să-mi pară fiică, o ființă pe care să o dojenesc și să o ocrotesc, să o urăsc și să o susțin: da, bine, da și da, ai dreptate. Să o mint a devenit noua mea formă de iubire; să o privesc, în schimb, să-i urmăresc transformarea continuă, mă îndurera: buzele ei tot mai întinse, tot mai nenaturale, parcă umede, îi schilodeau cuvintele. „Mo’da”  mă striga, cu consoanele destrămate asemenea unui trup ce cade de la etajul al șaselea. „Mo’da, rămâi aici”, iar eu o alinam, o îmbrățișam așa cum n-am mai făcut-o, și cum ea a încetat să mai facă cu mult prea mult timp în urmă. Alternam momente în care simțeam pentru ea duioșie care se simte pentru o fiică ce se îndrăgostește pentru prima dată cu altele în care simțeam iritarea născută din incapacitatea de a înțelege și de a comunica: spune-mi ce vrei, spune-mi și gata, și termină odată cu fanteziile astea. Dar maică-mea nu știa, nu știa nimic; se limita doar să existe, și eu cu ea. Poate era deja de ajuns.
Cu Aida, între timp, vorbeam aproape zilnic: tatăl ei este cel pe care l-am pierdut, asemenea unui inel primit în dar care îți cade între tren și peron și pe care nu-l mai găsești niciodată. Mă mai gândeam uneori la el: mă regăseam în fața unui gol cu adevărat, având în vedere că prezența sa nu a avut destul timp încât să se consolideze într-o obișnuință.
Lumina lunii aprilie mă înspăimânta: pe de-o parte, când mă întorceam acasă și cerul era încă luminos, simțeam că am orizontul larg înaintea mea, pe de altă parte nu reușeam să mă gândesc la viitor, nu știam să-l imaginez, de aceea am mers acasă la Luisa, fără să o anunț dinainte, fără să îi cer voie. M-am năpustit asupra ei din senin, ca un porumbel rănit ce îți intră în sufragerie și nu știi dacă să-l alungi sau să-l primești, dacă să încerci să-l îngrijești ori să pui capăt suferinței cu o lovitura de mătură - maică-mea a făcut-o, odată, îmi aminteam gâtul păsării care s-a îndoit fără să scoată vreun zgomot, aripa sănătoasă ce continua să se zbată, și la fel și picioarele, în timp ce capul atârna într-o parte, mizerabil și lipsit de apărare.

Anna Maria Flonta
(nr. 9, septembrie 2026, anul XVI)