Din povestirile lui Dino Buzzati: „Chifteluța”

Din povestirile lui Dino Buzzati publicăm Chifteluţa, după La polpetta, din volumul Le notti difficili, 1971, tradusă în limba română de Anca-Domnica Ilea.


Pe biroul din micul meu cabinet, azi dimineață, am găsit un pachet; din hârtie albă, legat cu o sfoară albastră.
Am 74 de ani, profesor de chimie la pensie, locuiesc cu fiică-mea Laura și cu soțul ei Gianni Tredescalzi, doctor în științe economice, dar și cu cei trei fii ai lor, Edoardo, 17 ani în clasa a treia de liceu, Marco de 16 în clasa întâia de liceu, Romeo de 14 în clasa a patra de gimnaziu, minunați băieți.
Sunt bătrân. Și un pic ostenit. Nu mai lucrez decât puțin. Dar tot mai izbutesc să consacru două-trei ceasuri pe zi Enciclopediei Peduzzi, care mi-a încredințat mie rubricile privind chimia și matematica. Sunt ostenit, doar un picuț. La etajul cinci. Duminică dimineața. Ce curioasă, ploaia de azi dimineață; piezișă. Geamurile-s toate împroșcate.
Un pachet alb, legat cu o sfoară. Hârtia-i din cea lucioasă, de calitate, care se folosește pe la mezelăriile de lux. Asta însă n-are nicio etichetă. O chem pe Lucia.
Lucia vine: „Domnu’ profesor”.
„Lucia” îi zic „ce-i pachetul ăsta?”.
Se uită. Pare uimită. „Nu știu, domnule.”
Îl desfac, fără mare curiozitate. Vârsta are o însușire nespus de tristă: cea de-a nu-ți mai fi îngăduit să te-aștepți la lucruri noi și frumoase. Ce e, aia e. Și cu asta basta în vecii vecilor, dacă există vecie.
Desfac pachetul cel din hârtie albă legat cu albastră sfoară. Îl desfac cu-ncetul, tocmai fiindcă nu-s deloc nerăbdător, din păcate. Nu mai sper nimica.
Iată. Ce ciudat. O tăviță de carton ca acelea care erau cândva în distributoarele automate cum nu se mai văd azi. Mi-amintesc, eram un băiețel, de unele băcănii din centru, pe-atunci culmea modernității, unde de după geamuri, când vârai o monedă, ieșeau încet prăjituri, bomboane de ciocolată, biscuiți, sandvișuri, crenvurști, chiar și cornete de înghețată. Se deschidea o ușiță. Și-ți căpătai cele dorite.
Pe tăvița îngustă de carton, o chifteluță, mai degrabă o plăcințică. Ba și mai degrabă o chifteluță garnisită, o glazură de cremă, ori de pateu, pe deasupra cu un moț incontestabil drăguț de unt cu firișoare negricioase care te duc cu gândul la caviar. Grozav de apetisantă, ca să fim drepți.
Dar e numai unșpe dimineața. Ce-nseamnă mâncarea asta? Cine mi-a adus-o? Și de ce? Tocmai frumusețea exterioară a obiectului mă lasă perplex.
Lucia a plecat. Gianni nu-i acasă, dus probabil la tenis. Laura e la slujba de la biserică. Dincolo de geamuri mereu aceleași șase ferestre ale casei din față, unde n-am înțeles niciodată prea bine cine șade, în fond nici nu mă interesează, și totuși, alea șase ferestre, vizibile de-aici, mi-au ținut tovărășie ani de zile, le-aș putea desena fără să greșesc o virguliță, dac-aș ști să desenez.
O plăcințică tare-mbietoare. Ca alea pe care le zăream în vitrinele cârnățarilor de lux, simbol de bunăstare și rafinament, în anii când nădăjduiam să devin stăpânul lumii. Dar cine mi-a trimis-o? Și de ce?
O undă de neliniște. E ora unșpe. Dincolo de geamuri mereu aceleași șase ferestre blestemate. Ori binecuvântate? Nu știu. Priceapă cine poate motivele noastre tainice de bucurie ori de neplăcere.
Vagă, impalpabilă incertitudine. Ori temere. Ori spaimă. Ori și mai rău.
Deasupra, chifteluța are culoarea arătoasă a cărnii de vacă rumenite cum se cuvine. Marginea e glazurată cu o materie gri-argintie care-ar putea fi tocmai pateu. Mai sunt și moțârloaiele alea de unt.
Mă ridic. Azi dimineață n-am putere să lucrez. Plouă. Geamurile-s împroșcate. Mă ridic și umblu. Neliniștit, nervos. Încotro mă-ndrept?
Umblu în sus și-n jos. Sunt bătrân. Aud răsunetul pașilor mei iuți dar de om bătrân, odinioară pașii mei erau cu totul altfel. Ai mei? Pasul tuturora era altfel. Mai tineresc, mai sigur de sine, mai arătos. Dar după aia a venit războiul.
Coridorul. E o casă mare, din fericire. Foarte mare. Coridorul e lung. Umblu ca să mă gândesc la altceva în sus și-n jos pe coridorul cel lung, casele de azi nu mai au asemenea coridoare, atât de bogate în posibilități laterale, și de aceea misterioase.
Niște voci. Mă opresc. O ușă-nchisă, dar vocile dindărătul ei se-aud deslușit. Cei trei nepoți ai mei. Îi recunosc.
„Nu, nu. Era perfectă.” Vocea lui Marco. „Vă garantez c-o s-o mănânce.”
„Da’ ora-i nepotrivită. Mai bine așteptai încă” zice Edoardo, îl identific lesne.
Râsul lui Romeo, ce copil precoce: „C-o fi unșpe ori zece dimineața, bunicu-i un mâncău și jumătate. N-o să reziste ispitei, v-o spun io”.
Edoardo: „Ce pacoste. N-o să ne mai descotorosim odată de el?”.
Marco: „Uf! L-ai văzut aseară la masă cum mânca? Ce scârboșenie. Pe mine dinții lui ăia falși mă scot pur și simplu din minți”.
O tăcere scurtă. Apoi Edoardo, cu un chicot răutăcios: „N-o să-ți mai ieși din minți. Chifteluța [în limba italiană, polpetta mai înseamnă și boțul de carne otrăvită cu care se ademenesc animalele de exterminat, n.t.]”.
Marco: „Putem fi siguri c-o să meargă?”.
Edoardo (coborînd vocea, cu subînțeles): „Cianură. Doamna Cianură”.
Romeo: „Hai, tataie, curaj, dă-o pe gât!”.
Marco: „Și crapă!”.
Râsetele celor trei, răzbătând prin ușă, se lățesc pe coridor, repercutându-se de pereții coridorului, în sus și-n jos pe coridorul unde mă aflu eu, ascultând.
Aici nu străbate direct lumina zilei. Ci o răsfrângere cenușie ca fierul, mai nimica, o penumbră de fier.
Ca pe câini? cuget. Nu mai ești bun de nimic, ha? îmi zic. Doar încurci lumea. Prezența ți-a devenit de prisos. E stingheritoare. Estetic insuportabilă cu zbârciturile tale, cu gușa căzută, cu zâmbetul prea pofticios.
Marco: „Da’ dacă n-o mănâncă?”.
Edoardo: „O s-o mănânce, o s-o mănânce. E mai rău ca un copil”.
Romeo: râsete înăbușite.
Fac, pe coridor, un pas îndărăt. Doi pași îndărăt. Trei. Mă retrag în micul meu cabinet, în odaia mea.
Nu mai aveți nevoie de mine, ha? Sunteți siguri de voi înșivă? Viitorul v-a deschis larg porțile? Era frumoasă tinerețea, ha? Pielea proaspătă, surâsul proaspăt, stomacul care nu există, ficatul care nu există. Ce rost să mai joci pe moșneguțul pe-aci? Ce mai poftești? Nu ți-i rușine?
Sunt puternici, plini de energie, nu-i încearcă îndoieli. Înainte! Să facem toate praf!
Ciao, băieți, am înțeles. M-oi duce fără tărăboi. Drăguți mai sunteți, semănați ai naibii cu un tip care trăia cu ani și ani în urmă; pe care-l chema ca pe mine.
(Din fericire pentru voi, nu știți. Nu bănuiți nimic. Bieții mei copii. Nici măcar răgazul de hlizeală. Într-un veac, ori într-un an, ori într-o lună. Ori într-o zi. Ori într-un ceas. Într-un minut, chiar mai puțin, o să fiți întocmai ca mine. Bătrâni. Pensionari. Zbârciți, de azvârlit la gunoi cu fărașul!)
Nu mai plouă. Pe geamuri picurii s-au uscat deja la soare, nu mai rămâne din ei decât o dâră alburie. Dincolo de geamuri cele șase ferestre fatidice, în fleacuri de-astea cenușii ne stă viața. Sunați, sunați, fanfare ale mântuirii!
Însă fanfarele tac, mântuirea nu va sosi, fanfarele nici n-au existat vreodată.
Mă așez din nou la birou. Lumină nătângă a amiezei de sărbătoare. Pachetul. Chifteluța pregătită cu grijă. Dragii mei nepoței, așa deștepți că nici nu-și dau seama. Și buni la inimă, poate.
Chifteluța are, la suprafață, nuanța cărnii de vacă bine rumenite. Marginea, înaltă, e complet glazurată cu o materie gri-argintie care-ar putea fi pateu. Iar pe deasupra, moțișoarele alea de unt, împestrițate cu firișoare negre care-ar putea fi caviar. Chifteluță pe care mi-o dăruiește tinerețea, chifteluță de moarte.
Adio, amicii mei. Am înțeles. Așezat la birou, slujindu-mă de coupe-papier-ul din alamă aurită, m-apuc să mănânc. Și să mor, cum doriți voi, dragii mei băieți. Ce drăguț gând duminical pentru bunic.
E bună, bună!