Jurnal de drum prin inima Campaniei (1)

Dincolo de coastă. Inima verde a Campaniei

Italia m-a fascinat dintotdeauna, atât de mult încât uneori cred cu tărie că am un strop de sânge roman care îmi pulsează în vene. Iubesc tot ce ține de această țară –  simplitatea perfectă a unei pizza abia scoase din cuptor, aromele pastelor proaspete și melodia inconfundabilă a limbii lor. Roma a fost, firește, prima pe lista locurilor pe care mi-am dorit neapărat să le vizitez, dar gândul meu a zburat mereu mai departe, spre sud. Coasta Amalfitană îmi părea, din imaginile văzute pe ecranul telefonului, raiul coborât pe pământ. Astăzi, sunt nespus de fericită pentru că am ajuns, în sfârșit, să văd pe viu ceea ce urmăream cu nesaț pe internet. Realitatea nu doar că a egalat imaginile, ci le-a depășit cu o intensitate pe care doar dacă o trăiești o poți înțelege.
Această magie vizuală a căpătat însă profunzime datorită oamenilor care ne-au însoțit pașii. Datorită lor, călătoria noastră a devenit o poveste vie, pe care vă invit să o descoperiți în rândurile următoare...
Zgomotul aeroportului din Napoli se stinge rapid în urma noastră, lăsând loc unui ritm complet nou. Campania nu se arată toată dintr-odată; te lasă să o descoperi pe măsură ce lași marea în spate și înaintezi spre interiorul ei muntos. Drumul nostru către Avellino (locul de cazare) nu a fost doar o simplă trecere, ci o introducere tăcută într-o Italie profundă și autentică. La ieșirea din oraș, primii care ne-au urat bun venit au fost pinii umbrelă (pini domestici). Siluetele lor elegante, ca niște evantaie uriașe verzi, deschise pe fundalul cerului de azur, străjuiau șoseaua ca niște vechi gardieni ai locului. Alături de ei, tufele bogate de leandru înflorit adăugau pete vii de roz și alb, transformând marginea drumului într-o pânză de pictor.
Pe măsură ce lăsam în urmă câmpia și începeam să urcăm spre Apenini, peisajul a început să se schimbe, iar munții au început să își dezvăluie secretele. Privind spre crestele înalte și abrupte, ghidul ne-a atras atenția asupra potecilor și treptelor vechi de piatră ce păreau că urcă direct spre cer, pierzându-se în stâncă – legendarul drum montan către Abbazia di Montevergine. Aici, ghidul ne-a împărtășit o picanterie istorică ce ne-a ținut cu sufletul la gură. În acest sanctuar izolat, cocoțat pe munte, a fost ascuns în secret cel mai de preț artefact al creștinătății – Giulgiul din Torino. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Casa Regală de Savoia și Vaticanul au orchestrat o operațiune top-secret pentru a adăposti pânza sacră aici, în inima Irpiniei. Motivul oficial îl constituiau bombardamentele, însă cel real era teama că Adolf Hitler, obsedat de relicvele mistice, va dori să o fure. Ghidul ne-a povestit cum, în 1943, trupele naziste au urcat muntele și au scotocit mănăstirea. Într-un moment de tensiune maximă, călugării benedictini s-au strâns în genunchi, rugându-se chiar în fața altarului sub care era zidită caseta cu Giulgiul. Impresionați sau intimidați de evlavia lor, soldații germani s-au retras fără să controleze altarul, lăsând taina intactă.
Cu această poveste de film întipărită în minte, am privit cu alți ochi peisajul din jur. Aerul a devenit mai curat, mai răcoros, purtând cu el miros de pământ reavăn. De o parte și de alta a drumului au început să se întindă livezile nesfârșite de aluni, adevărata mândrie a regiunii. Aceste pământuri vulcanice, hrănite de-a lungul mileniilor de furia Vezuviului, oferă alunelor o dulceață unică, fiind secretul din spatele celor mai fine creme de ciocolată din lume.
Călătoria prin Munții Apenini ne-a purtat prin serpentine spectaculoase, unde stâncile cenușii se îngemănau cu pădurile dese. În această îmbrățișare a munților, departe de agitația turistică de pe coastă, am simțit că am găsit adevăratul suflet al Italiei. Avellino ne aștepta la capătul drumului, învăluit în liniște, mister și miros de munte. Dar adevărata surpriză a venit odată cu lăsarea serii. Avellino, pe care îl credeam un oraș montan retras, a prins dintr-odată o viață incredibilă. M-a surprins și m-a uluit să văd cum, după cină, toată lumea s-a revărsat în centru. Străzile și piețele s-au umplut de viață: părinți, bunici, copii, tineri pe role, toți se plimbau, mâncau înghețată și discutau aprins, cu acea gesticulație inconfundabilă.
Oamenii stăteau în parc, pe bănci sau la terase, dar mai ales unde apucau; mâncau relaxați, așezați direct pe garduri, pe borduri sau pe marginea fântânilor arteziene. Am înțeles că este ceea ce italienii numesc „la passeggiata” – un ritual sacru de seară în care întreaga comunitate iese pe străzi pentru a socializa, a se întâlni și a se bucura de viață. M-a cucerit definitiv această simplitate caldă și neconformismul lor total. În acea seară, privind comunitatea din Avellino, adunată laolaltă, am înțeles că frumusețea Italiei nu stă doar în ceea ce se vede și se admiră, ci și în această bucurie simplă de a trăi fiecare clipă împreună, sub cerul liber.


Reggia di Caserta – Visul Bourbonilor și Versailles-ul Italiei

Prima noastră mare oprire din Campania ne-a tăiat pur și simplu respirația. Ghidul nostru, Mihai Bumbac, ne-a explicat că vechiul palat regal din Napoli devenise complet neîncăpător pentru ambițiile dinastiei, dar și extrem de vulnerabil în fața atacurilor venite de pe mare. Astfel, regele Carol de Bourbon a decis să ridice o nouă capitală administrativă și un palat gigantic în interiorul provinciei, la Caserta, o structură menită să rivalizeze direct și chiar să eclipseze faimosul Versailles al Franței.
Pentru a explora imensitatea domeniului fără să ne epuizăm, am urcat la bordul unor mașinuțe electrice de golf, parcurgând aleile lungi până la faimoasele Grădini Englezești. Acest parc este o feerie peisagistică absolut spectaculoasă – o cascadă uriașă în trepte coboară direct din munte, prăbușindu-se în bazine monumentale, străjuite de statui din marmură albă, care par că prind viață sub razele soarelui. Tot în aceste grădini am aflat un detaliu biografic surprinzător despre Maria Carolina de Austria (soția regelui) – o femeie de o fertilitate uimitoare, care a adus pe lume nu mai puțin de 19 copii, asigurând cu prisosință succesiunea dinastică a Bourbonilor!
Interiorul palatului este un labirint de un fast amețitor. Am urcat monumentala Scară de Onoare, păziți de sculpturi colosale, printre care se remarcă mărețul Hercule. Mihai ne-a purtat pașii prin celebrele apartamente regale, de la camerele intime și elegant decorate, denumite simbolic după cele patru anotimpuri (unde regele și regina își primeau oaspeții de suflet), până la fastuoasa Sală a lui Alexandru cel Mare, dedicată gloriei macedonene. Decorațiunile speciale, tapetul din mătase fină de San Leucio și candelabrele gigantice din sticlă de Murano vorbesc despre un lux dincolo de imaginație. Însă istoria palatului poartă și amprenta epocii napoleoniene. Tot aici am descoperit urmele lăsate de Napoleon Bonaparte, care a dăruit, pentru o vreme, controlul acestui regat fratelui său, Joseph Bonaparte, și, mai apoi, cumnatului său, celebrul mareșal Joachim Murat.
Punctul culminant al rafinamentului intelectual din palat a fost vizitarea Bibliotecii Palatine, un adevărat templu al cunoașterii, întins pe cinci săli magnifice. Fondată în 1768, tot de către regina Maria Carolina, această bibliotecă adăpostește peste 14.000 de volume prețioase. Ghidul, Maria Antoaneta, ne-a arătat, cu zâmbetul pe buze, că, printre tratatele serioase de filozofie, geografie, drept sau botanică, se găseau și cărticelele intime de divertisment, scrise în limba germană, pe care regina le citea în momentele ei de relaxare. Sălițele de lectură sunt de o frumusețe ireală, decorate într-un stil „etrusc” neoclasic spectaculos, cu fresce ce imită vasele antice și cu tavanul pictat cu semnele zodiacale și constelațiile. Ceea ce ne-a fascinat cel mai mult a fost mobilierul somptuos din lemn de nuc și mahon, realizat de meșteri locali. Ghidul ne-a dezvăluit un secret tehnic uimitor din cea de-a treia sală – o spectaculoasă bibliotecă în formă piramidală, complet rotativă, alături de un vechi leggio (suport de cărți) uriaș, construit ingenios sub formă de roată de moară pentru a permite consultarea mai multor volume grele deodată! Pe dulapuri tronează și astăzi vaze prețioase de porțelan, completând o atmosferă care te face să simți, la propriu, greutatea istoriei și a cunoașterii. Privind acele dormitoare imperiale, înțelegi cum Caserta nu a fost doar un palat, ci inima pulsândă în care s-a decis soarta întregii Italii de Sud.
După fastul palatului Bourbonilor, mașinuțele noastre de golf au fost înlocuite de autocar pentru o nouă surpriză de proporții – am urcat în munți, în sătucul medieval idilic Casertavecchia. Timpul pare că s-a oprit în loc pe ulițele sale din piatră. Aici am vizitat o adevărată minune arhitecturală, o catedrală veche, începută încă din anul 1113, ridicată cu un efort suprauman de-a lungul generațiilor, motiv pentru care astăzi îmbină într-un mod fascinant stilurile normand, maur și romanic.
Pășind în penumbra răcoroasă a bisericii, ghidul nostru ne-a purtat privirea spre un detaliu tulburător: mormântul din piatră al unui cavaler cruciat. Sarcofagul medieval, sculptat cu o finețe rară, adăpostește somnul de veci al unui războinic care a lăsat în urmă liniștea acestor munți pentru a lupta în Țara Sfântă. Să privești acea siluetă de piatră, încremenită în timp, te face să simți fiorul unei epoci de mult apuse, în care credința se măsura în bătălii și jurăminte cavalerești.
Magia locului ne-a fost confirmată când am aflat că în acest sat s-au filmat scene din faimosul serial Prietena mea genială. Punctul culminant al vizitei a fost prânzul la restaurantul de aici, unde am avut parte de o surpriză extrem de emoționantă. De local se ocupă o româncă de-a noastră, Violeta, originară din Târgu Mureș. Cu o căldură incredibilă, ne-a pregătit un meniu cu gust de acasă, pe care l-am asociat perfect cu un vin local ascuțit și „pișcăcios”, specific zonei. Să mănânci românește în inima medievală a Italiei a fost o experiență de neuitat!

Elena Mărunțelu
(nr. 9, septembrie 2026, anul XVI)