Orice Nas își are Nașul. La răscruce de tâlcuri (partea a XI-a)

ACTUL II

Scena V

Este noapte. Copacul în care s-a urcat Pinocchio este acum înflorit, viguros, emanând o lumină verde pătrunsă de o eternă primăvară.

PINOCCHIO din vârful copacului devenit înflorit:
Între orbite moț cocoț lucind ca un vis obsesiv
soarele lui Copernic
lasă în umbră clase, neamuri de darwiniști
manevratori ai evoluției, pozitiviști,
cam duși de nas,
unii spinoși,
alții cerebeloși,
câțiva cu creierul mai mare
și zburători și berecheți dar toți cu ochii suprapuși
pe digital,
în defilare.
VULTURUL BULUCBAȘ încă meditativ la poalele copacului:
Maimuțe, papagali și capre
dar mai ales cele râioase,
au copleșit planeta.
Râd până și curcile!
MĂRGICA CELESTĂ încântată:
O aduce bine din condei,
heraldul a lansat ștafeta!
PINOCCHIO pacificat:
Pe sus sau în pământ,
picate ori strâmbate, tăiate, mărginite,
cu panglici, cu belciuge, cu muștar
din moment ce toate într-un sfârșit
sunt... nasurile noastre
păi e la mintea cocoșului că minte... naș
dă omul nas în nas
dacă nu-l zbârcește
și atunci în împăcare
regenerați unul în preajma celuilalt
ca niște santinele sub parapetele
dragostei frățești.
Dacă nu sunteți bun tâlmaci
atunci nu măcinați ca un bufon povestea vorbii,
că orice vorbă e cântărită, sacră
și te ajută să zidești,
să înlături orice fărădelege.
Buzele și gâtlejul sunt umane
dar răsuflarea care ne adâncește
ne izvodește și ne miluiește
e cosmică, e duhul...
(privind spre cer)
unui Rege.
MĂRGICA CELESTĂ, VULTURUL BULUCBAȘ privindu-se unul pe celălalt concluzionează jubilând:
Înmugurește o nouă lume.
MACHIAVELLI ieșind parțial din atmosfera cețoasă care îl învăluia, în sinea sa:
Popime, combatanți și negustori,
meșteșugari, ostași sau servitori
orice făptură ca să se îndeplinească
mai bine să mănânce un sac de sare,
să-și lepede arama ca sa înlesnească
Omul dintr-o bucată.
Mai bine zis e un proces de fasonare
fără să trâmbițăm în stânga în dreapta,
pe cât se poate pe cont propriu
a ceea ce înseamnă caracter.
Și uite așa am stors din piatră zer.
(devenit complet vizibil se adresează lui Pinocchio de aceasta dată într-o lumină puternică și intermitentă ca cea a farului)
Odată erai nechibzuit
și de contrarii înghiontit.
Pe apa sâmbetei ai pus
ispita și resentimentul,
stupiditatea, atașamentul.
Când Adevărul ai arat
verdele Paradis te-a protejat.
Prin lăcomie străbătut,
acum Trezit ești nevândut
oricărui ingenios păienjeniș
unde mereu e un Isus Baraba
care tot înglodează sau deconspiră treaba,
iar printre baronii și poporani
care se tot uită pieziș
ai realizat ce înseamnă a fi
propriul tău suveran.
PINOCCHIO în semn de recunoștință față de Machiavelli:
Stimabile,
trecutul te-a înfățișat controversat
dar pentru un neînsemnat ca mine
ai fost incontestabil aliat.
Am subminat perturbatorii învrăjmășiți
emulativi și în meandre
în curți, conace, tribunale,
am dibuit guvernul marionetă.
Am suplantat sufletul meu
care a lepădat pe veci masca... umană.
Fără a sta la îndoială,
fără întârziere sau baghetă
mi-ai străjuit, povățuit
orice expresie de domnie
punând o vie temelie
la noua viață închinată înțelepciunii.
(către public)
Pretexte, ursite,
primejduiri cumplite
când au prilejul prefac omul în zar,
un om care cu siguranță o să cadă,
o să resuscite
și cu un vulnerant panseu va scăpăta:
supunere,
disparitate și contrarietate
pentru că la urma urmei suntem toți
o apă ș-un pământ,
rândași minciunii!
Dar eu nu voi să vă înspăimânt,
nu orice buruiană e de leac
așa cum nicio mătrăgună
este... inoportună.
Privind cu ochii larg deschiși
suntem toți câtă frunză, câtă iarbă
acum la vad
trăgând povara
în fața eternității.
Charon, cu luntrea lui,
mereu așteaptă
să ne poarte ocara.
Mulți își cârpesc traiul,
dar dacă voia îi cinstită cine își cată calea
înflăcărează pașii
urmând smerit doar drumul întemeiat.
Despovărați-vă de gheața
care vă pustiește pieptul
și înfierbântă lumea
ca orișice război.
Că o fi stângul, că o fi dreptul
întâiul pas țineți-l în dăinuirea voastră
cu cerul și țărâna care,
fără a avea sare în ochi,
vă pun mereu la arătare
adevărați și goi.
Nu-mă-uita
râvniți să intitulați darul regalității,
în realitate înnăscut și ales,
pentru că de pe când Adam Babadam
dincolo de a cade robi
și a ne închina dualității,
neînsoțiți, cu voie, fără voie, în gloată,
în fiecare ființă omenească
a fost un Rege odată.

Copacul emite o lumină puternică care îl ascunde pe Pinocchio de ochii tuturor. Lumina devine din ce în ce mai irizată și mai puternică pe scenă, în tribune, în loji și în tot teatrul.
Pinocchio, îmbrăcat în alb și autentic regal, reapare printre spectatorii care privesc scena.

VOCEA SIDERALĂ răspunde într-o manieră hedonică:
Și înțeleapta înălțare
al lui Pinocchio,
bun cititor, ascultător,
s-a acordat dintr-o suflare
Solo
într-un Re-gistru respectabil,
dar mai ales prevăzător!

La căderea cortinei

Dacă
anastrofele
v-au ieșit pe nas
sau dinastia încă nu vă
e cunoscută ori vi se pare
inexistentă, eh bine,
orice asemănare cu semeni,
fenomene, aventuri reale
și evidente
este premeditată pe fățiș.
Decât o viață
fără entuziasm
mai bine o dădăceală scrupuloasă
trăgând profit de accentuata destinație
a unui  nostim pleonasm.

NOTE

1. Expresia „Ne revedem la Filippi” provine din Vieți paralele de Plutarh (Viața lui Brutus, 36). Reluată ulterior literar în actul IV din drama Iulius Cezar de William Shakespeare, când fantoma lui Iulius Cezar o pronunță înfățișându-se lui Brutus, prevestește un destin nefavorabil și este folosită pentru a indica faptul că mai devreme sau mai târziu se ajunge la reglarea conturilor.
2. Machiavelli, Il Principe, trad. Sorin Ionescu, Bucureşti, 1943, cap. VI, cit.
3. Constantin Negruzzi, Alexandru Lăpuşneanu, cit.
4. Mihai Eminescu, Glossa, cit.
5. Ion Creangă, Amintiri din copilărie, cit.

Elisabeta Petrescu
(nr. 6, iunie 2026, anul XVI)