Lecția din Caivano

În imaginarul italian contemporan, Napoli a devenit aproape imposibil de separat de reprezentările sale culturale. Orașul Elenei Ferrante, al lui Roberto Saviano, al lui Pino Daniele și al lui Paolo Sorrentino pare să se reconstruiască permanent prin literatură și film. Fiecare generație își produce propriul Napoli, propriul limbaj și propriile interpretări ale unui spațiu care continuă să fascineze prin complexitatea sa. În acest vast palimpsest de imagini și semnificații se înscrie și seria La Preside, regizată de Luca Miniero, una dintre cele mai interesante producții recente ale televiziunii italiene, inspirată de experiența reală a directoarei Eugenia Carfora, lider al luptei împotriva abandonului școlar în Caivano.
Alegerea localității Caivano nu are doar valoare documentară. Situată în zona metropolitană a orașului Napoli, comunitatea a devenit în ultimele decenii unul dintre simbolurile contradicțiilor sociale ale Italiei contemporane: sărăcie, abandon școlar, trafic de droguri și prezența persistentă a structurilor camorristice. În acest context, școala apare ca un spațiu concret al confruntării dintre două modele de viață.
Difuzată de Rai 1 la începutul anului 2026 și având-o în rolul principal pe Luisa Ranieri, seria propune o schimbare de perspectivă remarcabilă. După decenii în care periferiile napolitane au fost asociate aproape exclusiv cu violența, criminalitatea și ascensiunea structurilor mafiote, La Preside mută atenția asupra unei instituții mult mai puțin spectaculoase, dar infinit mai importante: școala. Alegerea narativă nu este lipsită de semnificație. Cultura italiană a analizat îndelung mecanismele puterii criminale. Literatura, cinematografia și jurnalismul au explorat în detaliu universul Camorrei, de la studiile sociologice până la ficțiunile inspirate de realitate. În schimb, mult mai rar a fost explorată rezistența cotidiană împotriva acestor mecanisme. Mult mai rar au fost aduși în prim-plan profesorii, directorii de școală și toți cei care încearcă să ofere adolescenților o alternativă la logica străzii.
În centrul seriei se află institutul „Anna Maria Ortese”, nume care trimite la una dintre cele mai importante scriitoare ale Italiei secolului al XX-lea. Alegerea este deosebit de inspirată. Autoarea volumului Il mare non bagna Napoli a fost una dintre marile conștiințe morale ale culturii italiene, observator lucid al contradicțiilor sociale și al fragilității umane. Ortese a înțeles poate mai bine decât oricine faptul că Napoli nu poate fi redus nici la mizerie, nici la frumusețe, nici la mitologia sa turistică. Orașul există simultan în toate aceste ipostaze. Institutul care îi poartă numele devine astfel, în economia simbolică a serialului, un spațiu al memoriei culturale și al rezistenței.
Personajul inspirat de Eugenia Carfora preia conducerea unei instituții aflate într-o zonă marcată de abandon școlar, precaritate economică și influența persistentă a Camorrei. Noua directoare descoperă o instituție aproape paralizată: profesori demotivați, absenteism cronic, familii dezinteresate. În primele zile de școală, numărul elevilor prezenți este infim în raport cu cel al celor înscriși. Imaginea funcționează ca o metaforă a unei rupturi mai profunde dintre instituție și comunitatea pe care aceasta ar trebui să o servească. Dar seria evită însă inteligent tentația dramatizării excesive. Organizația criminală nu este prezentată spectaculos și nici transformată în personaj principal. Ea funcționează ca o prezență permanentă, care modelează comportamente, așteptări și destine. Această alegere regizorală reprezintă una dintre marile calități ale producției. Camorra nu este aici un subiect în sine, ci mediul în care se desfășoară existența cotidiană. Tocmai această normalizare a influenței sale constituie problema fundamentală. Pentru mulți adolescenți din periferiile napolitane, criminalitatea apare ca una dintre posibilitățile firești de integrare socială. În fața unei asemenea realități, școala devine una dintre puținele instituții capabile să propună o altă imagine a viitorului. Nicola Russo, Michele Coppola, Lucia Ruotolo și ceilalți elevi ai institutului sunt surprinși într-o zonă de incertitudine morală și socială, specifică adolescenței. Ei reprezintă destine aflate la răscruce, permanent expuse seducției exercitate de puterea imediată a străzii.
Privită din această perspectivă, La Preside depășește cu mult limitele unui serial despre educație. Povestea Eugeniei Carfora capătă o semnificație care depășește contextul napolitan. Ea vorbește despre însăși fragilitatea  ideii de formare, nu doar despre un cartier, despre o regiune sau despre Italia.
Succesul serialului în Italia confirmă sensibilitatea publicului față de aceste teme, dar impactul său nu poate fi explicat exclusiv prin actualitatea subiectului. El provine și din recuperarea unei figuri aproape absente din imaginarul contemporan: educatorul ca autoritate intelectuală și morală. Cultura populară europeană a fost dominată, în ultimele decenii, de detectivi, magistrați, politicieni, jurnaliști de investigație sau personaje aflate la limita legii. Profesorul și directorul de școală au ocupat rareori poziții centrale în marile narațiuni ale prezentului. În acest sens, filmul produce o inversare semnificativă de perspectivă. Eroismul este asociat cu perseverența, cu repetarea zilnică a unor gesturi care nu produc rezultate imediate și care nu garantează succesul: vizite la domiciliul elevilor, dialog cu familiile, presiune constantă asupra unei comunități care pare să fi renunțat de mult la ideea schimbării. Seria sugerează astfel că transformările reale nu se produc prin acte spectaculoase, ci prin acumularea lentă a unor gesturi repetitive.
Pe măsură ce acțiunea avansează, devine evident că dificultățile întâmpinate de directoare nu provin exclusiv din influența Camorrei sau din fragilitatea mediului familial al elevilor. La Preside sugerează existența unei rețele mult mai complexe de interese, complicități și tăceri instituționale. Unele personaje aparținând forțelor de ordine, inclusiv din structurile carabinierilor, sunt prezentate în proximitatea unor afaceri obscure și a unor mecanisme de protecție care contribuie la conservarea status quo-ului. În acest context, demersurile directoarei sunt o formă de contestare a unui echilibru social construit pe acomodare și resemnare. Așadar, lupta Eugeniei Carfora nu se desfășoară doar împotriva abandonului școlar, ci și împotriva unei culturi a complicității care traversează diferite niveluri ale societății.
Interpretarea Luisei Ranieri contribuie decisiv la această construcție. Actrița construiește un personaj sobru, lucid și credibil, a cărui forță provine din capacitatea de a continua atunci când instituțiile, comunitatea și chiar elevii par să își fi pierdut încrederea în posibilitatea schimbării.
În mod semnificativ, ultimul episod nu oferă imaginea unei lumi reconciliate. Luca Miniero evită tentația concluziilor consolatoare și preferă să lase deschisă tensiunea care traversează întreaga serie. Caivano rămâne același teritoriu dificil, Camorra continuă să existe, inegalitățile sociale nu dispar. Totuși, în interiorul acestei realități, școala reușește să își recapete funcția pe care o pierduse: aceea de a produce posibilități.
După ani de eforturi, institutul din Caivano a devenit un exemplu de revitalizare educațională într-un teritoriu considerat multă vreme irecuperabil. Numărul elevilor a crescut constant, abandonul școlar a fost redus, iar educația a început să fie percepută ca o alternativă reală la logica străzii.
Privită în contextul mai larg al reprezentărilor recente ale orașului Napoli, La Preside oferă o contrapondere necesară universului din Gomorra. Dacă seria inspirată de Roberto Saviano analiza mecanismele interne ale puterii criminale, La Preside explorează ceea ce încearcă să supraviețuiască în afara acesteia. Dacă una era interesată de logica dominației, cealaltă este interesată de posibilitatea formării. Între cele două producții se desfășoară, de fapt, una dintre marile dezbateri ale Italiei contemporane: conflictul dintre determinismul social și șansa educației.
Adevărata relevanță a serialului constă tocmai în această deplasare a perspectivei. În loc să întrebe cum funcționează răul, el se întreabă cum poate fi limitat.
Din punct de vedere cinematografic, seria se înscrie într-o tradiție importantă a realismului italian. Atenția acordată spațiului urban, interesul pentru periferii, refuzul idealizării și preocuparea pentru condițiile concrete ale existenței sociale amintesc, în anumite momente, de moștenirea neorealistă. Nu este vorba despre o reluare a acesteia, ci despre o adaptare contemporană a unei sensibilități care continuă să traverseze cultura italiană.

Carmen Teodora Făgețeanu
(nr. 6, iunie 2026, anul XVI)