Istoria în istorie

Publicat în 1974, romanul La Storia (Istoria) al Elsei Morante reprezintă una dintre cele mai radicale intervenții literare în memoria europeană a celui de-Al Doilea Război Mondial. Nu este doar o frescă istorică, o cronică a Romei devastate între 1941 și 1947, ci un amplu poem epic despre fragilitatea umană prinsă în angrenajul implacabil al Istoriei. Autoarea scrie deliberat „istoria” cu literă mică, pentru a marca distanța dintre destinul colectiv și viețile minuscule, aproape anonime, ale celor care suportă consecințele deciziilor politice.
Apariția în limba română, în traducerea Cristinei Gogianu, la Editura Pandora M (2025), în colecția coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu, reprezintă un eveniment editorial semnificativ. Traducerea unui text de o asemenea amplitudine stilistică și emoțională presupune nu doar competență lingvistică, ci și finețe interpretativă. Cristina Gogianu reușește să păstreze echilibrul dintre simplitatea aparentă a frazei morantiene și densitatea ei afectivă. Alternanța dintre cronica istorică și confesiunea intimă sunt redate cu naturalețe și rigoare, fără a pierde specificul cultural italian. Traducătoarea mediază nu doar un text, ci o întreagă memorie istorică, făcând accesibil publicului român unul dintre marile romane ale secolului XX.
Scris pe parcursul a cel puțin trei ani, volumul a fost publicat, la dorința expresă a autoarei, într-o ediție de buzunar, broșată și accesibilă financiar, un gest programatic, prin care Morante își afirma voința de a ajunge la un public larg, dincolo de cercurile elitiste. Tirajul inițial, de o sută de mii de exemplare, și campania de promovare neobișnuit de intensă pentru presa italiană au consacrat încă de la început statutul său excepțional. Inclusiv alegerea copertei - inițial fotografia unui copil mort în războiul civil spaniol, ulterior înlocuită cu imaginea unui copil viu printre ruine -  concentrează tensiunea fundamentală a romanului: confruntarea dintre distrugere și fragila persistență a vieții.
Cartierele San Lorenzo, Testaccio, Pietralata, ghetoul evreiesc sau zonele din Castelli Romani devin spații concrete ale unei istorii trăite. Războiul nu este descris prin strategii militare sau prin figuri de comandă, ci prin distrugerea casei, frica permanentă și degradarea progresivă a demnității.
Romanul se deschide cu o succesiune de sinteze cronologice ale anilor de război, care contrastează violent cu existența aproape invizibilă a Idei Ramundo, învățătoare, ,,jumătate evreică”, din Roma, violată de un soldat german și devenită mamă a unui copil, Useppe, născut sub semnul catastrofei. Morante scrie o epopee feminină anti-eroică. Nu construiește un personaj arhetipal, ci pune în prim-plan suferința, fragilitatea și precaritatea unei femei marginale, fără putere asupra deciziilor istorice. Romanul devine astfel un discurs care dezvăluie injustiția cognitivă și violența structurală suferite de cei „fără voce”, nu doar în sens material, ci și epistemiologic. Nino, fiul cel mare, traversează epoca printr-un vitalism dezordonat, oscilând între fascism adolescentin și partizanat comunist. Convertirile lui succesive nu sunt expresia unei conștiințe ideologice mature, ci ale unei energii necanalizate, sfârșind în autodistrugere. Destinele personajelor nu urmează arcuri narative clasice, ci sunt expuse ca fragmente ale unei degradări istorice.
Fragilă, temătoare, aproape dizolvată în anxietate, Ida întruchipează maternitatea ca povară și destin, o mamă înfricoșată, incapabilă să se apere, dar devotată până la anulare de sine. Giuseppe, alintat Useppe, copilul născut din viol, reprezintă nucleul emoțional al romanului. Prin băiatul epileptic și hipersensibil, Morante introduce o dimensiune aproape mistică a inocenței. El percepe realitatea în imagini brute, fără filtre conceptuale. Lumea războiului este pentru el o succesiune de șocuri senzoriale, nu un sistem explicabil. Prezența sa este solară, angelică, în contrast cu brutalitatea lumii, iar moartea sa, inevitabilă, absurdă, este verdictul moral al romanului. Într-un univers dominat de violență istorică, inocența nu are spațiu de supraviețuire. Nebunia finală a Idei nu este o exagerare melodramatică, ci consecința logică a unei acumulări de pierderi: distrugerea casei din San Lorenzo, deportările din ghetoul Romei, moartea fiului mai mare, sărăcia postbelică.
Roma bombardată devine un spațiu al precarității absolute, în care evreitatea personajului este mai degrabă o vulnerabilitate tăcută decât o identitate afirmată. Ida Ramundo este unul dintre cele mai complexe personaje feminine din literatura secolului XX.
Figura lui Mussolini nu este construită ca personaj, ci apare în rezumatele istorice care preced fiecare secțiune, marcând deciziile regimului fascist și prăbușirea acestuia; însă, fidelă realismului său, Morante nu personalizează răul, ci îl lasă să se manifeste prin consecințele sale asupra existenței cotidiene. Absența lui din prim-plan este semnificativă: dictatura este percepută prin efectele asupra vieții cotidiene, nu prin portretul liderului. Pentru Ida și pentru cei din jurul ei, Mussolini nu este o figură teoretică, ci cauza concretă a fricii, a legilor rasiale, a deportărilor și a războiului.
Contrastul dintre aceste rezumate impersonale și destinul Idei Ramundo produce unul dintre cele mai puternice efecte ale cărții: istoria oficială înaintează indiferentă, în timp ce viața individuală este pulverizată în tăcere.
În jurul Idei gravitează celelalte figuri, fiecare ilustrând o posibilă reacție la istorie. Nino reprezintă vitalismul inconștient, trecând superficial de la fascism la partizanat, Davide Segre aduce dimensiunea lucidității critice, denunțând orice formă de putere organizată și exprimând o neîncredere radicală în ideologie. Însă nici energia lui Nino, nici inteligența lui Davide nu oferă salvare. În acest contrast, Ida devine figura cea mai coerentă a romanului: ea nu înțelege istoria, dar o suportă.
Davide Segre (evreu, intelectual, apropiat de mediile anarhiste) aduce în roman o dimensiune ideatică distinctă. El critică toate formele de putere, fascism, capitalism, comunism, considerând istoria un mecanism de opresiune repetitivă. Prin el, Morante introduce o reflecție explicită asupra ideologiei ca sistem violent. Moartea sa prin supradoză de morfină nu este doar un destin individual, ci simbolizează falimentul intelectualului incapabil să transforme luciditatea în salvare. Acest personaj întărește ideea că romanul nu susține nicio doctrină politică, ci rămâne sceptic față de toate.
Un alt element semnificativ îl constituie prezența animalelor, în special a câinelui Bella. În numeroase episoade, ele apar mai fidele, mai coerente, mai „pure” decât oamenii, iar această opoziție discretă amplifică tragismul condiției umane. Bella este câinele care ajunge în preajma familiei și devine foarte atașat de Useppe. Relația dintre copil și animal este una dintre cele mai tandre și mai luminoase zone ale romanului. Bella îl urmează, îl protejează instinctiv și funcționează ca o prezență stabilă într-o lume dezagregată. Moartea câinelui (ucisă în timpul ocupației germane) este un moment traumatic pentru Useppe și marchează o nouă fisură în universul său afectiv.
Blitz este câinele soldatului german care o violează pe Ida la începutul romanului. Este un animal lup-police, care îl însoțește pe militar în noaptea agresiunii. Prezența lui Blitz în acea scenă este esențială din punct de vedere simbolic și realist. Diferența dintre cei doi câini este semnificativă. Blitz este asociat cu puterea militară, cu ocupația, cu violența organizată. Bella, în schimb, este legată de Useppe și de lumea fragilă a inocenței. Interesant este că Morante nu umanizează negativ animalele. Blitz nu este „rău” în sine; el este disciplinat, antrenat, parte a unui mecanism. Violența aparține omului, nu animalului. În schimb, Bella exprimă o formă de loialitate naturală, neideologică. Această opoziție subtilă între cei doi câini întărește realismul etic al romanului. Animalele nu sunt corupte de ideologie, doar oamenii sunt.
Morante insistă asupra perioadei postbelice (1945-1947), refuzând să închidă romanul odată cu prăbușirea regimului fascist. Sărăcia, instabilitatea, dezorientarea morală persistă; pacea politică nu aduce vindecare existențială. Această insistență asupra deziluziei diferențiază romanul de multe alte narațiuni de război și consolidează impresia unei istorii care nu oferă recompense și nu restabilește echilibrul.
Criticii italieni și internaționali au observat în roman și un dialog subtil cu legea rasială din 1938 și cu marginalitatea socială a personajelor „fără putere”, cum este chiar Ida, care trăiește efectele lor fără a aparține pe deplin comunității evreiești organizate. Această focalizare asupra marginilor societății ridică romanul la o dimensiune politică profundă, punând sub semnul întrebării noțiunea de victimă și reconfigurând relația dintre individ și istorie.
Unul dintre punctele de rezistență ale romanului, remarcate și de critica italiană contemporană, este refuzul unei perspective politic-ideologice dominante. Morante nu oferă „chei de interpretare” pentru ceea ce s-a întâmplat; ea descrie, mai degrabă, modul în care istoria devastatoare este trăită, resimțită și integrată (sau nu) în viețile individuale ale oamenilor de rând. Romanul nu construiește soluții ideologice, nici nu acordă mântuire, ci rămâne cu forța unui document afectiv despre cum masele „fără putere” au fost consumate de evenimentele epocii.
Este, înainte de toate, o construcție realistă de mare amplitudine, o frescă socială și istorică ce surprinde cu luciditate și rigoare documentară degradarea existenței cotidiene sub presiunea războiului, transformând evenimentele majore ale secolului într-o experiență concretă, materială și psihologică. Distrugerea casei din San Lorenzo, deportarea evreilor, viața în adăposturi colective, moartea partizanilor și prăbușirea unei familii, Ida, Nino și Useppe, devin expresia materială și psihologică a unei istorii care zdrobește viețile celor fără apărare.
Privit în ansamblu, Istoria își întemeiază autoritatea pe trei forme de realism: unul social (bombardamentele, foametea, deportările), unul psihologic (frica Idei, dezorientarea lui Nino, fragilitatea lui Useppe) și unul etic (refuzul oricărei ideologii consolatoare).
La apariție, romanul a divizat critica. Natalia Ginzburg l-a numit „cel mai frumos roman al secolului”, în timp ce alți comentatori au reproșat lipsa unei poziții politice coerente și refuzul consolării. A provocat inclusiv ruptura dintre Elsa Morante și Pier Paolo Pasolini, care a criticat public cartea pentru ambiguitatea ei ideologică și pentru refuzul unei poziționări politice explicite, reproș ce a accentuat distanța dintre viziunea militantă a lui Pasolini și realismul etic, nealiniat doctrinar, ales de autoare.
Tocmai această absență a reconcilierii explică însă longevitatea operei. În 1986, cartea a fost adaptată într-o miniserie regizată de Luigi Comencini, cu Claudia Cardinale în rolul Idei, iar în 2024 a cunoscut o nouă ecranizare, în regia Francescăi Archibugi, cu Jasmine Trinca, difuzată pe Rai Uno. Circulația internațională, în peste douăzeci de limbi, și prezența constantă în ediții de prestigiu confirmă statutul său canonic, dar incomod.
Această ediție este o dovadă în plus că Istoria rezistă în circuitul viu al lecturii, confirmând că tragediile secolului trecut nu sunt doar capitole închise, ci răni încă active în conștiința europeană. Romanul Elsei Morante rămâne, astfel, o lecție despre fragilitate, maternitate și despre dreptul literaturii de a salva, măcar prin memorie, ceea ce istoria a distrus.

Carmen Teodora Făgețeanu
(nr. 3, martie 2026, anul XVI)