Un cardinal în Gulagul românesc: „Sfântul nr. 6” în traducere italiană

„Credința noastră este viața noastră”. Acesta este mottoul cardinalului in pectore Iuliu Hossu (1885-1970), beatificat în 2019 de către Papa Francisc. Pe acest motto se bazează narațiunea romanului biografic de Tatiana Niculescu, Sfântul nr. 6, publicat în 2025 la Editura Castelvecchi din Roma, cu traducerea excelentă a lui Horia Corneliu Cicortaș și Igor Tavilla. Este o operă care ne redă o mărturie de mare valoare pentru denunțul nedreptăților regimului comunist a operat și împotrivă minoritatea istorică greco-catolică românească. Este o lucrare ce ne oferă o mărturie valoroasă despre nedreptățile pe care regimul comunist român le-a comis (și) împotriva minorității greco-catolice istorice. Episcopul transilvănean a folosit o metodă de rezistență foarte diferită de cea „fierbinte” și furioasă descrisă în lucrările unui alt mare deținut și exilat al culturii române, Paul Goma (1935-2020) [1]; o metodă aliniată mai degrabă cu conceptul de imitare a lui Hristos demonstrat în timpul represiunii comuniste și de către scriitorul și monah ortodox Nicolae Steinhardt [2]. Într‑o epocă tulburată precum a noastră, redescoperirea memoriilor și mărturiilor despre regimurile totalitare ale secolului XX-lea conferă acestei opere o deosebită importanță, atât civică, cât și spirituală, tocmai în lumina fidelității neclintite față de propria comunitate de credincioși și a stoicismului cu care aceasta este păstrată, în pofida presiunilor exterioare.
Narațiunea se dezvoltă în jurul figurii deținutului numărul 6, arestat în octombrie 1948 și ulterior deportat în diferite locuri și închisori, de la micul sat Dragoslavele din Argeș, până la terifianta închisoare din Sighet, în Maramureș, pe malul stâng al Tisei, la granița cu Uniunea Sovietică de atunci. Aceasta era una dintre cele mai dure închisori din Republica Populară Română și găzduia numeroși oameni politici, intelectuali, religioși și cetățeni considerați „neconformi” pentru noul regim. Mărturiile supraviețuitorilor detenției la Sighet sunt numeroase, precise și concordante, descriind o situație înfiorătoare, redată și în romanul Tatianei Niculescu, care se inspiră filologic din memoriile lăsate de Hossu. Acest parcurs carceral (sau via crucis, cum îl numește însuși protagonistul), care variază de la adevărate colivii de aur până la Gulag, reprezintă una dintre trăsăturile fundamentale ale romanului, ce reconstituie astfel o secvență a politicii din primul deceniu comunist românesc, între stalinism și ottepel’ („dezgheț”, în rusă) [3].
Într-adevăr, periplul sfântului fără nume, care străbate fizic România și închisorile ei, este paralel, în narațiunea Tatianei Niculescu, cu viața episcopului care a traversat toate etapele fundamentale ale istoriei țării carpato‑dunărene: de la dominația austro‑ungară asupra Transilvaniei la Marea Unire din 1918, până la lovitura de stat comunistă și experiența Gulagului. Regimul de tip stalinist a operat – între 1948 și începutul anilor ’50 – o epurare ideologică extremă, care nu i‑a vizat doar pe politicienii opoziției, ci și pe clericii nesupuși Partidului; astfel, odată abolită Biserica Greco‑Catolică (unită cu Roma), membrii ei au fost persecutați sau forțați să se convertească la Biserica Ortodoxă instrumentalizată de puterea politică.
Din acest context se naște disperarea inițială a protagonistului, văzută apoi ca o încercare trimisă de Dumnezeu, și decizia sfântului numărul 6 de a nu‑și renega credința, de a o face vizibilă ca semn de umilință și pasiune în fața coerciției agenților regimului comunist (și a avansurilor făcute de ierarhii ortodocși), care, în timpul detenției, îl interoghează, îl lingușesc sau îl amenință periodic, dar în zadar. În timp ce, în mod concret, i se iau numele și identitatea, fiind redus la un număr anonim – numărul 6, recurent și încărcat de o puternică valoare simbolică și biblică –, protagonistul este deposedat și de toate însemnele puterii religioase și pământești, revenind la umilință prin suferință.
Interesantă este, de asemenea, în relatarea autoarei, folosirea constantă a citatelor și trimiterilor mai mult sau mai puțin intertextuale la Sfânta Scriptură, mai ales la Psalmi, permițând trasarea unor paralele variate și captivante – niciodată banale – între figura sfântului cu numărul 6 și cea a unor personaje biblice precum Avraam, Iov și Isus Hristos. Remarcabilă este apoi, spre sfârșitul cărții, transformarea structurii narative: din biografic-romanescă ea este transfigurată printr-un fel de proiecție astrală care depășește limitele trecutului și pare să justifice tehnica naratorului omniscient prezentă în întreaga operă.
Tatiana Niculescu, care își pune aici în evidență abilitățile de biografă, fără a aluneca în hagiografie, adoptă un stil narativ ce îmbină rigoarea biografică și documentară cu un ritm sprinten și captivant, evitând retorica simplistă în prezentarea realităților istorice și dogmatice. Un exemplu clar se regăsește într-unul dintre capitolele cărții, în discuția pe care episcopul captiv o are cu prim‑ministrul Petru Groza privind vizita acestuia în China, relatată într‑o carte dăruită protagonistului, unde cultura enciclopedică a prelatului greco‑catolic contrastează cu gustul pentru flecăreală și neașteptatul simț ludic al lui Groza.
Remarcabil este modul în care întreaga narațiune se bazează în mod contrastiv pe identitatea sfântului deținut: identitatea sa trecută, de om cultivat și familiar cercurilor nobilimii habsburgice, bate cap în cap cu cea prezentă, de figură depersonalizată, de număr anonim închis într‑o celulă și destinat reeducării. În același timp, există un aparent conflict între suferință și demnitate, întotdeauna în favoarea celei din urmă; autoarea, pe lângă denunțarea crimelor comunismului, reflectează asupra capacității protagonistului de a‑și păstra credința într‑un context ostil și dezumanizant precum cel de la Sighet și în fața presiunilor statului. Opera devine astfel un monument dedicat memoriei Gulagului și a trecutului socialist dureros al României, un trecut mult timp neglijat, dacă nu ignorat, în Occident și redescoperit abia în ultimele decenii, purtând cititorul la a reflecta asupra valorii libertății, atât exterioare cât și interioare, precum și asupra propriilor convingeri.
În concluzie, volumul publicat de editura Castelvecchi se dovedește a fi o piesă de mare importanță atât pentru difuzarea literaturii române contemporane în Italia cât și, în general, pentru acoperirea anumitor lacune ale literaturii memorialistice, adesea, voit sau nu, „occidentalocentrică”. Este, așadar, o carte necesară pentru oricine dorește să înțeleagă dinamica puterii staliniste în România și să exploreze viața și mărturia arhiereului rămas fără biserică, prezentate acum în italiană în acest roman cu un ritm alert, captivant și exemplar.
Tatiana Niculescu demonstrează o dată în plus predilecția marcată pentru biografii captivante ale unor personalități istorice românești (printre care volumul publicat de aceeași traducători la aceeași editură Castelvecchi, în 2021, cu titlul Nae Ionescu. Il seduttore di una generazione [4.]Autoarea se reconfirmă, astfel, ca una dintre cele mai interesante și lucide voci ale literaturii și culturii române contemporane, o interpretă extrem de abilă în a transforma experiențele individuale în valori universale, ridicând evenimentele vieții private la nivelul Istoriei.

Edoardo Giorgi
Traducere de Gabriel Badea
(nr. 3, martie 2026, anul XVI)

* Din 2006, Institutul Cultural Român din Bucureşti finanţează editurile din străinătate pentru traducerea şi publicarea de cărţi din literatura română, prin programul Translation & Publication Support Programme.

NOTE

[1] Paul Goma (1935-2020), unul dintre cei mai interesanți scriitori disidenți români și un opozant de seamă al regimului comunist. Născut în raionul basarabean Orhei, la sosirea trupelor sovietice, în 1944, se refugiază cu familia în Transilvania, dar, după instaurarea guvernului comunist, nu reușește să fugă și, încă din tinerețe, își arată solidaritatea cu revoluția ungară din 1956, ispășind doi ani de închisoare și patru de domiciliu forțat. După o scurtă perioadă de entuziasm pentru Primăvara de la Praga (1968) și poziția antisovietică a lui Ceaușescu, este nevoit să publice în străinătate romanele sale, suportând în continuare abuzurile regimului român. După mai mulți ani de disidență, în 1977 ajunge la Paris unde obține azil politic. A fost adesea numit „Soljenițîn român”.
[2] Nicolae Steinhardt (1912-1989), scriitor, avocat și călugăr ortodox, faimos pentru lucrarea sa majoră Jurnalul fericirii (tradusă și în limba italiană). Născut din tată evreu și mamă româncă, a suportat, alături de numeroși alți intelectuali „ne-aliniați”, persecuții și ani lungi de pușcărie și de muncă silnică. În timpul detenției s-a convertit la creștinismul ortodox, devenind ulterior călugăr în Maramureș.
[3] Această perioadă de aparentă detensionare după epurările staliniste este definită tocmai datorită titlului romanului Ottepel’ de Ilya Ehrenburg, publicat între 1954 și 1955. Acțiunea are loc în anii de după moartea lui Stalin și se caracterizează prin încercarea de distanțare de realismul socialist, marcând o „dezghețare” în climatul politic al Uniunii Sovietice de atunci.
[4] Ediție originală: Seducătorul domn Nae. Viața lui Nae Ionescu, Humanitas, București, 2020.