Între cer și memorie. Romana Petri și portretul lui Antoine de Saint-Exupéry

Există scriitori a căror operă ajunge, cu timpul, să le acopere aproape în întregime biografia. Antoine de Saint-Exupéry este unul dintre ei. Pentru cei mai mulți cititori, numele său trimite imediat la Micul Prinț, la copilul venit de pe o altă planetă, la trandafir, la vulpe și la acea lume în care lucrurile esențiale nu se lasă văzute cu ochii. În Rubare la notte, Romana Petri alege însă să treacă dincolo de imaginea consacrată și să îl caute pe omul care a existat înaintea mitului: Antoine, sau, în intimitatea romanului, Tonio.
Romana Petri este o prezență cunoscută a prozei italiene contemporane, iar în scrisul său revin frecvent memoria, familia, relațiile afective și identitatea. Este atrasă de personaje puternice, dar neliniștite, de oameni care nu pot fi explicați printr-o singură trăsătură. Înainte de Saint-Exupéry, îl transformase în personaj literar pe Jack London, în Figlio del lupo, semn că apropierea de o personalitate reală nu reprezintă pentru ea un simplu exercițiu biografic. Ceea ce o interesează pare să fie mai ales distanța dintre figura publică și omul ascuns în spatele ei.
Publicat în Italia la Mondadori în 2023 și ajuns în finala Premiului Strega din același an, Rubare la notte a apărut în România în 2025, la Humanitas Fiction, sub titlul Să furi noaptea, în traducerea și cu notele lui Mihai Banciu (Petri, 2025). Cartea urmărește existența lui Saint-Exupéry de la copilărie până aproape de dispariția sa, dar nu o face cu neutralitatea unei biografii. Romana Petri spune foarte clar, în conversația cu Rebecca Brinato pentru Treccani, că a vrut să scrie „un adevărat roman”. Faptele îi oferă punctele de sprijin, însă dialogurile, gândurile și scrisorile către mamă sunt construite de ea (Brinato, 2023). În interviul pentru The Italian Rêve, autoarea explică aceeași metodă dintr-o altă perspectivă: biografiile i-au fost utile pentru cronologie, în timp ce senzațiile, conversațiile și unele scene legate chiar de apariția Micului Prinț aparțin imaginației sale (Corà, 2023).
Această libertate schimbă și felul în care trebuie citit romanul. Nu este esențial să ne întrebăm dacă Saint-Exupéry a rostit în realitate fiecare replică atribuită lui. Mai important este dacă personajul construit de Petri rămâne credibil în raport cu omul cunoscut din scrierile și biografia sa. Documentul fixează limitele exterioare ale existenței; ficțiunea încearcă să dea o formă spațiului interior pe care documentul nu îl poate păstra.
Teresa Ciabatti remarcă tocmai această îndepărtare de imaginea convențională a autorului Micului Prinț. Tonio nu este prezentat doar ca un copil sensibil, destinat parcă de la început să scrie despre trandafiri, stele și prietenie. Este și răsfățat, încăpățânat, posesiv, uneori dificil pentru cei care îl iubesc (Ciabatti, 2023). Petri nu pare preocupată să îl apere pe Saint-Exupéry de propriile contradicții. Dimpotrivă, din ele își construiește personajul.
De aceea este important și numele pe care îl folosește aproape constant: Tonio. Saint-Exupéry aparține istoriei literare; Tonio aparține intimității romanului. Prin acest apelativ familial, distanța se micșorează. Îl vedem copil, fiu, frate, aviator, îndrăgostit și scriitor, iar fiecare dintre aceste ipostaze adaugă ceva unui portret care refuză să devină un monument.
Poate cea mai puternică legătură a lui Tonio rămâne aceea cu mama sa, Marie de Saint-Exupéry. Moartea timpurie a tatălui accentuează apropierea dintre cei doi, iar copilul are nevoie aproape permanent de prezența mamei. O urmează prin casă, își mută scăunelul după ea, caută să se afle în raza privirii ei. Gesturile sunt mici, dar ele pregătesc o dependență afectivă care va continua, sub alte forme, și la maturitate.
Petri o surprinde într-o imagine foarte simplă: indiferent unde ar fi ajuns, Tonio „și-ar fi lăsat rădăcinile lângă ea”, pentru că acestea nu erau legate de locuri, „ci numai și numai de mama sa” (Petri, 2025, p. 46). Marie este punctul stabil al unei existențe care va deveni din ce în ce mai mobilă. Tocmai pentru că există această certitudine a întoarcerii afective, Tonio își poate permite să plece.
Relația este însă mai complicată decât o simplă tandrețe filială. Romana Petri vorbește, în interviul cu Rebecca Brinato, despre o mostruosa figlitudine, o iubire de fiu care poate deveni excesivă. Tonio are nevoie să se simtă primul în inima celor pe care îi iubește și capătă uneori comportamentul unui „despot sentimental” (Brinato, 2023). În preajma mamei caută protecție; departe de ea, transformă lipsa într-o intensitate afectivă pe care scrisorile o întrețin.
Tocmai de aceea, corespondența cu mama devine atât de importantă pentru construcția romanului. Scrisorile nu sunt simple inserții care autentifică biografia, ci un procedeu prin care Petri îi oferă personajului o voce confesivă. Autoarea mărturisește că le-a scris ea însăși și că, pe măsură ce lucra la carte, acestea au devenit un adevărat fir conducător, o formă de autoanaliză a lui Tonio (Corà, 2023).
Încă din scrisoarea introductivă de la Cap Juby, mama apare drept „refugiul meu, rezerva mea de pace” (Petri, 2025, p. 16). Mai importantă pentru construcția întregii cărți este însă reflecția care o precedă: „odată cu moartea unei ființe omenești, moare lumea necunoscută a gândurilor sale”, pentru că „nimeni nu cunoaște gândurile unui alt om” (Petri, 2025, p. 16).
Fraza poate fi citită și în afara confesiunii personajului. Ea atinge chiar problema pe care Petri și-o asumă scriindu-i viața lui Saint-Exupéry. Dintr-un om dispărut rămân faptele, cărțile, scrisorile autentice, mărturiile altora, dar nu și totalitatea gândurilor sale. Romanul intervine în această zonă inaccesibilă, nu pentru a o restitui cu certitudine, ci pentru a-i imagina o formă plauzibilă.
În lumea interioară pe care Petri o construiește, copilăria ocupă un loc aparte. Pentru Tonio, ea nu este doar o vârstă fericită care va fi regretată mai târziu. Nostalgia apare înainte ca acea vârstă să se fi încheiat. Într-un dialog cu mama, neliniștea este spusă fără explicații inutile:
„- Dor.
- Și de ce anume?
- De copilărie. Nu vreau să cresc.” (Petri, 2025, p. 46)
Replica concentrează una dintre trăsăturile cele mai persistente ale personajului: conștiința faptului că prezentul devine trecut chiar în momentul în care este trăit. Romana Petri observă că la Saint-Exupéry această nostalgie este aproape prematură, pentru că el începe să regrete copilăria înainte de a fi ieșit cu adevărat din ea (Corà, 2023). Brinato reține aceeași idee atunci când Petri vorbește despre un paradis care este deja pierdut „la prezent” (Brinato, 2023).
Această relație cu timpul explică și lectura pe care autoarea o propune pentru Micul Prinț. În interpretarea ei, micul prinț nu este doar creația lui Saint-Exupéry, ci o proiecție a propriei sale copilării. Petri îl vede pe Tonio adult și pe copilul de altădată ca pe două forme ale aceleiași identități: unul a crescut, celălalt continuă să existe prin literatură (Brinato, 2023).
Romanul face vizibilă această idee într-o conversație cu Sylvia, când Tonio spune: „Că murim de multe ori în viață. Că trecem prin multe repetiții generale de moarte până când sosește ultima.” (Petri, 2025, p. 226)
Ceea ce numește aici moarte nu este doar sfârșitul biologic. Fiecare vârstă dispare pentru a face loc alteia. Tonio explică apoi că fetița și adolescenta care au existat cândva în Sylvia nu mai pot fi recuperate și rezumă această experiență în propoziția „Trecutul nostru moare” (Petri, 2025, p. 226). În această perspectivă, Micul Prinț capătă sensul unei încercări de a păstra prin ficțiune ceea ce timpul nu mai poate restitui.
În aceeași secvență, Petri imaginează și momentul în care apare titlul: „Iată, ăsta e titlul: Micul prinț” (Petri, 2025, p. 226). Corà atrage atenția, prin chiar mărturia autoarei, asupra caracterului inventat al unor asemenea scene (Corà, 2023). Valoarea episodului este însă mai degrabă simbolică decât documentară: copilul pierdut de adult devine personaj și, prin aceasta, continuă să existe.
De aici, romanul trece aproape firesc de la copilărie la zbor. Dacă familia și trecutul îi oferă lui Tonio un punct de întoarcere, avionul îi deschide spațiul libertății. Zborul nu este o ocupație adăugată identității sale, ci una dintre formele prin care aceasta se exprimă. În interviul pentru Sky TG24, Petri îl descrie drept un om menit înălțimilor, atras de tot ceea ce nu era strict terestru (Battaglia, 2023).
În această geografie interioară, Cap Juby devine esențial. Deșertul este gol, dar nu pustiu în sens spiritual. Liniștea îl obligă pe Tonio să rămână cu propriile gânduri, iar experiența singurătății se transformă treptat în materie literară. Petri observă că Saint-Exupéry avea nevoie de cer și de tăcerea deșertului pentru a coborî în sine și pentru a transforma apoi această experiență în scris (Corà, 2023).
Relația dintre cele două vocații este condensată într-o mărturisire adresată mamei: „Vă mărturisesc că am învățat să zbor citind și scriind.” (Petri, 2025, p. 95)
Lectura, scrisul și zborul ajung astfel să facă parte din aceeași experiență. Avionul îi oferă ceea ce literatura va prelucra, iar literatura îi permite să înțeleagă ceea ce a trăit. În continuarea scrisorii, Tonio spune că începe să scrie „noaptea și despre noapte” și că, pentru a vorbi despre noapte, trebuie să o ai alături (Petri, 2025, p. 95). ,,...Pentru moment încep să scriu noaptea și despre noapte” pentru că, ,,dacă vrei să vorbești despre ea, trebuie să o faci în compania ei.” (Petri, 2025, p. 95).
De aici se naște și titlul romanului: „În frumoasa noastră limbă un singur verb pentru a zbura și a fura. Când zbor noaptea, am impresia că o fur.” (Petri, 2025, p. 96)
Jocul semantic se sprijină pe verbul francez voler, care poate însemna atât „a zbura”, cât și „a fura”, după cum explică și nota traducătorului (Petri, 2025, p. 96). Titlul nu rămâne însă la nivelul unei ingeniozități lingvistice. Noaptea poate fi „furată” prin zbor, dar și prin scris: ambele încearcă să cucerească pentru o clipă ceva din ceea ce timpul și întunericul amenință să înghită.
În recenzia publicată de Maremosso, romanul este prezentat înainte de toate o celebrare a vieții, iar portretul lui Tonio se construiește printr-o adevărată „poetică a detaliului”, prin gesturi, obiecte și reacții mărunte care îl fac să pară viu (Annicchiarico, 2023).  Se remarcă valoarea verbului italian errare, care reunește două sensuri potrivite personajului: a rătăci și a greși. Tonio traversează continente și schimbă permanent spațiile, dar rătăcirea lui nu este numai geografică. Ea se prelungește în felul în care își trăiește relațiile, în deciziile pe care le ia și în dificultatea de a transforma dorința într-o stare durabilă.
Consuelo este exemplul cel mai limpede. Iubirea dintre ei este intensă, dar intensitatea nu produce echilibru. Tonio pare să o simtă uneori cel mai aproape tocmai când ea nu se află lângă el. În prezența ei, apar tensiunile vieții concrete; de la distanță, iubirea poate redeveni ideală. Pentru această imposibilitate de a face întâlnirea deplină, Petri recurge la termenul spaniol desencuentro (Brinato, 2023).
Nu este exact același tip de relație pe care Tonio o are cu mama, însă există o trăsătură comună: absența îi activează imaginația. El trăiește foarte intens ceea ce nu mai are în fața ochilor. Copilăria devine mai puternică după ce începe să se îndepărteze de ea, locurile părăsite se transformă în spații ale nostalgiei, iar iubirea suportă greu banalitatea unei prezențe cotidiene. Dorința are nevoie, într-un fel, de distanță pentru a-și păstra intensitatea.
Aici verbul errare remarcat de Sara Annicchiarico capătă o semnificație mai largă. Tonio nu este doar călătorul care trece dintr-un loc în altul. Rătăcirea devine o formă de existență. El nu se instalează definitiv nici într-un spațiu, nici într-o relație și poate nici într-o vârstă. Chiar și atunci când devine adult, continuă să caute copilul care a fost.
Scrisul este cel care poate strânge laolaltă aceste fragmente. Pentru a construi vocea lui Tonio, Romana Petri mărturisește că a citit și recitit aproape obsesiv opera lui Saint-Exupéry. Biografiile îi indicau ordinea faptelor; cărțile scriitorului îi ofereau tonul, ritmul și acea familiaritate necesară pentru a inventa fără ca invenția să pară arbitrară (Brinato, 2023; Corà, 2023).
Sara Annicchiarico observă efectul acestei apropieri și vorbește despre momente în care granița dintre vocea autoarei și cea atribuită lui Saint-Exupéry devine dificil de perceput (Annicchiarico, 2023). Aici se află una dintre reușitele cărții: nu certitudinea documentară, ci verosimilitatea literară. Tonio este construit, dar construcția se sprijină pe o cunoaștere suficient de profundă a universului celui real încât cititorul să accepte convenția.
Tema morții pune această convenție la cea mai grea încercare. Tonio o întâlnește devreme prin pierderea tatălui și a fratelui François, apoi prin dispariția surorii și a prietenilor aviatori. În plus, zborul îl așază mereu în apropierea accidentului. Petri observă că pierderea celor iubiți îl marchează mai profund decât perspectiva propriei morți, pentru că aceștia continuă să existe în el prin memorie (Brinato, 2023).
În capitolul al XIII-lea, Tonio formulează o reflecție care capătă, cunoscându-i destinul, o greutate aparte: „Moartea este o frică fără fond, dar nu e odioasă.” (Petri, 2025, p. 173)
După atâtea accidente, moartea începe să fie legată de elementele fundamentale care i-au definit viața: cerul, pământul, aerul. Dacă s-ar prăbuși pe un câmp arat, ar fi ca o logodnă cu Pământul. Dar dorința lui adevărată este alta: „aș cere să pot muri în zbor, rămânând veșnic în zbor.” (Petri, 2025, p. 173)
Cuvintele sunt greu de citit fără a ne gândi la dispariția reală a lui Saint-Exupéry în timpul unei misiuni aeriene. În economia romanului, ele funcționează ca o anticipare tragică. Nu este nevoie să le atribuim valoarea unei premoniții reale; este suficient să observăm cât de firesc le integrează Petri într-un portret în care cerul a devenit, treptat, mai mult decât un decor. Pentru omul care și-a petrecut existența încercând să depășească limitele pământului, imaginea unei rămâneri „veșnice” în zbor pare să închidă simbolic cercul.
Privite împreună, copilăria, mama, Consuelo, deșertul, zborul și scrisul nu sunt teme independente, ci forme diferite ale aceleiași neliniști. Tonio caută un punct stabil, însă se teme de fixare; are nevoie de iubire, dar nu întotdeauna și de proximitatea ei; duce cu el copilăria, dar nu poate opri timpul; aparține pământului și, în același timp, caută permanent cerul. De aici vin atât fragilitatea, cât și vitalitatea lui.
Romana Petri reușește să nu transforme aceste contradicții într-un diagnostic. Nu explică personajul până la capăt și nu îi rezolvă incoerențele. Îl lasă să rămână dificil, uneori seducător, alteori enervant, capabil de tandrețe și egoism, de teamă și curaj. Tocmai această lipsă de uniformitate împiedică romanul să devină o biografie omagială.
În același timp, există o corespondență subtilă între personaj și autoarea care îl reconstruiește. Tonio ia experiențele propriei vieți și le transformă în literatură; Petri pornește de la urmele lăsate de viața lui și le transformă într-o altă poveste. Faptele nu dispar, dar între ele se deschide spațiul ficțiunii.
Astfel, reflecția din scrisoarea de la Cap Juby revine la sfârșitul lecturii cu un sens mai larg. Dacă odată cu moartea unei ființe omenești „moare lumea necunoscută a gândurilor sale” (Petri, 2025, p. 16), acea lume nu mai poate fi restituită în întregime. Literatura poate, totuși, să îi dea o formă posibilă și să facă pentru o vreme ca absența să devină prezență.
Poate aici se află și sensul cel mai profund al titlului. A fura noaptea nu înseamnă numai a traversa întunericul în zbor. Înseamnă să încerci să iei ceva timpului înainte ca acesta să dispară, să păstrezi o urmă din ceea ce nu mai poate fi recuperat și să îi dai din nou o voce. Romana Petri nu îl restituie pe Saint-Exupéry așa cum a fost – nimeni nu ar putea face acest lucru –, dar construiește un Tonio suficient de viu încât, cât durează lectura, să avem impresia că zborul lui continuă.

Marllena Mîrza
Master Studii Romanice, Universitatea de Vest Timişoara
Coord. Afrodita Cionchin
(nr. 9, septembrie 2026, anul XVI)