O întâlnire inversă: regăsindu-l pe Dinu Adameșteanu între România și Policoro

Prima dată când am auzit vorbindu-se despre Dinu Adameșteanu a fost la universitate. Abia începusem să studiez limba română, iar profesorul meu, Gheorghe Carageani, știind că eram din Basilicata, mi-a vorbit despre el. Atunci nu mi-aș fi putut imagina că acel nume avea să revină în viața mea, când locuiam deja în România, prin intermediul unor membri ai familiei sale: Mariana, profesoară de italiană și traducătoare, Mihaela, arheolog ca și el, și Gabriela, scriitoare, alături de care s-a păstrat în timp o relație de prietenie și de mare stimă. În timpul unei întâlniri cu ele am auzit vorbindu-se despre corespondența dintre Adameșteanu și Daphne Phelps și despre proiectul Marinelei Fiume de a publica scrisorile. Numele autoarei îmi era, așadar, deja cunoscut, dar mai ales Mariana, ținându-mă la curent de-a lungul timpului, m-a făcut să urmăresc acea poveste până la publicarea cărții. Cunoașterea mea despre Adameșteanu avea să vină, așadar, din direcția cea mai neașteptată: din România spre Italia. Abia mai târziu aveam să-i caut mormântul la intrarea în cimitirul din Policoro și să văd din exterior casa în care locuise. În această poveste personală, făcută din întâlniri ratate și întâlniri care au venit mult mai târziu, și-a făcut loc Storia d’amore e d’archeologia de Marinella Fiume, volumul publicat de Algra în 2025.
Am început să o citesc cu curiozitatea celui care credea că știe deja ceva despre omul despre care era vorba și mi-am dat seama foarte curând că nu era așa. Cartea nu mi-a „povestit” pur și simplu viața lui Dinu Adameșteanu, ci mi-a permis să-l întâlnesc.
Fiume alege o cale narativă aparte. Povestea nu începe direct cu Adameșteanu, ci cu o tânără arheoloagă, Nicole, și cu o casă siciliană. Bunica Louise, o franțuzoaică mutată în Sicilia în 1955, îi vorbește despre Daphne Phelps, o englezoaică ajunsă pe insulă cu câțiva ani înainte, și îi dă să citească Una casa in Sicilia, cartea lui Daphne, de care este foarte atașată. Din acele pagini se naște curiozitatea lui Nicole pentru Daphne, pentru casa ei, Casa Cuseni, și pentru misterioasa figură a arheologului care, potrivit bunicii, ar fi fost singura ei mare iubire. De fapt, Casa Cuseni este chiar primul loc în jurul căruia se construiește cartea: vila din Taormina, pe care Daphne o moștenise și pe care alesese să o păstreze și să o transforme într-o casă deschisă artei, culturii și întâlnirilor. Nu o simplă locuință și nici doar un hotel pentru artiști și intelectuali, ci o răscruce de oameni, povești, conversații și culturi. Un loc capabil să-i primească atât pe oamenii iluștri, cât și pe oamenii obișnuiți, și în care cultura nu apare niciodată separată de viață. Casa Cuseni, în paginile lui Fiume, pare aproape să aibă propria memorie. Păstrează obiectele, cărțile, operele, amintirile oaspeților, relațiile care au trecut prin ea. Nicole își începe astfel cercetarea: pornește de la o casă și de la o carte, înainte de a porni de la o persoană.
Descoperirea corespondenței dintre Dinu Adameșteanu și Daphne Phelps conferă cercetării o nouă direcție. Este vorba despre scrisori scrise între 1954 și 1956, unele de mână, altele dactilografiate și semnate, păstrate într-un sertar al casei și strânse într-un mic sul legat cu o panglică roșie: o mărturie ascunsă timp de decenii în memoria casei. Prin intermediul acelor scrisori apare un alt Adameșteanu decât cel pe care l-am putea întâlni într-o biografie celebrativă. Este arheologul implicat în săpături, pionierul, omul de studiu și de muncă, capabil să înfrunte condiții dificile și să construiască în Basilicata o nouă etapă a arheologiei. În paginile dedicate activității sale se simte și ceva din pasiunea cu care Adameșteanu trăiește arheologia: nu ca pe o disciplină abstractă, ci ca pe un mod concret de a intra în relație cu un teritoriu și cu istoria lui. Dar există și omul care scrie, care caută o complicitate, care își manifestă afecțiunea, care trăiește o legătură cu Daphne a cărei natură rămâne în mod voit neclară până la capăt. Fiume nu îl așază pe un piedestal. Îl arată muncind, călătorind, fumând, glumind, bând, discutând, suferind, entuziasmându-se, îngrijorându-se, confruntându-se cu oameni foarte diferiți, scoțând la lumină nu doar munca sa, ci și preocupările, neliniștile, greutatea responsabilităților și felul în care privea viitorul locurilor în care lucrase.
Tocmai această îmbinare dintre măreție și umanitate îl face apropiat de noi. Și poate tocmai de aceea Storia d’amore e d’archeologia deschide mai multe posibilități de lectură: este în același timp poveste, biografie, istorie, călătorie, reflecție asupra a ceea ce suntem și asupra memoriei, dar și o poveste despre sentimente și relații.
Partea dedicată activității lui Adameșteanu în Basilicata deschide apoi o perspectivă pe care, personal, am găsit-o deosebit de interesantă. Prin interviul cu doctorul Mazzarone, un ghid prețios pentru Nicole, apare imaginea unui om care investise enorm într-un ținut pe care îl considera extraordinar, dar care era încă incapabil, în opinia sa, să-și valorifice pe deplin patrimoniul. Observațiile sale au ceva surprinzător de actual: turismul arheologic nu poate trăi doar din soare și mare; are nevoie de muzee, drumuri, indicatoare, servicii, dar mai ales de capacitatea de a povesti și de a proteja resursele pe care le deține acel teritoriu. Frumusețea unui loc, de una singură, nu este suficientă dacă nu este însoțită de capacitatea de a o face cunoscută și accesibilă. În moduri diferite, Daphne și Dinu par să împărtășească aceeași idee: un loc capătă cu adevărat valoare atunci când devine capabil să genereze cunoaștere, întâlniri și memorie.
O altă dimensiune care se desprinde din figura lui Adameșteanu este aceea a unui om suspendat între două lumi. După ce a părăsit România în 1939, își construiește viața în Italia, în timp ce istoria țării sale de origine ia o direcție care îi va face întoarcerea din ce în ce mai dificilă. Existența sa rămâne astfel marcată de o dublă apartenență, de o distanță care, totuși, nu șterge originile.
În carte, Adameșteanu nu este însă singurul personaj care și-a părăsit țara. Și Daphne Phelps alege să părăsească Anglia pentru a face din Sicilia propria casă. Sunt parcursuri diferite, născute din motive diferite, dar în care cultura, arta și relația cu locurile alese pentru a trăi ocupă un loc central. Este o temă pe care Fiume o încredințează mai ales vieților personajelor sale și care tocmai de aceea pare încă foarte apropiată de prezentul nostru: să pleci, să trăiești în altă parte, să-ți pui rădăcini noi, purtând cu tine o parte din locul din care provii.
Adameșteanu ajunge să facă al său un ținut care, prin naștere, nu îi aparținea. O face prin muncă, prin cunoaștere, prin capacitatea de a se lega de oameni și, mai ales, prin ceea ce lasă în urmă. Basilicata, asemenea Siciliei, devine astfel nu doar spațiul în care lucrează, ci o parte din povestea sa. Și poate tocmai acesta este lucrul care mă impresionează cel mai mult atunci când mă gândesc la Policoro: omul care și-a dedicat viața pentru a scoate la lumină urmele celorlalți pare să aibă, la rândul său, nevoie să fie scos la lumină.
Nicole își continuă între timp călătoria. Pleacă din Sicilia, de la casa bunicii și de la cartea lui Daphne, urmărește scrisorile, reconstituie figura lui Adameșteanu și se îndreaptă spre locurile vieții sale, până în Basilicata și România. Cercetarea biografică devine treptat și o căutare interioară. Alături de povestea lui Dinu și a lui Daphne se dezvoltă astfel povestea lui Nicole și a lui Alessio, doi tineri arheologi. Două povești de dragoste foarte diferite, despărțite de timp, dar ambele străbătute de dificultatea de a împăca sentimentul cu alegerile, munca, distanța și dorința de a se realiza.
Construcția lui Fiume se dovedește deosebit de eficientă: arheologia nu este doar ceea despre ce vorbește cartea, ci devine și modul prin care aceasta interoghează memoria. Dinu sapă în pământ pentru a aduce trecutul la lumină. Nicole sapă în istoria lui Dinu. Fiume sapă în memoria lui Dinu și a lui Daphne.
Adameșteanu moare la Policoro, la 21 ianuarie 2004, la vârsta de nouăzeci de ani. Aici călătoria pare să se încheie și, în același timp, să dobândească un sens diferit. Fiume însoțește întoarcerea sa la Policoro prin versurile lui Kavafis, poetul care a știut să dea glas exilului său interior și pe care Adameșteanu îl citise și recitise. Dar Itaca, spre care conduce călătoria, nu coincide pur și simplu cu locul de unde s-a plecat: întoarcerea poate însemna să reiei călătoria, să trasezi drumuri noi alături de cele vechi, să-ți găsești un loc nou în propria existență și în istoria oamenilor. Această idee luminează întreaga carte. Daphne își găsește propria casă departe de locul în care s-a născut. Adameșteanu își construiește viața departe de România, fără să înceteze să o poarte cu sine. Nicole își regăsește direcția. Casa, în cele din urmă, nu coincide neapărat cu un punct precis pe harta geografică, ci poate fi locul în care cineva, prin urmele pe care le-a lăsat, ajunge din nou să ne întâlnească.
Poate că această întâlnire continuă și dincolo de paginile cărții. Chiar în timp ce scriu, Mariana Adameșteanu, nepoata lui Dinu, lucrează la traducerea în limba română a Storia d’amore e d’archeologia. Povestea relatată de Fiume în Italia urmează să se întoarcă în limba și țara din care plecase Adameșteanu.
Iar eu, citind această carte, am avut tocmai această senzație: că l-am întâlnit, în sfârșit, pe Dinu Adameșteanu.



Pictură murală din Policoro realizată de Krayon




Mormântul monumental al lui Dinu Adameşteanu de la Policoro



Serafina Pastore
(nr. 2, februarie 2026, anul XVI)