L’anniversario de Andrea Bajani, o investigație asupra dinamicilor familiale disfuncționale

1. Introducere

Andrea Bajani este unul dintre cei mai importanți scriitori italieni contemporani, născut la Roma la 16 august 1975. Crescut într-un mediu cultural dinamic, între Roma și Cuneo, autorul și-a construit de-a lungul anilor o voce literară distinctă, recunoscută atât în spațiul narativ, cât și în cel eseistic și jurnalistic. De-a lungul unei cariere ce depășește două decenii, Bajani a explorat o varietate de genuri: romane, povestiri, poezie, reportaje și piese de teatru, demonstrând o versatilitate remarcabilă și o curiozitate stilistică ce străbate registrele expresiei literare contemporane. A debutat cu romanul Morto un papa în 2002, continuând apoi cu lucrări precum Cordiali saluti (2005) sau Se consideri le colpe (2007). De asemenea, Bajani a lucrat ca traducător din franceză și engleză și a colaborat cu importante publicații italiene și internaționale, ceea ce i-a consolidat prezența și influența în peisajul literar european.
Pe parcursul carierei sale, Bajani a primit numeroase recunoașteri, inclusiv premii literare prestigioase și nominalizări pentru operele sale, printre care se numără și Il libro delle case (2021), finalist la Premiul Strega și Campiello. Stilul său se remarcă prin capacitatea de a explora dinamici familiale și psihologice complexe și o sensibilitate puternică în evidențierea tensiunilor dintre individ și contextul social sau familial. Temele recurente ale operei lui, memoria, identitatea, legătura cu rădăcinile și dorința libertății, creează o punte permanentă între experiența personală și reflecția universală asupra condiției umane.
În 2025, Andrea Bajani a câștigat Premiul Strega, cel mai prestigios premiu literar italian, cu romanul său L’anniversario, consolidându-și poziția de voce esențială a literaturii italiene contemporane. Premiul Strega este considerat reperul absolut al excelenței în ficțiune din Italia, iar victoria lui Bajani marchează un moment important în cariera sa. De asemenea, a câștigat și Premiul Strega Giovani, o distincție acordată de tinerii cititori, ceea ce evidențiază importanța operei sale într-un spectru larg de cititori. L’anniversario a fost publicat la editura Feltrinelli, una dintre cele mai prestigioase edituri din Italia, fiind unanim apreciat pentru complexitatea cu care tratează subiecte intime și dificile.
Romanul L’anniversario se desfășoară într-o zonă delicată a introspecției umane. Acesta spune povestea unui protagonist care, în ziua în care se împlinesc 10 ani de la ultima întâlnire cu părinții săi, rememorează despărțirea definitivă de familie. Povestea începe pe acest prag simbolic al deceniului „aniversar” marcat de absență și de tăcere, în care naratorul își reamintește fuga dintr-o familie opresivă, alegând să întrerupă orice legătură și să își construiască o viață în afara acelui mediu sufocant. Tema centrală a romanului este relația cu figura paternă și maternă, în contextul unei structuri familiale dominate de autoritate și control, dar și confruntarea interioară a naratorului cu propria vinovăție.
Prin alternanța dintre amintire și reflecție, L’anniversario explorează nu doar amintirea traumatizantă a trecutului și impactul ei asupra prezentului, ci și posibilitatea de a obține propria versiune a adevărului. Bazându-se pe elemente ce amestecă realismul și ficțiunea, opera lui Bajani se apropie de un jurnal de introspecție, în care naratorul încearcă să scoată la lumină dinamici familiale toxice și consecințele lor profunde asupra individului. Această perspectivă lucidă și sinceră asupra realității face ca romanul să rezoneze puternic cu cititorul, provocându-l să reflecteze asupra propriei vieți și asupra modului în care trecutul ne modelează alegerile.
Primul citat din carte, extras din Candor de Anne Carson, vorbește despre lipsa libertății interioare și despre nevoia de a găsi un spațiu în care să poți spune adevărul despre tine:
„Dacă nu ești persoana liberă care vrei să fii, trebuie să găsești un loc în care să spui adevărul despre acest lucru. Trebuie să spui cum stau lucrurile pentru tine”. (“Se non sei la persona libera che vuoi essere, devi trovare un posto dove dire la verità al riguardo. Dove dire come stanno le cose per te”). Autorul găsește acest loc chiar în actul scrierii romanului L’anniversario. Protagonistul nu este o persoană cu adevărat liberă, deoarece trecutul său familial continuă să-l influențeze și să-l limiteze. Prin urmare, romanul devine spațiul în care naratorul poate spune adevărul despre propria experiență și poate numi violența psihologică, tăcerea și frica care i-au marcat copilăria. Citatul sugerează astfel că libertatea este un proces care începe prin recunoașterea sinceră a propriei vieți și prin desprinderea de povestea impusă de familie.
Andrea Bajani se afirmă prin L’anniversario ca un autor care știe să trateze cu onestitate și intensitate psihicul uman în fața traumelor familiale, transformând experiențele personale în teme literare universale. Romanul său reprezintă nu doar o pledoarie pentru asumarea propriei istorii, ci și o critică subtilă la adresa constrângerilor impuse de tradițiile sociale patriarhale, invitând cititorul să privească dincolo de versiunea oficială a trecutului și să caute propria libertate.


2.1 Refuzul moștenirii patriarhale. Figura tatălui. Raportul dintr victimă și complice

În romanul L’anniversario de Andrea Bajani, tema centrală se cristalizează în jurul dorinței de eliberare, al familiei opresive și al moștenirii patriarhale, trăiri care nu doar există, ci fierb, ca o lavă mută, în sufletul naratorului-protagonist. La vârsta de 41 de ani, acesta își rescrie biografia trasând o linie de demarcație clară, ca o falie seismică, între două vârste ale ființei sale: copilăria și maturitatea. Primii ani sunt marcați de „neșansa” nașterii într-o familie dominată de un tată autoritar, o prezență care nu strigă, dar apasă, care nu lovește neapărat, dar strivește prin permanență. Atmosfera casei devine un aer greu, aproape irespirabil, în care fiecare gest este calculat, iar fiecare tăcere capătă greutatea unei vinovății nerostite. Mama, figură supusă și dependentă, pare o umbră lipită de perete, un ecou al voinței paterne, incapabilă să rupă cercul obedienței.
Cel de-al doilea moment definitoriu din viața protagonistului este ruptura radicală de acest univers claustrofobic, o desprindere care se produce atât în plan fizic, prin plecarea pe un alt continent, cât și în plan spiritual, printr-o dezrădăcinare dureroasă, dar necesară. Exilul nu este doar geografic, ci și interior: o încercare de a-și scoate din sânge vocea tatălui și de a învăța, pentru prima dată, să respire în afara acestei autorități. Protagonistul înțelege că singura modalitate de a dezamorsa acest „butoi cu pulbere” familial este distanța – nu ca fugă, ci ca act de luciditate – și asumarea propriei individualități, până atunci anulată.
Figura tatălui se conturează astfel ca un simbol al deciziei absolute și al puterii totalizante. Puterea sa nu este spectaculoasă, ci monotonă și implacabilă, asemenea unui ceas care ticăie neîncetat, măsurând nu timpul, ci frica. Simplul fapt de a fi prezent este suficient pentru a impune ordine, tăcere și supunere; el devine o lege nescrisă, dar incontestabilă, o forță care modelează caractere prin constrângere și inhibare.
Dincolo de structura narativă, romanul L’anniversario poate fi citit ca o cartografie a unei case devenite închisoare, unde pereții nu sunt din cărămidă, ci din reguli nescrise, priviri tăioase și tăceri moștenite. Familia nu mai funcționează ca spațiu al protecției, ci ca un mecanism de reglare a fricii, în care fiecare membru învață să se micșoreze pentru a nu deranja centrul de greutate al autorității paterne. În acest univers, copilăria nu este un teritoriu al inocenței, ci un exercițiu de adaptare, o școală a reținerii și a autoanulării.
Timpul petrecut sub această dominație nu curge firesc, ci se acumulează ca o apă stătută, îngreunând memoria și deformând percepția de sine. Naratorul nu își amintește doar fapte, ci stări compacte, greu de descompus: frica fără obiect, rușinea fără vină, vinovăția fără greșeală. Tatăl devine astfel nu doar o figură plină de autoritate, ci un climat interior, o presiune constantă care modelează respirația, gândurile și felul de a privi lumea. Chiar și în absența lui, această prezență continuă să existe, ca o umbră proiectată pe zidurile conștiinței.
Plecarea protagonistului peste ocean nu este o simplă schimbare de decor, ci un act simbolic de dezlegare, o încercare de a ieși din orbita unei gravitații care i-a dictat mișcările întreaga viață. Spațiul nou nu este idealizat, ci resimțit ca o tăcere diferită, una care, pentru prima dată, nu apasă, ci lasă loc. Distanța devine o formă de igienă sufletească, un vid necesar în care eul începe să se reconstruiască, bucățică cu bucățică, fără directive, fără ordine, fără teama de a greși.
În acest proces, memoria nu dispare, ci se transformă. Amintirile nu mai sunt cuști, ci oglinzi în care protagonistul învață să se privească fără intermedierea vocii paterne. Conștientizarea propriei pasivități nu produce doar vinovăție, ci și maturizare: o înțelegere lucidă a faptului că violența simbolică se transmite nu doar prin gesturi, ci și prin absența opoziției. Astfel, ruptura nu este îndreptată exclusiv împotriva tatălui, ci și împotriva acelei părți din sine care a acceptat să fie modelată de frică.
Romanul capătă, în acest sens, dimensiunea unui ritual de trecere tardiv, în care aniversarea nu marchează vârsta biologică, ci momentul în care tăcerea este în sfârșit spartă. Aniversarea devine o contra-sărbătoare: nu celebrarea continuității familiale, ci a discontinuității asumate, a refuzului de a transmite mai departe o moștenire toxică. Prin distanță, memorie și scris, protagonistul își revendică dreptul de a nu repeta, de a nu moșteni, de a nu deveni.
Romanul lui Bajani ridică, totodată, o întrebare aparent simplă, dar cu reverberații adânci: sunt membrii familiei victime sau complici? În acest univers patriarhal, tăcerea, supunerea și acceptarea capătă valoarea unor pacte tacite. Lipsa reacției devine o formă de consimțământ, iar pasivitatea, un mod de perpetuare a opresiunii. Retrospectiv, protagonistul ajunge la conștientizarea dureroasă că și el, prin inerție și adaptare, a contribuit la menținerea puterii tatălui, fiind nu doar martor, ci și participant la propria anulare.
Nu este întâmplătoare asemănarea cu Scrisoare către tata de Franz Kafka, unde dominația paternă se infiltrează adânc în conștiință, devenind o voce interioară care sabotează orice tentativă de libertate. În ambele texte, tatăl nu mai este doar o figură externă, ci o prezență internalizată, un zid invizibil pe care fiul trebuie să-l dărâme pentru a putea exista cu adevărat.
L’anniversario nu este doar povestea unei despărțiri, ci cronica unei nașteri întârziate, în care libertatea nu apare ca o izbucnire violentă, ci ca o liniște fragilă, construită cu răbdare, din resturile unei case părăsite. Este liniștea celui care, ieșind din cercul fricii, învață pentru prima dată să stea drept în propria viață.


2.2 Invizibilitatea: figura mamei în umbra tatălui

În L’anniversario, invizibilitatea reprezintă o condiție constitutivă a universului familial. Familia este configurată ca un sistem rigid, organizată în jurul unei figuri dominante, tatăl autoritar, un pater familias care preia toată puterea. În acest cadru, mama ocupă poziția unei identități subordonate.
În memoria fiului, mama apare ca o prezență lipsită de contur: „Era invizibilă, era bastionul propriei sale invizibilități” (Bajani 2025: 15). Astfel, invizibilitatea mamei se conturează ca o condiție a existenței sale, așa cum sugerează și citatul. Anularea identității devine, pentru personaj, o formă de „existență” determinată de contextul familial.
Aceeași idee se reflectă în modul în care este prezentat corpul matern. Afirmația „Pentru ca o obișnuință să existe, este necesar un corp care să o revendice, iar mama mea nu avea un corp” (Bajani 2025: 15) evidențiază cum mama este percepută doar prin rolurile pe care le îndeplinește, iar corpul ei propriu rămâne invizibil. Munca ei constantă, invizibilă și neapreciată nu lasă urme în memoria fiului. Invizibilitatea sa devine un efect al unei structuri patriarhale care o marginalizează.
Prin scriitură, Andrea Bajani readuce figura mamei în centrul narațiunii, construind un cadru în care aceasta capătă vizibilitate și valoare.
În universul narativ al lui Bajani, mama nu este definită prin ceea ce face sau spune, ci prin refuzul constant de a ocupa un spațiu propriu, independent. Ea este definită încă de la început printr-o „negazione di sé” (negare de sine), o timiditate atât de radicală încât îi anulează orice drept de a certifica realitatea: „Mama nu a fost niciodată adepta gesturilor de rămas-bun, în principal pentru că era copleșită de o formă de timiditate foarte apropiată de negarea de sine” (Bajani 2025: 11).
Această negare se traduce vizual prin poziția ei constantă în spatele tatălui. Ea nu deschide ușa, nu primește oaspeții și nu își ia rămas-bun în mod autonom. Ea este o extensie, o emanație spectrală a soțului ei, fiind „înghițită” de casă odată cu el: „Era în spatele tatălui meu când ușa se deschidea și era în spatele tatălui meu când, la sfârșitul fiecărei vizite de-ale mele, ușa îi înghițea în casă” (Bajani 2025: 11).
Marginalizarea sa nu este doar socială, ci ontologică. Naratorul mărturisește că, în „versiunea unică a romanului familial” impusă de tată, viața mamei a fost considerată irelevantă: „Porțiunea de lume pe care o ocupa era atât de neglijabilă încât nu cerea ascultare” (Bajani 2025: 14).
Conceptul de “punto cieco” (punct orb) este central în analiza lui Bajani. Mama nu este doar invizibilă pentru lume, ci și pentru fiul ei, care a fost condiționat să privească doar spre flacăra violentă a tatălui. Tatăl acționează ca o sursă de lumină orbitoare care lasă restul în întuneric: „arzându-ne retina cu flacăra autogenă a afirmării victimare de sine... Lăsând adică în întuneric tot ceea ce nu era el. În primul rând pe ea, deja predispusă să dispară” (Bajani 2025: 22).
Din cauza acestei focalizări obsesive pe tată, naratorul nu reușește să o localizeze pe mamă nici măcar în spațiile domestice. Ea locuiește în acest punct orb, un spațiu pe care ea însăși l-a ales pentru a nu fi văzută și, deci, pentru a nu fi lovită de realitate: „Iar ea, care prin natură se sustrăgea de la tot, lăsase ca acel punct orb să fie spațiul pe care să-l locuiască” (Bajani 2025: 113).
Chiar și în bucătărie, spațiul ei de „pertinență”, mama lipsește din imaginea mentală a fiului. Naratorul vede mai degrabă absența tatălui de la chiuvetă decât prezența mamei care a stat acolo zeci de ani: „Ceea ce e sigur este că nu o văd pe mama mea, care a făcut asta în fiecare zi în locul lui” (Bajani 2025: 15).
Invizibilitatea mamei este susținută de corpul ei, pe care naratorul îl consideră o simplă emanație a tatălui. Singura urmă de individualitate fizică este o infirmitate: gamba subțiată de poliomielită. Paradoxal, această infirmitate este singurul element care o forțează să fie văzută: „Era invizibilă, era bastionul invizibilității sale. Deși substanțial imperceptibilă, gamba poliomielitică... era singura care îi viola acea invizibilitate, o condamna să fie văzută” (Bajani 2025: 15).
Mutarea familiei de la Roma într-un sat din Piemont accentuează marginalizarea mamei. În timp ce tatăl încearcă să se reinventeze în noul peisaj, mama se scufundă într-un “silenzio pneumatico” (tăcere pneumatică). Limba ei devine un obstacol în mediul rural. Simțind că vorbirea ei este o agresiune asupra dialectului local, ea alege să nu mai comunice deloc cu exteriorul: „Așa se face că, în final, a decis să tacă” (Bajani 2025: 47).
Izolarea ei este totală, fiind lipsită timp de cincisprezece ani de un telefon în casă. Atunci când acesta este instalat, tatăl îl ascunde în spatele unei uși și îl pune pe numele ei ca formă de „pedeapsă” simbolică: ea l-a vrut, ea să fie responsabilă pentru el: „Numele mamei mele în cartea de telefon echivala, pentru tatăl meu, cu un soi de anonimat perfect” (Bajani 2025: 52).
Există un singur moment în care mama iese din umbră și devine o „ființă socială”: perioada în care lucrează drept casieră la un supermarket. Acest spațiu este descris ca o “ambasciata in cui vigeva un’altra legge” (ambasadă în care domnea o altă lege), unde autoritatea tatălui nu putea pătrunde: „Mama a fost singura, dacă stau bine să mă gândesc, care timp de câteva luni a adus realitatea provinciei în ceea ce era, de fapt, un mic univers concentraționar” (Bajani 2025: 40).
În acest timp, mama râde, are lucruri de povestit și chiar și gătitul ei capătă gust. Însă, instinctul tatălui de a anula orice formă de independență a soției sale transformă acest succes într-un eșec. El minimizează slujba ei, numind-o „divertisment”, și în final o obligă să revină la rolul de „braț” al minții lui: „el era mintea și mama noastră era doar brațul” (Bajani 2025: 43).
Invizibilitatea mamei este susținută de un mecanism psihologic profund de degradare acceptată. Unul dintre cele mai umilitoare momente prin care mama trece în carte este cel în care se spală pe dinți cu apa din vasul de toaletă pentru a nu-l deranja pe tată, care închisese robinetul: „Pentru mama mea, de fapt, acela nu era, pur și simplu, un gest extrem. Spălarea dinților folosind apa de la scurgerea [toaletei] era un mod ca oricare altul de a face față unei împrejurări” (Bajani 2025: 80).
Această maleabilitate este, de fapt, o formă de distragere voită. Mama alege să nu fie „prezentă” în propria viață pentru a nu simți durerea sau umilința. Ea a încheiat cu tatăl un “patto mai espresso” (pact niciodată exprimat): el avea nevoie ca ea să fie nimic pentru ca el să poată fi ceva, iar ea a acceptat să fie nimic pentru că a fi nimic era „măcar ceva”: „el voia ca ea să nu fie nimic pentru ca el să poată fi ceva, iar ea voia să fie nimic pentru că a fi nimic era cel puțin ceva” (Bajani 2025: 57).
Finalul analizei figurii materne se cristalizează în jurul unei scrisori pe care aceasta i-o trimite fiului după zece ani de tăcere. Gestul cel mai revelator este data scrisorii, 1971: „O datase 1971... Era înainte să-l întâlnească pe tatăl meu” (Bajani 2025: 125). Această datare eronată (sau poate simbolic corectă) sugerează că mama a încetat să mai trăiască în momentul în care s-a căsătorit, momentul în care ea devine o umbră a propriei existențe.
Andrea Bajani utilizează scrisul nu pentru a o celebra pe mamă, ci pentru a o „extrage” chirurgical din întunericul impus de tată. Operațiunea necesită o “freddezza della mano” (o mână rece) și un “bisturi grammaticale” (bisturiu gramatical): „Dacă există pietate filială în mine, este lipsa de milă a acestei tentative de sustragere din întuneric, actul crud de a o aduce în plină lumină” (Bajani 2025: 22).


2.3. Scriitura ca modalitate de evocare, invenție și luptă

L’anniversario, romanul biografic al autorului Andrea Bajani, este mai mult decât o simplă reflecție asupra importanței actului scriitoricesc, întrucât acesta devine, la nivelul textului, atât un mecanism de reconstituire a memoriei, cât și o formă de interogare a spațiului patriarhal țesut în jurul figurii autoritare a tatălui. Configurat drept un instrument de confruntare al trecutului, având totodată și o dimensiune cathartică, romanul ilustrează o memorie ramificată, marcată de tăcere, absență și, în multe cazuri, de complicitate. Această complicitate nu este individuală, ci colectivă, fiind susținută de un cadru familial în care dominația masculină este normalizată, reducând-o pe cea feminină aproape la nulitate.
Deși este un roman biografic, figura centrală a textului se dovedește a fi nu autorul în sine, ci mama acestuia. Astfel, romanul nu constituie o simplă relatare a unor evenimente, ci se apropie de o scrisoare de dragoste, adresată unei persoane ce a fost privită mai întâi de toate drept o extensie a bărbatului, apoi ca soție și mamă, dar niciodată ca ființă de sine stătătoare, pentru că așa cum afirmă și Ester Franzin: „sarcina tatălui era de a atribui roluri, iar a mamei de a le accepta, luându-le de bune, fără a păstra vreo amintire a lor”. Prin intermediul scrierii, naratorul încearcă să restituie o identitate căreia i-a fost refuzată autonomia, oferindu-i pentru prima oară o voce, literatura transformându-se, așadar, într-un instrument de reabilitare a individualității.
În contextul dat, actul reevocării nu este lipsit de ambiguitate, naratorul fiind nevoit să se confrunte cu limitele memoriei și să admită imposibilitatea unei reconstituiri fidele a istoriei sale familiale:
„În timp ce viața tatălui meu este amplu documentată și predispusă să construiască un destin victimizant, cea a mamei mele nu a ajuns până la noi. Fie nu și-a găsit locul, fie nu ne-a fost niciodată împărtășită. Sau poate albumul exista – acum, când scriu, întrevăd cotorul volumului, înfipt lângă cel al tatălui meu –, dar nu exista nicio mitologie legată de viața ei de care dovezile fotografice să se poată agăța. Astfel, rămânea acolo, o viață inertă depozitată pe un raft” (Bajani 2025: 18).
Incoerențele narative și repetițiile frecvente sunt semne ale unei memorii marcate de traumă, care nu poate fi invocată decât într-un mod fragmentar. Scrisul nu îndeplinește, astfel, rolul unei clarificări compensatorii a lacunelor, ci inițiază un proces prin care „fantome” ale trecutului sunt readuse la viață, în încercarea de a confrunta lucid ireversibilitatea realității. Această instabilitate a memoriei conferă textului o dimensiune afectivă profund ancorată în incertitudine, devenind un veritabil periplu al conștiinței. Cititorul este, așadar, forțat să confrunte nu doar aspectele clar relatate, ci și pe cele lăsate pradă unor adâncimi de întuneric.
Totodată, romanul evidențiază funcția inventivă a scrierii, care intervine acolo unde experiența trăită nu a putut fi formulată sau transmisă în mod direct. Creația nu reprezintă un refugiu din realitate, ci mai degrabă o strategie narativă ce face inteligibile aspectele sistematic reprimate sau lăsate în afara discursului. Prin intermediul acestei reconstrucții imaginative, textul încearcă să contureze o interioritate feminină redusă la tăcere, oferind figurii materne posibilitatea de a fi desprinsă din cadrul rigid al rolurilor sociale, care i-au fost impuse de-a lungul timpului. Putem afirma, așadar, faptul că, în contextul dat, imaginarul nu falsifică sau înlocuiește concretul, ci îl completează, producând o formă de adevăr care nu poate fi atinsă prin simpla reconstituire factuală a evenimentelor. Adevărul propus de text este unul ce ține în primul rând de sfera afectivă, fiind capabil să redea în mod sugestiv tensiunile și constrângerile care au modelat viețile personajelor.
În cele din urmă, L’anniversario poate fi considerat un discurs al împotrivirii și al refuzului de capitulare în fața autorității, în care actul scrierii capătă o finalitate explicit polemică. Literatura, la Bajani, funcționează ca un instrument de contestare a unei ordini patriarhale ce a transformat tăcerea într-o normă și supunerea într-o condiție existențială. Romanul nu caută un „leac” pentru rănile provocate de figura paternă în copilărie, ci încearcă, mai degrabă, să găsească o formă de acceptare a lașității, a complicității și a veridicității experiențelor trăite alături de mamă, precum și o modalitate de a se confrunta cu propriile alegeri, inclusiv cu abandonarea celei care avea, poate, cel mai mult nevoie de ajutor.


2.4 Raportul dintre autor și narator și cel dintre realitate și ficțiune

Andrea Bajani este un explorator asiduu al mecanismelor memoriei și al relațiilor interumane fragmentate. Este recunoscut în literatura italiană contemporană pentru „stilul tăcerii” și pentru modul în care reușește să dea formă absenței. L'anniversario reprezintă o piatră de temelie în explorarea temelor sale recurente: timpul, memoria și fragilitatea legăturilor umane. Spre deosebire de romanele sale ulterioare, cu o tentă socială mai pronunțată, acest volum se concentrează pe micro-universul unei familii și pe modul în care amintirea devine un spațiu de negociere între ceea ce a fost și ceea ce interpretăm că a fost.
Romanul nu urmărește o acțiune liniară, ci este mai degrabă o analiză introspectivă. Protagonistul se confruntă cu pragul simbolic al unei aniversări – un moment care ar trebui să celebreze continuitatea, dar care devine oglinda unei rupturi.
Romanul L’anniversario este o confesiune intimă despre memorie, traumă și identitate, construită în jurul unei aniversări care devine pretextul unei reveniri dureroase în trecut. Naratorul, un bărbat adult, rememorează relația cu tatăl autoritar și violent, o figură care a dominat viața familiei și a lăsat urme adânci asupra mamei și copiilor.
Prin fragmente scurte, introspective, Bajani urmărește destrămarea treptată a familiei și procesul prin care protagonistul încearcă să se elibereze de moștenirea emoțională a fricii și tăcerii. Aniversarea nu este o sărbătoare, ci un moment de bilanț: ce a fost pierdut, ce a fost transmis mai departe și ce poate fi, în sfârșit, rupt.
Stilul este sobru, precis și intens, cu fraze economice care accentuează tensiunea interioară. Romanul explorează violența domestică, vinovăția, loialitatea filială și nevoia de a spune adevărul, sugerând că scrisul și memoria pot deveni forme de supraviețuire și vindecare.


2.5 Autoficțiunea în L'anniversario: între autor și narator

În această operă, coincidența dintre autor și narator atinge un nivel de subtilitate remarcabil. Dacă în autobiografia clasică avem certitudinea identității, în autoficțiunea lui Bajani suntem în prezența unei coincidențe afective.
În L’anniversario, coincidența dintre autor și narator nu este un accident, ci fundamentul operei. Ea demonstrează că, în literatura contemporană, „eul” nu mai este o entitate unitară, ci una fragmentată, care are nevoie de ficțiune pentru a se putea privi în oglindă. Andrea Bajani nu ne spune cine este el, ci ne arată cum se simte să fie el în fața unei amintiri care se dizolvă.
Autorul nu își scrie viața, ci își „autoficționează” vulnerabilitățile. Naratorul din L’anniversario posedă o sensibilitate care se suprapune peste vocea publică a lui Bajani – acea melancolie analitică, aproape chirurgicală. Coincidența este, deci, o ficțiune a eului: autorul creează un narator care să poată trăi până la capăt durerea despărțirii, protejându-se în același timp prin mecanismul estetic.
„Cred că m-a privit în ochi, dar este mai degrabă o supoziție decât o amintire încețoșată, de vreme ce eu, în schimb, nu o priveam” (Bajani 2025: 12).
Acest fragment este proba supremă a modului în care Bajani construiește autoficțiunea. Putem considera că aici coincidența autor-narator se manifestă prin asumarea limitelor umane. Naratorul recunoaște că „amintirea” sa este, de fapt, o reconstrucție („o supoziție”).
Aceasta este „realitatea” literaturii lui Bajani: el nu ne oferă o biografie exactă, ci ne împărtășește modul în care mintea sa (și a naratorului său) umple golurile lăsate de absență. Coincidența este una de metodă: atât autorul, cât și naratorul sunt conștienți că actul de a povesti este un act de interpretare a unui „trecut încețoșat”. Ficțiunea nu este folosită pentru a minți, ci pentru a da formă unei supoziții pe care realitatea nu o mai poate confirma.
În L’anniversario, coincidența autor-narator funcționează ca un pact de vulnerabilitate în fața cititorului. Bajani demonstrează că nu faptele (vizitele la Torino, distanța de 70 km) sunt importante, ci modul în care „eul” se raportează la ele prin filtrul incertitudinii.
Întrebarea mamei rămâne fără un răspuns real, primind doar un “Ma certo” (Dar desigur) formal pe scara blocului. Proiectul subliniază că întreaga operă este, de fapt, încercarea autorului de a formula, prin narator, răspunsul pe care viața reală nu l-a mai putut oferi.
În concluzie:
I. Autoficțiunea ca oglindă a fragmentării: O primă concluzie este că în L’anniversario, coincidența autor-narator servește la ilustrarea fragmentării identității. Naratorul nu este un întreg, ci o sumă de amintiri. Bajani demonstrează că, în autoficțiune, autorul nu se regăsește pe sine, ci se „distribuie” în instanțe narative pentru a înțelege propriile contradicții.
II. Literatura ca ritual de aniversare a absenței: Cea de-a doua concluzie vizează ideea că întreaga operă este un ritual. Prin coincidența asumată cu naratorul, Bajani transformă actul scrierii într-o formă de a „aniversa” (a întoarce an de an) pierderea. Literatura nu vindecă, dar oferă o formă inteligibilă suferinței, transformând incidentul biografic într-un artefact


3.1 Titlul romanului

Titlul L’anniversario (în română, Aniversarea) pare, la prima vedere, un cuvânt neutru, aproape banal: o dată din calendar, o recurență, un ritual social menit să confirme apartenența (familie, cuplu, comunitate). Tocmai de aceea, în romanul lui Bajani, titlul funcționează ca o înșelăciune semantică: promite un eveniment „de sărbătorit”, dar livrează o experiență care problematizează însăși ideea de sărbătoare, de familie și de origine.
„Aniversarea” este, în roman, o inversare a sensului comun: nu e despre a celebra o legătură, ci despre a marca o ruptură. Cheia titlului este explicitată foarte târziu, aproape ca o dezvăluire finală care reașază retrospectiv tot ce a fost citit înainte. Naratorul spune: „Au trecut zece ani de la acea zi de decembrie. Scriu acum, la o lună după această aniversare stranie […] sărbătoresc o eliberare” (Bajani 2025: 121). Aici, titlul își capătă sensul real: aniversarea este a zecea comemorare a zilei în care autorul a rupt orice legătură cu familia sa. Nu e aniversarea unei iubiri, a unei nașteri sau a unei reușite. Este aniversarea plecării.
Titlul simbolizează un act de „certificare” a unui sfârșit, ceea ce mama nu-și permitea niciodată. În primele pagini, naratorul descrie o mamă care nu face gesturi de despărțire și, mai ales, care nu își acordă dreptul de a marca începuturi și finaluri: „nu își recunoștea dreptul de a certifica începutul sau sfârșitul a nimic.” (Bajani 2025: 11). Pus lângă titlu, acest detaliu capătă un sens esențial: romanul însuși devine certificarea pe care mama, din timiditate, negare de sine, frică, nu o poate face. „Aniversarea” este o dată care fixează, care spune: a existat un „înainte” și există un „după”. Dacă în teatrul familial nimic nu avea voie să se încheie oficial pentru a nu se recunoaște violența și mecanismul de control, titlul face exact contrariul, dă formă și contur finalului. În acest sens, titlul este o declarație de delimitare.
„Aniversarea” lui Bajani este, de asemenea, un anti-ritual: un calendar personal împotriva calendarului familiei. În multe familii, aniversările și sărbătorile sunt mecanisme de consolidare: ne vedem de Crăciun, nu lipsim de la masa X, suntem împreună de ziua Y. În roman, tocmai aceste repere devin instrumente de șantaj afectiv și de reconfirmare a puterii („trebuie să vii”, „trebuie să fii acolo”). Nu e întâmplător că momentele de tensiune maximă apar în vecinătatea sărbătorilor, mai ales Crăciunul, când „familia” pretinde prezență și supunere. Titlul propune un contra-calendar: dacă familia are ritualurile ei obligatorii, naratorul își instituie propriul ritual, unul care nu cere întoarcere, ci confirmă distanța. De aceea „aniversarea” nu e doar despre o dată; e despre dreptul de a alege ce dată contează și ce anume merită repetat.
În ultimă instanță, titlul sugerează că „aniversarea” nu reprezintă vindecarea completă, ci măsurarea distanței. Când naratorul mărturisește că scrie „la o lună după această aniversare stranie” (Bajani 2025: 121), el nu exprimă faptul că trauma a dispărut, ci spune că o poate privi dintr-un alt loc: locul celui care a ieșit, care a părăsit familia. „Aniversarea” devine, astfel, un instrument de măsurare: Cât timp am rezistat afară? Ce a devenit posibil în acești zece ani?. Și aici apare una dintre cele mai fine semnificații ale titlului: aniversarea nu este neapărat bucurie, este distanță în timp. Iar distanța e esențială în roman: e ceea ce permite numirea adevărului fără să fii copleșit din nou de el.


3.2 Tipul narațiunii

Romanul L’anniversario de Andrea Bajani se construiește pe o narațiune profund subiectivă, confesivă, dominată de perspectiva unui narator homodiegetic care își asumă rolul de martor, dar și de instanță interpretativă a propriei istorii familiale. Tipul de narațiune este unul retrospectiv, fragmentar și introspectiv, în care actul de a povesti coincide cu un proces dureros de clarificare morală și afectivă. Naratorul nu relatează evenimentele în mod neutru sau cronologic, ci le filtrează prin memoria traumatizată, prin reflecție și printr-o conștiință care recunoaște limitele și distorsiunile propriei rememorări.
Un prim element definitoriu al narațiunii este caracterul ei autodiegetic: povestea este spusă la persoana I, de către fiul care își reconstruiește relația cu părinții, în special cu mama, din perspectiva maturității. Această alegere narativă accentuează dimensiunea intimă a textului și conferă autenticitate discursului, dar, în același timp, introduce tema nesiguranței adevărului. Naratorul nu pretinde obiectivitate; dimpotrivă, își problematizează constant propriul act narativ, recunoscând că scrierea este mai degrabă un exercițiu de invenție necesară decât o simplă recuperare fidelă a trecutului. El afirmă explicit că romanul produce fapte și memorie în actul scrierii, nu doar le consemnează .
Narațiunea are și o puternică dimensiune metanaratologică. Bajani transformă scrisul într-un instrument de „disecție” a trecutului, folosind metafore recurente din câmpul semantic al chirurgiei și al tăieturii. Un citat relevant în acest sens este: „Pentru a face acest lucru, trebuie separată de tatăl meu. Aceasta este o operație delicată, care necesită abilități chirurgicale specifice [...] un bisturiu gramatical” (Bajani 2025: 22). Acest fragment sintetizează perfect tipul de narațiune propus: una care nu se mulțumește să evoce, ci intervine activ asupra memoriei, separând, tăind, reordonând. „Bisturiul gramatical” sugerează că limbajul este un instrument puternic, capabil să provoace durere, dar și să elibereze adevărul ascuns.
Din punct de vedere structural, narațiunea este fragmentată, organizată în secvențe scurte, episoade autonome, care nu urmăresc o progresie lineară. Această discontinuitate reflectă atât funcționarea memoriei, cât și imposibilitatea de a construi un „roman de familie” coerent, în sens tradițional. Tatăl a impus o versiune oficială, totalitară, a istoriei familiale, iar narațiunea fiului vine să o submineze, să o fisureze din interior. Astfel, romanul se configurează ca un contra-discurs, o rescriere târzie, dar necesară.
Un alt aspect esențial este tensiunea dintre tăcere și voce. Mama este prezentată ca o figură aproape invizibilă, redusă la funcții domestice și la o existență fără relief. Narațiunea nu îi poate restitui vocea directă; ea există doar prin intermediul privirii fiului. Acest fapt conferă textului o dimensiune etică problematică: naratorul este conștient că vorbește în locul cuiva care nu a putut vorbi niciodată. Narațiunea devine, astfel, un act de reparație simbolică, dar și un gest inevitabil imperfect.
Putem considera că forța narațiunii din L’anniversario constă tocmai în această asumare a imperfecțiunii. Bajani nu încearcă să ofere un adevăr definitiv despre trecut, ci propune o formă de adevăr subiectiv, construit din fragmente, ipoteze și intuiții. Tipul de narațiune ales – confesiv, reflexiv, auto-analitic – este singurul posibil pentru a reda o experiență marcată de dominație, frică și tăcere. Romanul nu emoționează prin spectaculosul întâmplărilor, ci prin luciditatea cu care naratorul își expune propria vină, propria orbire și nevoia tardivă de a înțelege.
Prin urmare, L’anniversario se bazează pe o narațiune intimă, fragmentară și metareflexivă, în care actul povestirii este inseparabil de actul judecății morale. Andrea Bajani transformă memoria într-un spațiu al confruntării, iar narațiunea într-un instrument de adevăr, chiar și atunci, sau mai ales atunci, când acest adevăr doare.


3.3 Elemente de stilistică

În cadrul unui interviu succint, dar totodată deosebit de profund și edificator cu autorul Andrea Bajani, Morena Marsilio face o observație remarcabilă legată de stilul în care autorul alcătuiește conținutul romanului: „Stilistic, L’anniversario pare să inaugureze o nouă modalitate de a nara: imaginile metaforice au devenit mai rare, iar un anumit lirism care caracteriza cărțile anterioare s-a estompat.” Este fără îndoială o observație pe care cititorul o resimte încă după lectura primelor rânduri ale primului capitol care relatează ultimul dialog pe care naratorul îl are cu mama sa înainte de separarea totală de ea și de tatăl său. Tocmai acest aspect, limbajul în mare parte (dar nu în totalitate) lipsit de poeticitate și de figuri stilistice, atât de rigid, sobru și totodată de o claritate și de o precizie aproape matematică, care aproape că nu lasă loc ambiguității, este unul din elementele pe care cititorul îl poate identifica încă din incipit.
După cum mărturisește Morena Marsilio, acest stil al autorului este relativ nou, operele sale anterioare, ca de pildă romanul Se consideri le colpe, fiind caracterizate de utilizarea unui limbaj poetic. La această remarcă și la întrebarea succesivă, autorul răspunde vorbind despre o metamorfoză, despre o schimbare lăuntrică de care a avut parte ca urmare a tuturor schimbărilor politice și sociale din ultima vreme. Astfel, metamorfoza stilului său, dintr-unul poetic, artistic, într-unul rigid și precis, sobru, dar care grație acestor trăsături devine clar și lucid, poate fi văzută ca urmare a acelei metamorfoze lăuntrice amintite.
Totodată, Andrea Bajani îl menționează pe Kafka, care reprezintă pentru el un model important din literatura universală. Despre experiența lecturii operelor sale Bajani afirmă: „Și a-l citi pe Kafka înseamnă, de asemenea, a te dezbrăca de orice instinct retoric pe care inevitabil îl purtăm cu noi.” Tocmai acest principiu a stat, conform lui Bajani, la baza elaborării romanului: „Principiul călăuzitor pentru scrierea cărții L’anniversario a fost: gata cu orice retorică, gata cu orice automulțumire stilistică, gata chiar și cu căutarea involuntară de aplauze la sfârșitul fiecărui rând”. Se observă, deci, că acest stil mai puțin bogat în imagini poetice nu reprezintă nicidecum un punct negativ sau un deficit. Dimpotrivă, acesta dezvăluie o maturizare a autorului în modul său de a scrie.
Însă poate că una din cele mai importante explicații pentru acest stil întru totul neașteptat pentru un roman, care, de cele mai multe ori, presupune tocmai un limbaj literar și poetic în care sunt integrate nenumărate figuri de stil și retorice, se întrevede în raport cu tema cărții. Rigiditatea, stresul permanent, spaima de a nu intra în conflict cu propriul tată opresiv, devenită o stare permanentă, angoasa și deznădejdea absolută generate de asistarea la autoumilirea și autoînjosirea propriei mame, toate aceste traume atât de adânc înrădăcinate în interioritatea protagonistului, traume care îl bântuie până și în prezentul actului narativ, nu sunt descrise cu ajutorul figurilor de stil, nu sunt eufemizate prin metafore și nici nu sunt cosmetizate prin aluzii ambigue, deoarece a te folosi de figuri de stil într-un astfel de context poate însemna stilizarea, cosmetizarea și deci minimalizarea traumelor trăite, iar naratorul încearcă să evite acest aspect, și anume prin utilizarea unui limbaj deosebit de precis și cu ajutorul unor descrieri extrem de clare, deloc ambigue și neiertătoare, care surprind în detaliu până și cele mai respingătoare scene și traume din existența sa.
Un astfel de exemplu este o scenă din capitolul 13 care evidențiază autoumilirea mamei sale, autoumilire care, pentru a evita sub orice formă un conflict cu soțul său violent, atinge cote inimaginabile. Înainte ca cei doi soți să plece într-o vacanță, tatăl naratorului oprește conducta principală de apă pentru a evita o posibilă inundație. Astfel, mama naratorului, care din această cauză nu mai putea utiliza apa de la robinetul principal pentru a se spăla pe dinți, se folosește de apa din toaletă, acest aspect subliniind cu o claritate de necontestat extremismul gesturilor la care era dispusă să apeleze pentru a evita un conflict cu soțul ei violent. În această scenă, ea este pur și simplu terifiată să-l roage sau să aducă în discuție problema conductei oprite, astfel încât preferă autoumilirea aceasta decât o discuție cu soțul ei, discuție care, fără îndoială, ar fi rezultat într-un alt act de violență domestică. Naratorul descrie aceste lucruri în cel mai direct mod cu putință, cu o claritate care șochează: „Mama, înainte de a pleca, s-a spălat pe dinți cu apa din rezervor, apoi a pus periuța la loc pe poliță și a spus că este gata” (Bajani 2025: 79). Se remarcă, deci, că naratorul nu stilizează această scenă, el nu face o simplă aluzie la ceea ce s-a întâmplat, ci descrie actul mamei sale ca atare. Și poate că tocmai această reacție, cea a șocului, încearcă naratorul să o obțină din partea cititorului, pentru a-l face conștient în adevăratul sens al cuvântului, fără menajări stilistice, de astfel de gesturi extreme și de traumele permanente pe care violența domestică le generează. Într-adevăr, cititorul, grație acestui stil, poate percepe și înțelege cu adevărat angoasa naratorului, empatizând cu el și devenind totodată eminamente conștient de caracterul permanent al traumelor cauzate de violența domestică.
Se poate concluziona, în ceea ce privește aspectul stilistic al romanului, că acesta este unul în mare parte lipsit de poeticitate (însă nu întru totul), evitând astfel cosmetizarea stilistică a traumei resimțite de narator și care, prin fermitatea și duritatea lui, îl pune pe cititor față în față cu duritatea extremă a violenței domestice și cu consecințele permantente ale acesteia. Totodată, stilul acesta oglindește într-un mod aparte starea interioară și tensiunea percepute de narator de-a lungul existenței sale.


4. Concluzii și opinii finale

Ioana Andrica: În opinia mea, L’anniversario este un roman care impresionează mai ales prin sinceritatea cu care abordează tema familiei și prin faptul că autorul nu încearcă să se justifice, ci doar să înțeleagă experiențele trăite. Consider că romanul reușește să transmită un mesaj puternic despre libertatea personală și despre dificultatea de a te desprinde de un trecut dureros, remarcându-se prin el sensibilitatea literaturii italiene contemporane.

Iulia Popa, Andreea Pegulescu: L’anniversario este o carte care nu sărbătorește, ci veghează. Aniversarea din titlu nu e un prag luminos, ci o rană care a învățat să măsoare timpul. Bajani scrie ca și cum ar atinge memoria cu vârful degetelor, știind că orice apăsare prea fermă ar face-o să sângereze din nou.
Proza lui are o frumusețe austeră. Fiecare frază pare să fi fost curățată de exces, ca o cameră din care au fost scoase toate obiectele inutile, rămânând doar ceea ce nu poate fi mutat: o masă, o umbră, o amintire. Citind, ai senzația că timpul nu curge înainte, ci se adună în cercuri concentrice în jurul unei absențe.

Diana Oprișor: Pentru mine, L’anniversario este o carte despre curajul de a tăia legăturile care ne sufocă. Este o lectură care demonstrează că uneori, pentru a te naște cu adevărat, trebuie să devii „orfan” prin propria voință și să reconstruiești adevărul din cioburile unei povești care a fost scrisă mereu de altcineva.

Adina Voica: Cartea m-a impresionat și m-a făcut să mă întreb cât de mult a fost afectat fiul de experiențele din familie, dar, în special, ce amprentă au avut asupra mamei sale, supusă terorii. Citind romanul, am putut privi retrospectiv și am realizat cum literatura ne ajută să înțelegem trecutul marcant, învățând să apreciem curajul personajului de a pune capăt acestui sistem patriarhal otrăvitor, gest care îi aduce eliberare.

Marilena Mîrza, Vanessa Gherghiț: Considerăm că acest roman este o lecție impresionantă despre supraviețuire și despre curajul de a lăsa în urmă o familie toxică pentru a ne salva propria viață. Ne-a plăcut în mod deosebit modul în care autorul folosește scrierea ca pe o unealtă de precizie pentru a scoate la lumină figura mamei, transformând o suferință tăcută într-o poveste plină de demnitate. Este tulburător să vedem cum frica și controlul tatălui au dictat destinul unei întregi familii, dar și mai puternică este concluzia că distanțarea totală poate fi, uneori, singura formă de vindecare. Cartea ne-a mișcat prin onestitatea cu care descrie efortul autorului-narator de a deveni un om liber, demonstrând că adevărata „aniversare” este momentul în care alegem să nu mai fim victimele trecutului nostru.

Paula Drăgulescu: Pentru mine, L’anniversario este un roman incomod, dar necesar, care vorbește fără ocolișuri despre cât de greu este să rupi legăturile familiale și să te alegi pe tine însuți, în detrimentul lucrurilor pe care ești nevoit să le lași în urmă. Mi se pare de-a dreptul impresionant felul în care Andrea Bajani refuză explicațiile simple, neîncercând să se justifice în vreun fel, ci doar să înțeleagă. Stilul fragmentat în care sunt relatate evenimentele din copilărie m-a făcut să simt că trauma nu se află pe un raft prăfuit, uitată undeva în străfundurile memoriei, ci este asemenea unei răni proaspete, care nu încetează să sângereze. „Aniversarea” nu este pentru Bajani un moment de celebrare, ci mai degrabă o limită autoimpusă, dincolo de care libertatea devine posibilă doar printr-o renegare a trecutului. Consider că romanul transmite un mesaj puternic despre curajul de a renunța la vechiul sine, chiar și atunci când acest gest presupune pierderi covârșitoare și ireversibile.

Ilinca Agafiței:  Romanul lui Bajani este, cu siguranță, unul „greu de digerat”. Abuzul, trauma și nevoia de a se despărți complet și definitiv de propria familie sunt sfâșietoare. Remarc, de asemenea, tendința generală a literaturii contemporane de a scrie despre aceste teme. În spațiul francofon, de pildă, aproape toate romanele selecționate pentru a câștiga premiul Goncourt au fost despre familie, origini, strămoși și violență. Apreciez nespus de mult romancierii care au curajul să se opună nedreptăților, să lupte pentru cei care nu pot, să transmită lumii un mesaj.
Raul Dalea, Viktor Patachi: Forța narațiunii din L’anniversario constă în această asumare a imperfecțiunii. Bajani nu încearcă să ofere un adevăr definitiv despre trecut, ci propune o formă de adevăr subiectiv, construit din fragmente, ipoteze și intuiții

Mihai Torok: Cartea mi s-a părut absolut fascinantă în primul rând datorită faptului că Bajani reușește, prin stilul ales, să expună întâmplările și traumele din roman într-un mod atât de clar și intens încât, ca cititor, resimți și tu acea stare de angoasă, având astfel posibilitatea de a empatiza cu naratorul și de a deveni eminamente conștient de ceea ce înseamnă caracterul permanent al traumei generate de astfel de relații toxice.

Ilinca Agafitei, Ioana Andrica, Raul Dalea, Paula Drăgulescu, Vanessa Gherghiț, Marilena Mîrza,
Ioana-Diana Oprișor, Viktor Patachi, Andreea Pegulescu, Iulia Popa, Mihai Torok, Adina Voica
(anul III, Universitatea de Vest Timișoara)
Coordonator: Afrodita Cionchin

(nr. 4, aprilie 2026, anul XVI)

Bajani, Andrea, Lo scrittore racconta “L’anniversario”, 27 gennaio 2025,
https://www.feltrinellieditore.it/news/2025/01/27/andrea-bajani-racconta-lanniversario/
Barbera, Diego, Recensione “L’anniversario” di Bajani, Premio Strega 2025, 6 agosto 2025,
https://naufragar.it/2025/08/06/recensione-lanniversario-di-bajani-premio-strega-2025/
De Santis, Mario, Tra romanzo e autofiction. “L’anniversario” di Andrea Bajani, 7 marzo 2025,https://minimaetmoralia.it/libri/tra-romanzo-e-autofiction-lanniversario-di-andrea-bajani/
Franzin, Ester, Il dramma silenzioso di una madre e di un figlio. “L’anniversario” di Andrea Bajani, 16 aprile 2025,https://www.magmamag.it/anniversario-andrea-bajani-recensione/
Marsilio, Morena, La libertà non negoziabile della scrittura: quattro domande ad Andrea Bajani, 5 luglio 2025, https://laletteraturaenoi.it/2025/07/05/la-liberta-non-negoziabile-della-scrittura-quattro-domande-ad-andrea-bajani-2/
Re, Simone, Una madre, un figlio e il peso del silenzio: “L’anniversario” di Andrea Bajani, 29 gennaio 2025, https://www.illibraio.it/news/dautore/lanniversario-andrea-bajani-1467901/

Webografie
Interviste video/audio con lo scrittore Andrea Bajani:
BPER Forum: https://www.youtube.com/watch?v=W_sVBZwV1bE
Rai Cultura:
https://www.raicultura.it/letteratura/articoli/2025/02/Andrea-Bajani-Lanniversario-7053c349-50b3-48f0-a4c4-a2e12d4f465f.html
“Una Montagna di Libri”: https://www.youtube.com/watch?v=40oQGlZq07U
“Voce ai Libri”. Intervista di Silvia Nucini (Intesa SanPaolo): https://www.youtube.com/watch?v=xqOHUq6MZ2I