Literatura și angajamentul: Neorealismul

Nu este simplu să definim Neorealismul, având în vedere că nu a dat naștere unei poetici foarte precise. Putem spune că a fost un curent literar, cinematografic și artistic care s-a manifestat între anii Rezistenței italiene și jumătatea anilor ’50, aproximativ. Italo Calvino, în Prefața din 1964 a primului său roman Il sentiero dei nidi di ragno (Cărarea cuiburilor de păianjen), afirma că Neorealismul „nu a fost o școală, ci un ansamblu de voci, în mare parte periferice, o descoperire multiplă a diverselor fețe ale Italiei, în special a celor mai puțin cunoscute literaturii la acea vreme.” [1] Iar Giancarlo Ferretti îl definea astfel:„Neorealismul a fost […] o mișcare ideologică vastă, cu componente hibride și contururi imprecise, care cuprinde personalități, curente și experiențe diferite, toate conținute într-un orizont în esență umanist.” [2]
Întoarcerea la realitate avusese deja loc la sfârșitul anilor ’20, ca reacție la experimentalismul avangardei și la reîntoarcerea la ordine impusă de regimul fascist; totuși, nu putem confunda Neorealismul cu realismul care, începând cu sfârșitul anilor ’20 și de-a lungul anilor ’30, a marcat literatura italiană, în special narațiunea. Chiar dacă anumite romane precum Fontamara de Ignazio Silone sau Tre operai (Trei muncitori) de Carlo Bernari au anticipat fără îndoială câteva dintre caracteristicile neorealismului.
Rolul central l-au avut războiul și Rezistența, momente de cotitură și de conștientizare a problemelor politice, sociale și economice ale numeroaselor realități italiene, în special pentru acei intelectuali care s-au implicat. După cum afirma Giaime Pintor:„În lipsa războiului, eu aș fi rămas un intelectual cu interese în special literare.” El continua spunând că, fiind intelectual, devenise necesar să renunți la propriile privilegii și să colaborezi la „eliberarea tuturor”, adică să participi direct la lupta împotriva nazi-fascismului [3]. Această afirmație se regăsește în ecourile altor intelectuali din „generația anilor dificili” [4]. Începea astfel o perioadă de implicare, în care se închideau conturile cu trecutul și se formulau noi cuvinte de ordine.
Trebuie însă să ținem cont și de faptul că în literatura, cinematografia și pictura neorealistă nu există doar nevoia de întoarcere la realitate, ci și dorința de a denunța nedreptățile sociale, mizeria claselor inferioare, înapoierea țării; în același timp, există și speranța unei profunde reînnoiri sociale, economice și politice. Așa cum sublinia Carlo Salinari: „În Italia, neorealismul a apărut [...] ca expresia unei adânci rupturi istorice, acea criză care între ’40 și ’45, alături de război și de lupta antifascistă, a lovit, a zguduit din temelii și a schimbat chipul întregii societăți italiene. Neorealismul s-a hrănit, așadar, dintr-un nou mod de a vedea lumea, dintr-o morală și o ideologie nouă, specifice revoluției antifasciste.” [5] Prin urmare, își are rădăcinile în climatul de rezistență și în imediata perioadă postbelică, în iluzia și idealurile unei profunde schimbări. Opera neorealistă presupune implicarea scriitorului, a cineastului și a pictorului alături de clasele inferioare, în lupta lor pentru răscumpărare și emancipare socială.
Printre operele născute în timpul Rezistenței se numără Uomini e no (Oameni și neoameni) de Elio Vittorini, scrisă „la cald” în timpul evenimentelor și publicată în 1944, anticipând schimbările ultimului an al războiului civil și exprimând participarea directă a scriitorului sicilian și a multor intelectuali la lupta partizană contra nazifascismului.
Data de 25 aprilie 1945 marchează un moment fundamental în istoria Italiei: după multe suferințe și atrocități, italienii își recâștigă libertatea și pun bazele sistemului democratic. Într-o lume distrusă de război, totul trebuia reconstruit: nu doar „casele și industriile, ci și sufletele și societatea”. „În această îndeletnicire, care este un patrimoniu comun, se adaugă ca element esențial și vital activitatea intelectualilor”, scria editorialul primului număr al revistei Società.
Experiența războiului, a rezistenței antifasciste, instanțele revoluționare legate de lupta armată a poporului și speranțele de schimbare profundă a structurii sociale a Italiei au impus în perioada postbelică necesitatea unei reînnoiri radicale a literaturii. Această reînnoire, rapidă și entuziastă, s-a dovedit însă adesea inconsistentă în rezultate și confuză în premisele teoretice.
Pe plan narativ, neorealismul postbelic se distinge de cel al anilor ’30 printr-o mai accentuată (și adesea invazivă) preocupare ideologică, manifestată prin recuperarea tradiției romantice și veriste și prin încercarea de a revitaliza modelul romanului tradițional, un model pe care realiștii anilor ’30, începând cu Vittorini (viitorul „maestru” al curentului neorealist), îl destructuraseră deja din interior [6]. Această afirmație surprinde sensul rupturii produse de război și de rezistență: începutul implicării politice a intelectualilor și nevoia de a întoarce pagina, de a se distanța critic de cei douăzeci de ani de fascism, punând în discuție comportamentele majorității intelectualilor în raport cu regimul mussolinian. În acest climat au luat naștere numeroase reviste de mare importanță pentru procesul de reînnoire politică, culturală și literară, precum Società, Il Ponte (fondată de Piero Calamandrei) și Il Politecnico (coordonată de Vittorini).
În același context, acțiunea partidelor de masă devine din ce în ce mai semnificativă în Italia și în Occident. Literatura resimte acest climat de reînnoire, iar scriitorii participă la entuziasmul și speranțele postbelice. Modelele lor sunt realismul secolului al XIX-lea, în special Giovanni Verga.
Calvino însuși scrie în Prefața celei de-a treia ediții a romanului Il sentiero dei nidi di ragno (1964): „Ne creasem o linie, sau de fapt un fel de triunghi: I Malavoglia, Conversazione in Sicilia, Paesi tuoi, de la care să plecăm, fiecare în baza propriului lexic local și a propriului peisaj.” [7]
Scriitorii neorealismului își propun să povestească realitatea așa cum era, printr-un limbaj realist, popular, apropiat de cel vorbit, bogat în inflexiuni dialectale. Temele lor sunt lupta partizanilor, deportarea, societatea postbelică.
Mulți dintre autorii neorealismului aderă la Partidul Comunist care, sub conducerea lui Togliatti, exercită o hegemonie politică și culturală de care puțini se sustrag. Printre aceștia din urmă se remarcă Franco Fortini, care încă din anii Războiului Rece critică populismul, istorismul și stalinismul de stânga.
Răspândirea marxismului, publicarea operelor lui Sartre și Camus, difuzarea textelor lui Zdanov, apariția volumelor lui Gramsci (Lettere, 1947; Quaderni del carcere, 1948–1952) și a primelor cărți ale lui Lukács influențează profund conștiința intelectualilor de stânga.
Începând cu sfârșitul anilor ’40, după înfrângerea Frontului Popular (1948) și odată cu primele semnale ale Războiului Rece, apare un sentiment de dezamăgire: lipsa reînnoirii sociale și politice și procesul de restaurare politică diminuează avântul inițial al neorealismului. Idealurile sale încep să se destrame.
Totuși, trebuie remarcat că unii autori neorealiști au fost influențați de populism și de „realismul socialist”, construind eroi pozitivi, în mare parte proveniți din popor sau din mica burghezie. Așa este cazul lui Vasco Pratolini cu romanul Metello, care a generat numeroase discuții în rândul criticilor marxiști. Autori precum Cassola și Fenoglio continuă să recurgă la aceste valori și să plaseze acțiunea operelor lor în atmosfera rezistenței și a luptei sociale postbelice.
Deja în prima jumătate a anilor ’50, scriitorii mai atenți la transformările economice și sociale resimt necesitatea de a depăși neorealismul, de a exprima o nouă sensibilitate și un nou mod de a crea literatură. Este cazul lui Pasolini și al colaboratorilor revistei Officina, al lui Sanguineti și al noii avangarde, dar și al lui Italo Calvino, care în 1957 publică La speculazione edilizia (Speculația urbană), sau al lui Ottiero Ottieri, care în același an publică romanul Tempi stretti (Timpi scurți), anticipând filonul „literaturii industriale”.
Literatura neorealistă continuă să fie apăsată de condamnarea unor critici marxiști, în special de cea a lui Alberto Asor Rosa, care își va rectifica ulterior poziția [8]. Dar, dincolo de limite, uneori evidente, literatura neorealistă rămâne, în bine și în rău, o pagină remarcabilă din istoria literară italiană a celei de-a doua jumătăți a secolului XX.

Traducere de Arina-Casiana Oancea
(masterandă, Universitatea din București
Coordonator: Miruna Bulumete

(nr. 2, februarie 2026, anul XVI)

NOTE

[1] Italo Calvino, Prefața operei I sentieri dei nidi di ragno (Cărarea cuiburilor de păianjen), Einaudi, Torino 1964, p. 5.
[2] Giancarlo Ferretti, Introduzione al neorealismo (Introducere în neorealism), Editori Riuniti, Roma 1974, p.8
[3] Id., Il sangue d’Europa (Sângele Europei), Einaudi, Torino 1965.
[4] AA. VV., La generazione degli anni difficili (Generația anilor dificili), Laterza, Bari 1962.
[5] Carlo Salinari, Preludio e fine del realismo in Italia (Preludiul și sfârșitul realismului în Italia), Morano, Napoli 1967, p. 39.
[6] Romano Luperini, în R. Luperini și E. Melfi, Neorealismo, neodecadentismo, avanguardie (Neorealismul, neodecadentismul, avangardele), Letteratura italiana Laterza, a c. di Carlo Muscetta, Laterza, Roma-Bari 1980, p. 12.
[7] Prefața la I sentieri dei nidi di ragno (Cărarea cuiburilor de păianjen), cit.
[8] Ne referim la cartea sa Scrittori e popolo (Scriitorii și poporul), Samonà și Savelli, Roma 1965.