Un reper al filosofiei religiei în Italia

Asemenea altor discipline umaniste, filosofia religiei nu s-a născut într-un moment precis, ci a evoluat treptat, de-a lungul ultimelor trei secole, impunându-se decisiv, ca domeniu specific al filosofiei, în primele decenii ale secolului XX. Chiar dacă, încă din antichitate, filosofia și religia au fost interconectate, atât în spațiul cultural european cât și, mai ales, în cel asiatic (unde cele două concepte occidentale, de „filozofie” și „religie”, nu au termeni echivalenți cu aceeași acoperire semantică), cercetarea rațională metodică asupra „esenței” religiei s-a ivit într-o epocă relativ recentă.[1] Mai precis, începuturile filosofiei religiei sunt legate de procesul iluminist de emancipare rațională, vizând îndeosebi abordarea critică, istorico-filologică, în domeniul exegezei biblice, precum și autonomizarea metafizicii de teologia creștină, pe fondul recentelor conflicte religioase din sânul Europei creștină. În paralel, progresele științifice, revoluția industrială și formarea statelor moderne aduceau cu sine noi provocări gândirii filosofice.
Astfel, nașterea filosofiei religiei este de regulă asociată unor autori precum Spinoza, cu al său Tratat teologico-politic (publicat la Amsterdam în 1670), urmat de Ethica (1677), Locke (Epistola de Tolerantia, 1689; The Reasonableness of Christianity, 1695), Hume, în operele Istoria naturală a religiei (1757), Cercetare asupra intelectului uman (1751) și Dialoguri asupra religiei naturale (1779), G. E. Lessing, Educarea neamului omenesc (1780), dar mai ales Kant, Hegel, Schelling și Schleiermacher. În Religia în limitele rațiunii pure (1793) [2], ocupându-se de răul radical al naturii umane, de lupta între principiul binelui și cel al răului, de biserica creștină (distingând între cea instituțională și cea etică) și de cultul „adevărat” care i se cuvine lui Dumnezeu, Kant încearcă să găsească puntea de legătură, elementul de compatibilitate dintre rațiune și credință, identificând aspectul rațional al religiei revelate în moralitate. Ocupându-se și el de chestiunea compatibilității dintre filozofie – care exprimă adevărul absolut prin „concepte raționale” – și religie (care o face prin „reprezentări”: imagini, mituri, simboluri), dar depășind treptat concepția kantiană, Hegel aduce un aport important la dezvoltarea filosofiei religiei, pe care o inserează în propriul său sistem filosofic. Schelling, la rândul său, trece dincolo de chestiunea raționalității religiei, conferind un rol important mitului, revelației reale a divinului în istorie și, totodată, laturii sale „ascunse”, care face ca revelația „istorică” să nu epuizeze posibilitățile acestuia de autorevelare. Astfel, alături de J.G. Herder și mai ales Friedrich Schleiermacher, Schelling pune bazele filosofiei moderne a religiei. Schleiermacher, în special (prin Discursurile asupra religiei, 1799), refuză reducerea religiei la o cunoaștere de tip metafizic sau la morală, subliniind autonomia ei. Religia este definită acum ca „intuiție și sentiment al infinitului”. Ea implică sentimentul de dependență absolută a omului religios față de acel Infinit care i se manifestă în experiența trăită a finitului. Viziunea romantică a lui Schleiermacher va avea o mare influență nu numai asupra filosofiei religiei și filosofiei istoriei din secolele XIX-XX, ci și, prin Rudolph Ottto (Das Heilige, 1917), asupra istoriei religiilor, în abordarea ei fenomenologică (G. Van der Leeuw, 1890-1950; M. Eliade, 1907-1986). În legătură cu acest din urmă aspect, merită amintit că cele două discipline – filosofia religiilor și istoria religiilor (sau studiul științific al religiilor) – au origini, premise și scopuri diferite. Spre diferență de istoria religiilor, care pornește de la o cercetare „empirică” a faptelor considerate „religioase”, în strânsă legătură cu studiile de tip demo-etno-antropologic (presupunând conștiința condiționării culturale a cercetătorului), filosofia religiei și-a păstrat ca obiect de cercetare, folosind exclusiv abordarea filosofică, religia în generalitatea ei teoretică, dar de facto luată în considerare pornind de la revelația și tradiția ebraico-creștină. Cu alte cuvinte, nu numai subiectul, ci și obiectul cercetării, rămân, în linii mari, „occidentale”. Este elocventă, de altfel, diferența plural-singular în titulatura celor două discipline: istoria religiilor, respectiv filosofia religiei.
Tematica religioasă a dobândit, sub diferite forme și abordări, o pondere importantă la  gânditori din secolele XIX-XX – Marx, Engels, Feuerbach, Stirner, Niezsche, Kierkegaard, Dilthey, Comte, Scheler, Bergson, Freud etc. –, ducând la consolidarea filosofiei religiei ca disciplină autonom și materie de predare în universitățile europene.
De la acest parcurs cultural și instituțional nu a făcut excepție Italia, unde universitățile publice s-au confruntat, încă de la formarea statului modern italian (1861), cu „concurența” celor din subordinea Bisericii catolice; o polaritate (Stat-Biserică) care se regăsește, de altfel, parcurgând cele peste o mie de pagini ale Dicționarului biobliografic al filosofiei religiei italiene, apărut în octombrie 2025. De acolo aflăm cum, de la primele cursuri universitare de filosofia religiei, din perioada interbelică, s-a ajuns, în anii ’60, la primele catedre ale disciplinei.
Publicat ca număr monografic al periodicului oficial al Asociației Italiene de Filosofia Religiei (Il pensiero filosofico-religioso italiano del Novecento. Un dizionario bio-bibliografico, a cura di Omar Brino e Claudio Belloni, „Nuovo Giornale di Filosofia della Religione”, nuova serie, n. 4/2024, pp. 1034), volumul este consultabil pe site-ul Universității din Urbino [3]. Lucrul la această întreprindere a durat aproape zece ani. Șaizeci și cinci sunt autorii acestui dicționar, care, în ciuda portanței sale, se numește „un” dicționar, întrucât nu pretinde a fi exhaustiv, precizează cei doi îngrijitori în prefața lor, și nici definitiv, fiind vorba de o operă deschisă unor noi contribuții și actualizări [4]. Dicționarul include, ordonați alfabetic, o sută douăzeci și unu de filosofi italieni ai religiei și alți savanți care s-au ocupat, în operele lor, de chestiuni filosofico-religioase. Cred că este meritul principal al acestui volum, acela de a avea o abordare cât se poate de inclusivă: dacă ar fi înregistrat doar „adevărații” filosofi ai religiei, opera ar fi fost mult mai restrânsă, lăsând pe dinafară autori mai puțin cunoscuți, sau în orice caz mai puțin frecventați de filosofii religiei de azi, autori care pot fi însă redescoperiți și valorizați, ca „file de istorie” a unei discipline anume, dar mai ales în perspectivă transdisciplinară. De asemenea, merită remarcat că fiecărui autor inclus i se dedică același spațiu, cu avantajul de a acorda celor mai puțin faimoși mai multă informație.
Perspectiva inclusivă, în sens transdisciplinar, este vizibilă, desigur, mai ales în ceea ce privește „obiectul” cercetării. Astfel, unor „filosofi-filosofi” precum Nicola Abbagnano, Norberto Bobbio, Benedetto Croce, Augusto Del Noce, Giovanni Gentile, Piero Martinetti, Enzo Paci, Luigi Pareyson, Ugo Spirito, Gianni Vattimo sau Franco Volpi (pentru a-i aminti doar pe câțiva dintre cei mai cunoscuți), li se alătură antropologi, istorici ai religiilor sau istorici ai creștinismului sau orientaliști, printre care Ugo Bianchi, Ernesto Buonaiuti (cunoscut publicului românesc datorită lui Mircea Eliade; a se vedea articolul asupra lui din Dizionario, tradus de Gabriel Badea și publicat în revista de față [5]), Ernesto De Martino, Alfonso Maria Di Nola, Raffaele Pettazzoni, Giuseppe Tucci. Sunt incluși, de asemenea, scriitori (Giovanni Papini, Pier Paolo Pasolini), istorici, arheologi, filologi, pedagogi (Maria Montessori), profesori universitari din diferite domenii, critici literari, oameni de cultură mai mult sau mai puțin „eclectici” ș.a.m.d.
O deschidere similară se poate regăsi și în privința celor care au colaborat la acest volum, din rațiuni de firești convergențe profesionale și personale. Bunăoară, textul despre Ugo Bianchi este scris de Maria Vittoria Cerutti (fostă studentă a acestuia), actualmente profesoară titulară de istoria a religiilor la Universitatea Catolică „Sacro Cuore” din Milano [6]. Iar cel despre un savant „poliedric” precum Pier Cesare Bori (1937-2012), biblist, orientalist, profesor de istoria creștinismului la Universitatea din Bologna, animator pasionat al dialogului interreligios, este scris de mai tânăra sa colegă de la aceeași universitate, Amina Crisma, de formație sinologică.
Sunt doar câteva exemple care reflectă unicitatea acestui Dizionario. Dintre aspectele interesante ale lucrării, mă limitez aici la a semnala câteva din protagonistele filosofiei religiei din Italia.
Deja în 1934, Emilia Nobile (1889-1963), specialistă în dualism și în filosofia germană (mai ales Böhme și Schelling)  participa la concursul pentru catedra de filozofie a religiei la universitatea „Sacro Cuore” înainte menționată. S-a clasat a treia, după Umberto Antonio Padovani (1902-1968), câștigătorul postului, și Enrico Castelli (1900-1977). Dar avea să predea, din 1937 până în 1960, la Universitatea „Federico II” din Napoli, orașul ei, la catedra de filosofie morală [7].
Tina Mirella Manferdini (1927-2005) a ținut, din 1959, cursuri de filosofia religiei, devenind prima femeie care a obținut o catedră de filosofia religiei în universitățile publice italiene, fiind a treia persoană care a obținut această catedră la o universitate din Italia, după primele două, ocupate de Alberto Caracciolo (1918-1990) la Universitatea din Genova (1965), respectiv de Italo Mancini (1925-1993), care a predat filosofia la Universitatea din Urbino din 1965, unde a revenit după titularizarea la „Sacro Cuore” (1973) [8]. 
Există însă și alte personalități feminine pe care le regăsim în acest Dicționar. Una este Cecilia Dentice di Accadia (1893-1981), originară din Napoli. Ea s-a afirmat încă de tânără prin contribuții filosofice (printre care o monografie a lui Campanella și una asupra filosofiei religiei la Kant), obținând în 1924, la Universitatea din Cagliari, prima catedră italiană de istoria filosofiei acordată unei femei. O specialistă în filosofiei kantiene a fost și Ada Lamacchia (1927-2008), din Bari, unde a și predat istoria filosofiei (din 1975). Adriana Zarri (1919-2010), originară din Emilia, a avut un parcurs diferit, alegând de tânără viața religioasă, în Compagnia di San Paolo (1942), din care va ieși după șapte ani, dedicându-se cercetării spirituale pe cont propriu, dar tot în cadrul catolicismului. S-a afirmat și ca scriitoare și exponentă a unei teologii feministe (Impazienza di Adamo. Ontologia della sessualità, 1964). În fine, în anii șaptezeci a revenit la viața monahală, optând, începând cu anul 1984, pentru o viețuire de tip eremitic, continuând să scrie și să publice.
În fine, o menționăm aici, fără a ne opri asupra ei, pe Maria Montessori (1870-1952), celebră pe plan mondial prin contribuțiile sale originale în pedagogie. Includerea ei în acest Dizionario este justificată de rolul religiei în educația și operele autoarei, inclusiv în cele scrise în India britanică (în timpul celui de-al doilea Război Mondial).
În încheierea acestor rânduri, salutăm apariția acestui important volum, de indubitabilă utilitate pentru un public destul de larg de potențiali beneficiari români, de la studenții și cercetătorii de italianistică, până la cei dedicați studiilor filosofico-religioase și istoriei filosofiei italiene.

Horia Corneliu Cicortaș
(nr. 2, februarie 2026, anul XVI)