Poetica lui Pirandello reflectată în nuvela Trenul a fluierat

Introducere

Luigi Pirandello este un dramaturg, romancier, poet și eseist italian laureat al premiului Nobel pentru literatură în anul 1934, o figură centrală a literaturii moderne pe plan internațional. Poetica pirandelliană se bazează pe contrastul dintre aparență și realitate, concentrându-se pe teme precum masca (rolurile sociale impuse), relativismul identității (fragmentarea eului) și umorismul, definit ca „sentiment al contrariului”. Prin aceste concepte Pirandello a inovat literatura secolului XX, reflectând profund asupra condiției umane.
Capodopera literară Trenul a fluierat a fost publicată în anul 1912 în antologia Nuvele pentru un an, vast proiect literar în care Pirandello își propune să surprindă complexitatea condiției umane prin situații aparent banale. Deși proiectul final trebuia să cuprindă 365 de texte, autorul a reușit să finalizeze aproximativ 250 de nuvele înainte de moartea sa în 1936.
Tema operei este diferența dintre aparență și esență. Personajul principal, Belluca, trăiește o dramă interioară, o suferință ce-i influențează întreaga viață, în timp ce societatea îl judecă și îl cataloghează drept „nebun” fără să-i cunoască povestea.
Titlul operei, Trenul a fluierat, este o metaforă ce surprinde iluminarea lui Belluca și o schimbare radicală în viața acestuia.
Narațiunea se realizează printr-o tehnică inedită prin alternanța tipologiei naratoriale pe parcursul nuvelei. În primele două secvențe apare un narratore esterno („Început de febră cerebrală, spuseseră medicii”). În secvențele următoare avem însă un narratore interno, testimone, care printr-un artificiu stilistic narează la persoana întâi și nu la persoana a III-a. Nuvela este structurată în opt secvențe literare în care fabula și intreccio nu coincid, fiind prezentă anacronia sub forma mai multor flashback-uri.

Prima secvență

Nuvela începe in medias res cu internarea lui Belluca la spitalul de nebuni și surprinde discuția colegilor de birou ai acestuia: „Și o repetau toți colegii de birou, care se întorceau câte doi, câte trei, de la spitalul de nebuni unde au fost să-l viziteze”. Colegii vorbesc despre starea lui Belluca, avansând supoziții și folosind termenii abia învățați de la medici: „alienare mentală”. Colegii de birou, personaje secundare, adoptă o atitudine lipsită de empatie față de Belluca, idee accentuată de adverbul modal „parcă” („Parcă simțeau o plăcere”, „Și voiau să pară îndurerați”).
Antiteza „jalnic spital de nebuni, în albastrul vesel al dimineții de iarnă” ilustrează diferența dintre viața tristă a celor internați la spitalul de nebuni, adică viața lui Belluca, și viața liniștită a colegilor sănătoși. Naratorul extern avansează ideea că Belluca este un caz cât se poate de natural, foarte normal (naturallissimo). Expresiile „foarte normal” și „foarte natural”  nu sunt la întâmplare folosite, întrucât ele contribuie la descifrarea mesajului epic.

Secvența a doua

În a doua secvență acțiunea se desfășoară la birou, fiind prezentată printr-o serie de flashback-uri. Naratorul extern îmbrățișează ideea colegilor de birou despre starea lui Belluca, pentru că altfel nu se poate explica comportamentul acestuia:
„faptul că […] s-a răzvrătit mânios împotriva șefului său de birou și pe urmă, la dojana aspră a acestuia, aproape s-a năpustit la el, dădea un motiv serios pentru bănuiala că era vorba pur și simplu de o alienare mintală”.
„În seara dinainte” este primul flashback din cele trei din această secvență. Belluca este caracterizat direct de către colegi printr-o serie de cinci epitete: „om mai blând și supus, mai metodic și răbdător decât Belluca nu ți-ai fi putut închipui”; „mărginit... cine l-a definit astfel? Unul dintre colegii lui de birou”. Repetiția epitetului „mărginit” întărește ideea că Belluca este supus. Acesta își face sârguincios munca de contabil și nu se abate de la ea, aspect susținut cu ajutorul enumerației:
„Mărginit, bietul Belluca, în limitele foarte strâmte ale obligației sale aride de contabil, fără nimic în minte, care să nu fie despre înregistrări simple, sau duble, sau de storno, și despre defalcări și încasări și impozitări; note de plată, registre generale, registre tematice, registre de operațiuni zilnice și tot așa.”
Metaforele „un ghișeu ambulant” și „catâr bătrân” (care se repetă de două ori) nu fac decât să evidențieze caracterul umil al lui Belluca. Metafora „obloane imense la ochi” surprinde viziunea fără speranță a lui Belluca. Ochii reprezintă oglinda sufletului, odată acoperiți speranța dispare, iar odată cu dispariția ei, viața este anostă, ducând la o „moarte sufletească”.
Belluca este batjocorit în permanență de colegii săi :
„A încasat loviturile de bici nedrepte și înțepăturile crude, cu cea mai sfântă resemnare, mereu, fără măcar să sufle, de parcă i s-ar fi cuvenit, sau mai bine, de parcă nu le-ar fi simțit, obișnuit cum era de ani și ani cu izbiturile continue și aspre ale sorții.”
Observăm cum puterea cuvântului îl face pe Belluca să creadă și să simtă că este neputincios în viața de zi cu zi.
Apare al doilea flasback: ,,dimineața”, moment în care contabilul aparent lipsit de personalitate se schimbă complet. Belluca era mereu punctual, dar în dimineața respectivă  a întârziat o jumătate de oră, fapt nemaiîntâlnit prezentat în manieră hiperbolică: „Deja apăruse, dimineața, cu un aer neobișnuit, nou; și – lucru într-adevăr enorm, comparabil, ce știu eu? cu prăbușirea unui munte – venise cu peste o jumătate de oră întârziere”. Faptul că Belluca întârzie șochează pe toată lumea, întârzierea sa fiind echivalentul prăbușirii unui munte.
Cel de-al treilea flashback, „toată ziulica”, întărește ideea că Belluca devine atipic. Șeful îl întreabă ce a făcut toată ziua, iar acesta îi răspunde cu un aer hotărât, „nimic”. Protagonistul aduce în discuție „trenul” care a fluierat, moment în care șeful își pierde cumpătul: „Dar ce dracu spui?”. „Trenul” este factorul ce marchează iluminarea lui Belluca. Metafora „trenul a fluierat” surprinde momentul în care Belucca se transformă și devine opusul său.
Enumerația „În Siberia… sau, sau… în pădurile din Congo…” ilustrează locurile în care spune că a ajuns, dar această enumerație nu redă o călătorie propriu-zisă, ci o evadare din realitatea cotidiană, o răzvrătire. Repetițiile „de-acuma gata, de-acuma că a auzit trenul fluierând, nu mai putea, nu mai voia să fie tratat în asemenea hal” accentuează schimbarea radicală a lui Belluca.
Scena în care „au pus mâna pe el, l-au luat pe sus și l-au târât la casa de nebuni” plasează cititorul în prima secvență narativă, evidențiind anacronia, întrucât cele relatate reprezintă, de fapt, motivul pentru care Belluca ajunge să fie internat la spitalul de nebuni. Nimeni nu a încercat să se întrebe ce simte cu adevărat Belluca. Superficialitatea colegilor și a șefului reliefează prototipul omului lipsit de empatie și dornic de a fi „privit bine”.

Secvența a treia

Secvența a treia surprinde caracterizarea psihologică a lui Belluca după fluieratul trenului și se desfășoară în afara spitalului de nebuni. Atrage aici atenția comparația ,,Ochii ăia, de obicei întunecați fără sclipiri, încruntați, acum îi râdeau foarte luminoși și parcă erau ai unui copil, sau ai unui om fericit.” Puritatea, inocența unei priviri o regăsim în privirea unui copil, iar raportându-ne la religie, copiii reprezintă puritatea căci ei sunt lipsiți de păcate. Așa era Belluca, ceea ce îi evidențiază schimbarea, renașterea sufletească, prin metafora trenului care a fluierat. Noul Belluca vorbește despre lucruri total atipice, idee subliniată prin repetiția „lucruri nemaivăzute”, ceea ce implică referințe religioase: „La început a fost cuvântul”. Cuvintele au astfel o deosebită importanță în viața de zi cu zi. Așa cum replicile actorilor dictează evenimentele, cuvintele dictează drumul vieții, destinul fiecăruia.
În această secvență apare o schimbare majoră a tipologiei naratoriale, întrucât naratorul este intern, narator martor, chiar dacă relatează la persoana întâi, Pirandello făcând în acest sens o excepție de la regulă.. Naratorul revine la ideea că ce i s-a întâmplat bietului Belluca este „ceva foarte natural” în situația lui, iar adresarea directă către cititori potențează această idee:
„Belluca, domnilor, n-a înnebunit. Fiți siguri că n-a înnebunit. Ceva probabil că a pățit; dar ceva foarte natural. Nimeni nu și-o poate explica, fiindcă nimeni nu știe cum a trăit omul ăsta până acum. Eu, care știu, sunt sigur că o să pricep totul foarte natural, îndată ce-l voi vedea și voi sta de vorbă cu el.”

Secvența a patra

Secvența a IV-a se desfășoară în drumul naratorului spre spitalul de nebuni și prezintă monologul interior al acestuia, care surprinde empatia sa față de viața imposibilă a contabilului. Epitetul „viață imposibilă” reliefează greutățile prin care Belluca trece, dar pe care nimeni nu a dorit să le cunoască și să le înțeleagă, cu excepția naratorului, singurul care îl cunoștea pe Belluca. Aducând în atenție expresiile „foarte natural”, „foarte normal” pe care naratorul le repetă de cinci ori pe parcursul nuvelei, aflăm că acesta știa motivul pentru care Belluca era diferit. Metafora „Cine vede doar coada, făcând abstracție de monstrul căruia aceasta îi aparține, va putea s-o considere, prin ea însăși, monstruoasă. Va trebui lipită de monstru; și atunci nu va mai părea astfel; ci așa cum trebuie să fie, aparținându-i monstrului. O coadă foarte naturală” evidențiază încă o dată tema fundamentală a lui Pirandello, și anume diferența dintre aparență și esență, diferența dintre prejudecată și judecată. Dacă colegii încercau să afle de ce e Belluca așa și nu priveau cu superficialitate problema sa, probabil cazul Belluca ar fi fost și pentru aceștia „foarte natural” și „foarte normal”.

Secvența a cincea

Secvența a V-a dezvăluie cititorului cine este naratorul: vecinul lui Belluca: „N-am mai văzut vreun om să trăiască o viață ca a lui Belluca. Eram vecinul lui și nu doar eu, ci toți ceilalți locatari se întrebau, împreună cu mine, cum de poate să reziste omul acela, în asemenea condiții de viață”.
Printr-un amplu flashback, este prezentată drama familială a lui Belluca, care avea de hrănit douăsprezece suflete „bătute de soartă” (cinci femei și șapte copii) și lucra fără oprire pentru a-și întreține familia. Observăm un Belluca iubitor, grijuliu, empatic, ce își dedică întreaga viață pentru bunăstarea altora, necerând nimic în schimb. El se supune propriului destin, nu-și abandonează familia și caută soluții pentru a supraviețui: „Cu venit modest din slujbulița de contabil, putea oare Belluca să hrănească toate acele guri? Își făcea rost de altă muncă, seara, acasă: documente de copiat”. Belluca este un personaj emblematic prin tăria de caracter, ascunsă sub masca unui nebun văzut prin ochii societății.

Secvența a șasea

Secvența a VI-a se desfășoară la spitalul de nebuni și surprinde punctul de vedere al lui Belluca despre starea sa mentală, punct de vedere care coincide cu cel al naratorului, exprimat încă de la început..
Naratorul atrage cititorul în universul ficțional prin apelativul „domnilor”. Cititorii devin personaje în opera lui Pirandello. „Ei bine, domnilor: lui Belluca, în aceste condiții, i s-a întâmplat un lucru foarte natural. Când m-am dus să-l vizitez la casa de nebuni, mi l-a povestit el însuși, de-a fir a păr. Era, da, încă puțin exaltat, dar în mod foarte natural, de ceea ce i s-a întâmplat. Râdea de medici și de asistente și de toți colegii lui, care-l credeau nebun.”
Belluca râdea de medicii și de asistentele care-l credeau nebun. El uitase că lumea există, fiind copleșit de problemele de acasă, idee evidențiată prin intermediul metaforei: „Absorbit de frământarea permanentă a existenței sale nenorocite, absorbit toată ziua de contabilitatea de la birou, fără nici o clipă de odihnă vreodată, ca un animal cu obloane, înjugat la oiștea unei fântâni sau a unei mori, da, să trăiți, uitase de ani și ani – dar efectiv uitase – că lumea există”.

Secvența a șaptea

Secvența a VII-a prezintă un amplu flashback și este o secvență descriptivă care se desfășoară în seara primei zile din cele trei care marchează durata acțiunii nuvelei. Este prezentată „evadarea” lui Belluca, călătoria imaginară cu trenul acela care se îndrepta spre Florența, Bologna, Torino, Veneția. Aceasta simbolizează evadarea din lumea cotidiană, fiind astfel „o gură de aer”. Metafora „lumea i-a intrat din nou în suflet” surprinde încă o dată renașterea spirituală a lui Belluca prin intermediul „călătoriei” sale.

Secvența a opta

Secvența a VIII-a proiectează cititorul spre reîntoarcerea lui Belluca la viața cotidiană, când „avea să meargă, îndată ce-și va reveni de tot, să-i ceară scuze șefului de birou și o să-și reia, ca mai înainte, munca de contabil.”.
Totodată Belluca își va schimba viața și atitudinea față de cei din jur, făcându-se respectat: „Doar că șeful de birou de-acum nu mai trebuia să-i pretindă prea multe, ca-n trecut: trebuia să-i permită, din când în când, între o înregistrare contabilă și alta, să dea o fugă, da, în Siberia… sau, sau… în pădurile din Congo”. Din acest moment, Belluca impune necesitatea unor momentele de pauză, de respiro pentru a-și încărca bateriile. El cere să fie respectat, șeful fiind de acum condiționat.

Concluzii și mesaj

Printr-un intreccio complex, acțiunea nuvelei se desfășoară în decursul a trei zile: în prima zi – Belluca aude fluieratul trenului, a doua zi – răzvrătirea lui Belluca (dimineața, întârzierea la birou, urmată de scandalul de seară cu șeful său), iar în a treia zi – internarea lui Belluca la spitalul de nebuni.
În opinia mea, mesajul operei surprinde ideea că trebuie să ne respectăm pe noi înșine și pe cei din jur. Pentru a putea „renaște” în momentele grele, fără respectul de sine suntem pierduți. Un alt mesaj al operei este să nu avem prejudecăți. Oamenii trebuie înțeleși, înainte de a le pune o „etichetă”. Viața este despre dorința de a cunoaște nu doar locuri, ci și suflete. Viața este despre empatie, iubire, respect, valori fără de care am fi goi, lipsiți de personalitate. Pirandello reușește să evidențieze ideea că avem nevoie de momente de evadare ce reprezintă, de fapt, deconectarea de la ritmul cotidian. Noi înșine suntem singurii care putem să ne controlăm destinul, nu trebuie să fim influențați de părerile altora. Bunătatea nu trebuie să fie percepută în mod eronat, așa cum o percepeau colegii lui Belluca, iar proverbul „Dacă ești bun, ești luat de prost!” nu face decât să surprindă atitudinea greșită a colegilor lui Belluca asupra vieții. Reprezentativă pentru această operă este și zicala „Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face!”, întrucât doar așa găsim cheia unei vieți armonioase. Viața trebuie trăită cu valori morale, nu trebuie să încălcăm aceste legi nescrise din dorința de a părea ceea ce nu suntem. Odată încălcate, viața se transformă într-un bumerang. Toate acțiunile greșite, ce au rănit o persoană sau au contribuit la scăderea stimei de sine, ni se vor întoarce și astfel nu ne vom mai putea bucura de viață. De asemenea, viața trăită în liniște, cu valori morale și etice, nu ne oferă doar nouă fericire, ci întregii lumi. Dacă oamenii ar pune mereu moralitatea pe primul loc, viața tuturor ar fi mai bună, am avea o societate mai fericită, o lume fără griji. Ne raportăm la rai ca fiind locul minunat prin excelență întrucât acolo predomină sentimentele bune, sentimente ce se află în fiecare dintre noi.
În concluzie, nuvela Trenul a fluierat surprinde superficialitatea cotidiană, diferența dintre aparența și esență și nevoia ființei umane de a fi înțeleasă înainte de a fi judecată. Luigi Pirandello reușește să transmită si să introducă cititorul în propriul univers ficțional, transmițându-i adevărate lecții de viață și modele de urmat.