Elena Farago, note biografice

La Serviciul Județean Dolj al Arhivelor Naționale se păstrează fondul Elena Farago, format din diverse documente, manuscrise, scrisori, fotografii, preluat de la fiul poetei, Mihnea Farago (sursa imaginii fiind dosarul 430, pachetul XIV, fila 27).

Vă prezentăm câteva fotografii și patru pagini cu note biografice ale Elenei Farago transcrise mai jos:

Elena Farago născută la Bârlad în anul 1878, 29 martie, a doua născută dintre cei șapte copii. Fiica lui Francisc Paximade și a Anastasiei, născută Tomaide. Francisc Paximade venise în Bârlad din Basarabia, unde împreună cu fratele său, Mihai, ținuse o moșie în arendă. Stabilit la Bârlad, s-a căsătorit cu Anastasia Tomaide în anul 1873. Anastasia era fiica lui Demetru Tomaide și a Elenei, născută Despoti, fată a lui Nicolae Despoti și a Elisabetei, născută Stoica, familie de moșieri munteni. Francisc Paximade era un om cult, distins, vorbea mai multe limbi, citea literatură, figură energică (vezi fotografia pe care e și un mic autograf, făcută pe timpul logodnei).

Francisc Paximade, tatăl Elenei Farago
(Sursa: Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Dolj, fond Elena Farago, dosar 430, pachetul XI, fila 12)

Anastasia Tomaide, frumoasă, delicată, avea cultura fetelor burgheze din acel timp, știa franțuzește, grecește, cânta, broda. Foarte sentimentală, își adora copiii, a murit tânără, de cancer, la 36 de ani și Elena a rămas s-o înlocuiască în casă la vârsta de 12 ani și jumătate. Isprăvise tocmai două clase la externatul din Bârlad, când a trebuit să renunțe la școala oficială. Paximade care dusese o viață destul de îmbelșugată, în ultimii ani s-a pomenit un om strâmtorat. Erau trei copii de îngrijit: un frate mai mare cu doi ani decât Elena și o soră și un frate mai mic. O altă soră murise în aceeași lună cu mama. Bolile sorei și mamei o forțaseră să intre în grijile casei și copiilor în ultimul an. Pe sora o îngrijise chiar mult pentru că nu putea umbla, chinuită de o tuberculoasă osoasă. Erau foarte legate surorile și chinurile și moartea ei au impresionat-o mult pe Elena. Mai ales că înmormântarea se făcuse în mare taină ca să nu afle mama, care era în chinurile agoniei cancerului. Aceste mari dureri familiale pe de-o parte, sensibilitatea ei pe de alta, precum și imaginația ei alimentată de la vârsta de 9 ani cu lecturi extrașcolare avansate, noul ei rol în casă, renunțarea la școală, i-au dat o maturitate de gândire neobișnuită și în același timp o rezistență morală și fizică cu care a înfruntat și biruit toate acele încercări.
Nu s-a lăsat de carte. A învățat tot liceul de pe cărțile fratelui, a citit uimitor de mult și a scris încă de la 12 ani impresii, versuri și un jurnal. O pasiona mult și folclorul. Avusese în prima copilărie o dădacă moldoveancă bătrână din Basarabia, care-i spusese basme și colinde și descântece ani întregi și de care fusese foarte atașată. Asta se vede chiar din poezia „Moarte” din volumul „Versuri”. Folclorul românesc pe de-o parte și „Contemporanul” cu ideologia lui pe care-l citea din copilărie pe de altă parte, contopite în imaginația și simțul ei artistic au dat acea notă de dulce umanism din multe din poezii.
Era obosită peste puteri de munca fizică și griji familiare, dar lecturile, învățătura grea pentru că învăța singură, polemicele literare din reviste („Viața”, „Evenimentul”, „Adevărul”), literatura rusă pe care o citise, faptul că nu avea cu cine discuta și din dorința de a spune cuiva ce o frământa își scria impresiile, i-au dat această notă personală care s-a remarcat încă de la început în opera ei poetică.
Cu un tată mai puțin cult, neavând posibilitatea de a-și procura lecturi, ar fi scris poate, dar altfel. Tatăl înțelegător și nefericit a avut însă grijă să nu-i lipsească hrana sufletească a cărții. El îi aducea revistele și îi procura cărți să nu-i lipsească hrana sufletească a cărții. Era în adorația acelei copile care s-a priceput să treacă de la jocul cu păpușile și viața îmbelșugată de mai înainte la creșterea altor păpuși vii, care trebuiau îngrijite bine cu mijloace materiale reduse fără murmur. Fratele mai mare îi aducea și el cărți împrumutate de pe la colegi, căci pe acel timp la Bârlad se citea mult și serios.
La 16 ani, chemată de fratele tatălui (Mihai care rămăsese în Basarabia) cu insistență s-a dus la Baimaclia, unde urma să și rămână definitiv, dar n-a putut, unchiul care o chemase intenționând s-o înzestreze și s-o mărite acolo. Dorul de copii pe de-o parte și imposibilitatea de a mai comunica în slova românească (era strictă cenzura rusească atunci, acolo) o întristau și au adus-o înapoi, repede. Se speriase mai ales într-o zi de bâlci în care un român basarabean, care reușise să aducă clandestin de dincolo de Prut cărticica de cântece „Micul dor”, fusese prins desfăcând în secret țăranilor mai bătrâni (cei tineri nu știau să citească) câteva exemplare. L-au bătut gardienii ruși cu barbarie și l-au închis dându-l în judecată. Întâmplarea asta a fost decisivă. Gândul că trebuie să renunțe la literatură definitiv, și aproape și la limbă, căci și familia vorbea rusește, era o nenorocire mai mare decât toate prin care trecuse. S-a întors la Bârlad și și-a continuat viața de carte și gospodărie până la altă mare nenorocire: moartea tatălui (1896). Și cu ea plecarea din Bârlad și din orice mulțumire.
A plecat la Brăila, la rude și apoi la București, la fratele mai mare, care se căsătorise între timp, dar nicăieri nu și-a mai găsit timp și liniște pentru ocupațiile dragi ei. Situația de ruda săracă o obliga să lucreze mult pe unde sta și numai depinzând de ea rostul treburilor și a propriei vieți se fărâmițau zilele fără nici o bucurie și fără nici o speranță. A plecat să-și afle un rost mai potrivit aptitudinilor, copii rămăseseră la alte rude. A încercat, n-a izbutit și după câtăva vreme s-a căsătorit cu Francisc Farago. Erau amândoi în mișcarea socialistă de pe atunci (1898). Și-a reluat obiceiurile dragi, a reînceput să scrie și a și debutat cu o poezie la „România muncitoare” anul următor.

”
Elena Farago și fiul ei, Mihnea
(Sursa: Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Dolj, fond 430 -Elena Farago, pachet XI, f. 9)

Apoi în 1901 s-a mutat la Constanța, de unde a început să scrie la „Epoca”, în coloana a 5-a unde colaborau mulți scriitori pe atunci, 1901-1902 și „Adevărul”. La Constanța a scris mult, aproape tot volumul „Versuri”, editat la Budapesta de „Luceafărul”. Bagajul de cunoștințe artistice și literare se îmbogățise mult, la curent cu toată mișcarea din țară și străinătate. Studii serioase de critică și filozofie, continuate apoi la Brăila, unde a început și colaborarea la reviste, debutând la „Semănătorul” și aproape la toate revistele de pe atunci, păstrându-și pseudonimul Fatma, cu care a semnat până la apariția volumului. Care a fost bine primit de toate cercurile literare.
S-a mutat în ianuarie 1907 la Craiova, unde a rămas definitiv. Aici au apărut „Șoapte din umbră”, „Traducerile libere”, „Din taina vechilor răspântii”, „Șoaptele Amurgului”, „Nu mi-am plecat genunchii”, „Traduceri libere și reminiscențe” și pentru copii: „Din traista lui Moș Crăciun”, „Bobocica”, „Să nu plângem”, „Dar din dar”, „Să fim buni”, „Ziarul unui motan”, „Într-un cuib de rândunică”. Aici a primit câte o parte din premiul Adamachi pentru „Șoapte din umbră”, „Traducerile libere”, „Traista lui Moș Crăciun”. „Șoaptele Amurgului” care au luat și premiul Femina și premiul special Neuschotz pentru literatura pentru copii, de la Academie pentru „Ziarul unui motan”.
A făcut parte din comitetul de lectură al Teatrului Național din Craiova sub direcția V. G. Sandulian și Gr. Drăgoescu. A făcut parte din consiliul de administrație a „Prietenilor științei”. La 1921 a fost numită inspectoare a caselor Primăriei și apoi Directoare a Fundației Aman de către avocatul I. B. Georgescu, pe atunci primarul Craiovei, care a făcut acest gest din admirație pentru opera poetei și din dorința de a-i asigura un adăpost ei și copiilor (poeta divorțase între timp și era într-o grea situație materială). Era și bolnavă și fost încontinuu lovită de fel de fel de boli grele și operații grave. Totuși a scris, a continuat să fie la curent cu toate și a condus și instituția pe care o dirijează și azi cu pricepere și muncă efectivă.

Legături de rudenie cu aptitudini artistice
În descendență: Coca Farago, scriitoare remarcată.
În ascendență: tatăl, care nu activa, dar era un distins cititor și prețuitor.
Și Vasile Paximade (fiul fratelui Mihai), care după ce și-a făcut liceul în Galați a plecat în Franța și în Grecia și a scris și franțuzește, și grecește, și rusește. A fost premiat de Academia din Grecia pentru un volum de versuri.
Din partea mamei ar fi profesorul George Tomaide, în viață încă, care și-a făcut studiile artistice în Italia și a profesat la liceele din Brăila și Sighișoara. Și fiica acestuia, Evelina Tomaide, care a murit foarte tânără, dar isprăvise studiile bele arte și avea un remarcabil talent la pictură și muzică. Elena Farago are decorație Bene Merenti cl. I-a și Meritul cultural la literatură gradul de cavaler II. A luat și marele premiu național pentru literatură 1937. I s-a tipărit și opera definitivă (poetica) de către Fundația Regală.
.............
Acum, Cocuțo, din astea toate, cu stilul și vocabularul tău, poți face ceva frumos. Am obosit tare. Eu sunt răcită rău iar și nu prea dorm, și Pușa <Mihnea> îți aduce 500 lei să ai pentru Sibiu. Acolo cred că-ți vor plăti drumul, spune-le de la început asta să știe și dacă nu vor, nu mergi. Ai văzut că am avut dreptate cu Clujul. Știam eu cum să fac acele promisiuni și de aceea ți-am dat bani să nu riști să-ți fie rușine să ceri. Scrie dacă ești mulțumită de lucruri și nu fii supărată de Edita, mai uită și ea, că face multe, dar face destul. Și de la marile ateliere poți păți așa ceva și acolo plătești grozav... Perinele nu aveau dosuri. Le-a făcut, păstrează-le bine să nu le pierzi. Uite și farfurioare.
Scrisoarea abia azi am primit-o, nu știam ce să mai cred. Mi-era teamă că iar ești bolnavă și ascunzi și înnebuneam presupunând chestii.
Pălărioara e drăguță. Scrie dacă-ți vin bine toate și cum te placi în ele. Te sărut mult. Am obosit tare, mama.
Uite încă ceva pentru Biografie, bagă-le pe unde va fi mai potrivit ori de faci după chestionar, la locul indicat. Cenacluri, prietenii. Cercul Constanței Hodoș la „Revista noastră”. Se ducea poeta de câte ori venea prin București. Acolo a cunoscut mulți scriitori. Maria Cunțan. <Ion U.> Soricu care iscălea cu pseudonimul „Despina” și lumea îl credea femeie. Topârceanu. Ardeleanu, Raneti cărui îi colaborase poeta la „Zeflemeau” cu pseudonimele Ileana Andaluza și Fatma când locuiau la Constanța. Coșbuc, Gorun soțul Constanței, care o aprecia mult pe Elena Farago și a scris frumos la primul ei volum în „Revista noastră”. Apoi la „Sburătorul” unde se ducea tot așa cu venea în București și era f. apreciată colaboratoare. Acolo a cunoscut pe Hortensia Papadat, George Silviu, Valerian Braescu, Celarianu, Ion Călugăru, Victor Eftimiu, Baltazar, Dominic, Dorian, Alice Soare, etc. Corespondențe cu scriitorii: Condiescu, Lovinescu, A. Toma, Aderca, Nanu Silviu, Constanța Marino pe care n-o cunosc personal, Dorian, etc. Cu scriitorii din provincie Dongorozi din grupul de la „Năzuința” revistă fondată de Elena Farago cu B. Ion Georgescu, Telega, Murnu, Dongorozi etc. A colaborat intermitent și la „Ramuri”.

Succese, insuccese În literatură, succese apreciabile. Rar câte o notă discordantă în critică. De obicei, laude pretutindeni. Din critica mare, doar M. Dragomirescu n-a apreciat-o la justa valoare. Insuccese deci puține.

Dureri Pe lângă cele familiare și fizice, multe au fost cele pricinuite de invidia și răutatea amatorilor de a-i uzurpa locul de directoare la Aman. Campanii de presă umilitoare, insultătoare conduse cu ură și încăpățânare ani întregi de către profesor Ciuceanu și Plopșor, care-i doreau locul având ca ajutor material adică gazetar gata să le satisfacă dorințele pe ziaristul și publicistul Al. Iacobescu. Insulte triviale chiar la Biblioteca unde era bibliotecară, doar de o vor exaspera și va demisiona. Au fost zile și nopți de crize de inimă grave datorită acestor insulte. Ciuceanu a decedat și Iacobescu a plecat din oraș, iar Plopșor s-a domolit în ultimul timp. În viața poetei de funcționară rămân aceste mari puncte regretabile prin faptul că uneori răufăcătorii păreau încurajați chiar de mari politicieni, care nu îndrăzneau să dea ei lovitura celei ce uzurpa un post politic, dar tolerau pe cei ce o loveau, când cu un cuvânt puteau fi reduși la tăcere.

Elena Farago, împreună cu fiica sa, Coca Farago și un grup de vizitatori la Fundația Aman
(Sursa: Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Dolj, fond 430 - Elena Farago, pachet XI, f. 3)