Despre prietenia scriitorilor Panait Istrati și Aida Vrioni

Aida Vrioni (17/31 octombrie 1880 – 23 martie 1954) – pseudonim al Mariei Mateescu, Aida era un nume literar, iar Vrioni, numele de familie după căsătoria cu Ştefan Vrioni – s-a născut la Ploieşti. Tatăl său a fost Ion Mateescu, avocat, care a murit la 23 mai 1893, la numai 42 de ani, iar ea a rămas orfană de la 12 ani. Maria Mateescu a urmat cursurile primare la Şcoala nr. 1 de fete, iar pe cele secundare la externatul „Despina Doamna” şi la pensionul „Regina Elisabeta” din Ploieşti.
Aida Vrioni a debutat în publicistică în 1898, a publicat cronici feminine, artistice, juridice, interviuri, reportaje, anchete în multe ziare din Bucureşti, Ploiești, Constanța, Tecuci. A fost redactor al „Revistei Scriitoarelor Române” (1926-1928), directoarea „Revistei Scriitoarelor și Scriitorilor Români” (1929-1943). Aida Vrioni a fost o membră activă a Societății Scriitoarelor Române și a condus ,,Revista Scriitoarei„ (,,Revista Scriitoarelor” și ,,Scriitorilor Români”) – din 1929 până la dispariţie în 1944. În fiecare număr al revistei, Aida Vrioni a publicat eseuri despre mișcarea feministă, portrete ale unor femei remarcabile (Sofia Nădejde, Regina Maria, Alexandrina Cantacuzino, Cecilia Cuțescu Storck ș.a.), cronica artistică și literară. A promovat scrierile femeilor talentate, în revistă fiind publicate scrieri ale multor scriitoare, precum Doina Bucur, Martha Bibescu, Mărgărita Miller Verghy, Hortensia Papadat Bengescu, Claudia Millian ș.a., dar şi scriitori valoroși: George Bacovia, Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu, Mihail Sadoveanu, Panait Istrati. Aida Vrioni s-a afirmat și ca scriitoare, ea este autoarea a două romane: Rătăcire, în 1923 şi Fata-sport, în 1925, iar în anul 1927 a publicat culegerea de eseuri Şi zilele grăesc.
Panait Istrati (1884-1935) s-a născut în Brăila și a fost fiul nelegitim al spălătoresei Joiţa Istrate şi al lui Gheorghios Valsamis, contrabandist grec. Tatăl său a murit la Atena, răpus de tuberculoză, când viitorul scriitor avea doar un an. Viața lui Panait Istrati a fost marcată de lipsuri și sărăcie. A fost crescut de o bunică, școala primară a urmat-o la Brăila, unde a absolvit doar patru clase. A abandonat școala și a practicat numeroase meserii (zugrav, servitor, fotograf, hamal, cărbunar la bordul unor nave, ziarist, scriitor).
Primele încercări literare ale lui Panait Istrati datează din 1906, cu publicistică în revista socialistă „România Muncitoare”. În 1907, Panait Istrati a decis să părăsească România şi a făcut-o clandestin. S-a îmbarcat pe un vapor, a cutreierat prin Egipt – Cairo, Siria – Damasc și Liban, precum și prin Europa: Napoli, Paris şi Lausanne. După ce a hoinărit fără pașaport, Panait Istrati s-a întors în Brăila lui natală, unde a înființat o societate a zugravilor, apoi o fermă de porci. În 1909, a fost arestat la București, ca participant la o demonstrație socialistă de stradă. A fost judecat și întemnițat la închisoarea Văcărești. Apoi, s-a impus ca lider al unui cerc de editură socialistă și a publicat diverse schițe și însemnări de călătorie.
În anii petrecuți la Paris a cunoscut sărăcia extremă, ajungând uneori să doarmă pe străzi. A învăţat limba franceză din dicţionar, fără profesor şi fără cursuri. Totuși, perseverența sa a fost răsplătită: în 1920 a publicat primele patru articole în limba franceză în ziarul „La Feuille”. Stabilit ulterior la Nisa, confruntat cu lipsa unui loc de muncă și cu dificultăți materiale, a trecut printr-o profundă criză existențială. În acele momente decisive, sprijinul moral al scriitorului Romain Rolland l-a încurajat să continue să scrie. Astfel, în 1923, a publicat volumul Chira Chiralina, prefațat de Romain Rolland, care a avut succes. Au urmat opere care i-au adus notorietate internațională, precum Ciulinii Bărăganului, ciclul Poveștile lui Adrian Zograffi (Les Récits d’Adrien Zograffi) și Spovedania unui învins.
Aida Vrioni și Panait Istrati se cunoșteau, s-au întâlnit atât în România, cât și în străinătate și se apreciau reciproc. Cei doi scriitori au întreţinut o bogată corespondenţă, despre care Aida Vrioni aminteşte în scrierile ei – vezi Din scrierile uitate ale Aidei Vrioni, vol. I – Memorii și corespondență. În culegerea sa de eseuri Și zilele grăesc, Aida Vrioni a dedicat a XII-a zi, marți, 24 august 1926, lui Panait Istrati [1].
În 1927, Aida Vrioni l-a vizitat pe Panait Istrati la Menton, o localitate lângă Nisa, și a scris despre întâlnirea lor [2]:

„Era în iarna anului 1927. După o îndelungată şedere în Parisul umed şi cenuşiu, mă găseam de câteva zile la Nisa şi trăiam ca într-un vis. Eram ameţită de atâta frumuseţe ce întâlneam la fiecare pas. În văzduhul înalt şi pur se cernea mereu o pulbere uşoară de lumină. Peste tot, vegetaţie minunată, sgomot, mişcare şi cântec. Criza nu se abătuse încă asupra lumii şi, din furnalele de bani ale întregului univers, curgea aurul peste coastele însorite. Pe Promenade des Anglais, acel splendid bulevard de-a lungul mării, unic în lume, nu se auzea decât englezeşte. Femei sigure de valoarea lor materială se plimbau cu capul sus, vorbind tare cu însoţitorii lor, englezi sau americani, înalţi ca şi ele, şi ca şi ele siguri de ei şi de viaţă.
În dreptul Casino-ului de la Jetée, un fotograf ambulant îmi taie într-o zi calea, îmbiindu-mă să-mi nemuresc chipul, în acel peisaj dumnezeesc. Vrui să trec mai departe, dar omuleţul mic şi negricios nu se dădu bătut. Încearcă să mă înduplece în nemţeşte şi englezeşte. Zâmbii amuzată şi îi spusei că l-am înţeles de la început, dar nu ţin să mă fotografiez. Îşi strânse aparatul pregătindu-se să plece mai departe, fără ca pe figura lui vioaie să se deseneze o prea mare contrarietate. Se obişnuise cu măruntele lui înfrângeri, cotidiene. Micul său arsenal de luptă zilnică cu viaţa îmi aminti un altul, pe care nu-l văzusem decât în imaginaţie, iar omul oacheş se făcu nevăzut pentru o clipă şi în locul lui răsări, ca din pământ, Panait Istrati, oferindu-se cu surâsul lui blajin să-mi facă o fotografie.
Era o simplă viziune, care dispăru tot atât de brusc cum şi apăruse. Fugitiva apariţie trebuie să aibă însă o explicaţie. Pornii în grabă după fotograf, care între timp reuşise să convingă pe o englezoaică bătrână să se lase a fi fotografiată. Îl aşteptai până termină, apoi mă apropiai de el şi îl întrebai dacă cunoaşte pe Panait Istrati. Această simplă întrebare îl transfigură complet. Figura i se lumină într-un zâmbet de mândrie şi bucurie şi îmi spuse, cu tendinţa de exagerare proprie meridionalilor, că este cel mai bun prieten al său. Nu-l mai văzuse de mult şi e sigur că nu se află în Nisa, deoarece ar şti cel dintâi, fiind primul om la care se duce Istrati, când vine acolo. Au fost pe vremuri tovarăşi nedespărţiţi, împărţind necazurile şi bucuriile puţine pe din două. Îmi spune că se numeşte Bernard şi, uitând câteva clipe de meseria lui, mă însoţi până aproape de Hotel Negresco, vorbindu-mi de Panait Istrati. Îmi plăcea să-i ascult debitul lui repezit şi volubil, dar totuşi muzical, asemănător clinchetului unor mărgele scăpate dintr-un şirag rupt.
Întâlnindu-mă cu Bernard, îmi aduc aminte că nu anunţasem încă pe marele meu prieten că mă aflu la Nisa şi, cum pentru moment nu ştiam în ce parte a Europei se găseşte, îi scrisei la Paris pe adresa editorului său, Rieder. Peste două zile primii o scrisoare de la Menton, în care îşi arăta toată bucuria de a ne afla aşa de aproape unul de altul şi mă ruga să vin în căsuţa în care-şi trăia sfârşitul unei convalescenţe, începută într-un sanatoriu din Elveţia.
Scrisul lui Panait Istrati avea întotdeauna darul de a mă înviora. Era un scris energic, voluntar, dar în acelaş timp bun şi prietenos. Cuvintele nu erau întrerupte sau neterminate, ci întregi, aşternute pe hârtie dintr-o singură trăsătură. Părea că tot gândul lui se desvăluia dintr-o dată ochilor. Scris de om sincer şi cinstit, fără reticenţe, fără ascunzişuri. Toate rândurile se înălţau spre dreapta în sus, spre cer, cum îi spuneam eu uneori râzând; spre deosebire de scrisul meu mărunt, neliniştit şi aplecat în jos – scris de om desamăgit. Deşi el găsea că felul de viaţă pe care-l duceam nu-mi da dreptul la desamăgire. Nu ştia, sau se prefăcea că nu ştie, că desamăgirea este boala casnică a sufletelor pretenţioase şi complicate, care nu se pot pune niciodată în concordanţă cu lumea din afară?! Cred că ştia tot atât de bine ca şi mine, dacă nu şi mai bine! Suferim (sic!) atât de mult de pe urma stridentei disonanţe dintre el şi semenii care nu-l înţelegeau!
A doua zi am pornit spre Menton, într-un autocar deschis, plin străini veniţi din toate ţările lumii să admire frumuseţile coastei de apus. Am mers pe drumul numit La grande Corniche, tăiat în munte, la o înălţime ameţitoare deasupra mării. Era o zi caldă de februarie, cu soare mult şi parfum de flori. Profunzimile pufuşoarelor galbene de mimoza aurise tot coprinsul. Aveam impresia că despicăm nişte unde uşoare de lumină. În drum, întîlneam autocare, automobile şi pictori, care mergeau prin frumuseţe şi se îndreptau spre frumuseţe. Toţi oamenii aveau figuri senine şi fericite. Pentru moment am crezut că bunătatea d-zeească m-a transpus într-o altă lume, unde figurile nu se încruntă niciodată sub povara grijilor şi a suferinţelor. Începui să mă îndoiesc de existenţa celeilalte lumi, a aceleia în care trăisem până atunci şi un gând, care se îndoia ca şi mine, rosti tare în încăperea minţii: Oare există undeva o ţară ascunsă sub albul îngheţat al zăpezii, o ţară unde şuieră crivăţul a spaimă şi pustiu şi unde albastrul zărilor este învelit în zăbranicul vânăt al iernii? Nu este cu putinţă!... Amintitile reci nu s-au topit la razele soarelui de aici şi nu văd decât prezentul cu toată bogăţia lui de frumuseţe. E atâta bucurie în aer şi în suflete, încât e natural să mă îndoiesc de tot şi de toate – până şi de mine însămi. Mă surprind invidiindu-mă de fericirea ce o gust din plin.
Eu, cea de ieri, sunt geloasă pe mine, cea de azi!... O! De ce nu durează acest azi, o veşnicie?... În frumuseţea care ne înconjoară ameţitoare ca o beţie, toate planurile şi toate credinţele se răstoarnă şi toate visele, chiar cele mai fantastice, devin posibile. Peste tot e (sic!) … întrebări, care în decorul de aici, rămân neînţelese, grele, lipsite de sens...
Am trecut ca într-un vis deasupra vechii cetăţi romane Èze şi prin La Turbie, unde este o terasă cu o vedere unică asupra mării. Când nu e nici un pic de ceaţă pe ape, privirile merg până departe şi văd Corsica. Ne apropiem de Menton, care în curând ne apare calm, cu frumuseţea lui albă şi cu nenumărate vile şi hotele aşezate pe înălţimi şi înconjurate de palmieri, mimoze, garoafe şi mixandre. Mandarinii şi portocalii îmbălsămează zările.
Mă cobor în centrul oraşului şi iau o trăsură, care mă duce prin străzi însorite până sus, în centrul oraşului, în Rue de la Maison Russe, la Les Sapins, pensiunea unde se găsea Panait Istrati. Mă opresc la poartă. E o căsuţă albă, ca o chilie mănăstirească de la noi, scăldată toată în soare. Alături de marele şi elegantul hotel Alexandra, care parcă o sfidează cu luxul şi grandoarea lui, pare şi mai mică. Nu mă pot dumiri. Aici, în această locuinţă modestă, şade scriitorul genial, al cărui nume a făcut înconjurul lumii? Intru puţin cam sfiită. Mă tem să nu fi greşit adresa. Sunt primită de proprietar, un domn blond, care după spusele lui Panait Istrati, fusese cândva şi prin România.
Întreb de marele meu prieten şi figura i se luminează în acelaşi zâmbet mândru, ca şi figura lui Bernard, şi fericit de cinstea ce avea de a adăposti în casa lui pe marele scriitor universal cunoscut, mă roagă să intru şi să aştept un moment, până cel va anunţa.
̶ Va veni îndată, îmi spuse el, introducându-mă în sufrageria pensiunii. Se plimbă pe aici, prin împrejurimi. Mă duc să-l chem.
Sufrageria pensiunii era mare şi rece şi toate ferestrele posomorâte de umbra ce-i făcea propriul ei perete dinspre nord. Fui cuprinsă de fiorul rece al golului şi al singurătăţii. Unde rămăsese minunata lume de odinioară?... În locul răspunsului, s-a deschis uşa şi în pragul ei apăru Panait Istrati. Cu el a năvălit înăuntru toată căldura şi tot soarele de afară. Înaintă grăbit spre mine cu amândouă mâinile întinse, în gestul acela de caldă prietenie, care era numai al lui. Pusei cu aceeaşi prietenie mâinile mele în ale lui şi în revărsarea de bucurie ce umpluse camera, nu-i mai simţii nici frigul, nici singurătatea.
Avea omul acesta o căldură şi o lumină în ochi, cum n-am întâlnit încă. Erau nişte ochi buni şi adânci, uneori trişti, alteori vioi, dar mareu duioşi. Ochi care vorbeau. Ţinându-mă de mână, mă duse în camera unui prieten comun, publicist, care-l făcuse cunoscut publicului cititor din România. Revederea fu dintre cele mai cordiale. Eram cu toţii bucuroşi ca nişte copii. Camera prietenului comun şi a soţiei lui avea ferestrele spre sud, spre mare. Larg deschise, lăsa să intre în casă toată lumina radioasă a blândei zile de februarie. Sufrageria rece şi întunecată rămăsese parcă pe tărâmul celălalt, deşi nu ne despărţea decât lăţimea unui coridor.
Panait Istrati chemă patronul, mi-l prezentă şi îi spuse că sunt o mare scriitoare din România. Ului pe bietul om cu laudele ce-mi aducea, încât acesta convins de spusele prietenului meu, mă rugă să las Nisa şi să vin să locuiesc în casa lui, casă care are deja cinstea să adăpostească pe încă un mare scriitor. După ce ieşi, începurăm să râdem cu poftă. Cred că niciodată n-am văzut pe Panait Istrati mai vesel şi mai fericit de viaţă, ca în ziua aceea. A comandat meniuul cu multă grijă şi a cerut să fim serviţi în camera însorită a prietenului nostru. Masa a fost ca aceea a unor şcolari nebunatici în prima zi de vacanţă, când părinţii îi lasă în voia lor. Panait Istrati vorbea într-una. Făcea planuri de felul cum o să ne petrecem timpul când mă voi muta la Menton, şi se întreba ce va zice Europa (??) când va afla de sălăşuirea sub acelaşi acoperiş a lui Panait Istrati şi a Aidei Vrioni.
Îi răspunsei, cu aceeaşi seriozitate jucată, că el va trebui să mai aştepte încă până ce va ajunge să-l cunoască Europa aşa cum mă cunoaşte pe mine. Râdeam cu toţii de toate nimicurile, cu şi fără prilej. Viaţa nu mai era lucrul serios de până atunci, ci o delicioasă înşiruire de glume.
După masă, îşi ceru voie să se întindă pe o canapea. Îl obosise bucuria şi dezordonata cheltuială de veselie. Părea altul. Pe figură şi în ochii adânci şi blânzi i se aştenuse o uşoară umbră de suferinţă. Stăruia totuşi să glumească şi să râdă; apoi prins în propriul său joc, chemă pe patron să-mi arate camera şi să facă preţul. Ieşirăm cu toţii să văd noua mea locuinţă. Era într-un alt corp de case, aşezat pe o înălţime, cu toate ferestrele spre mare şi lumină. Era liberă tocmai camera de lângă aceea a lui Istrati.
După ce am văzut-o, marele meu prieten mă rugă să mă las a fi fotografiată. „Ştii, ca să nu-mi uit meseria!” adăugă el, râzând. M-am rezemat de un palmier şi m-a fotografiat. Îl aveam în faţa mea, aşa cum mi-l arătase închipuirea pe Promenade des Anglais, cu câteva zile mai înainte. Îmbrăcat simplu, într-un costum sport, cu un pulover de lână maron cu gulerul răsfrânt pe lângă gât şi cu o şapcă englezească pe cap, era probabil la fel cu fotograful ambulant de altă dată, care, sătul de mizerie, voise să şi-o înece în apa tulbure a morţii.
– N-am uitat. Are să fie o fotografie reuşită, îmi spuse el, cu o uşoară nuanţă de melancolie. Îşi strânse aparatul, se apropie de mine şi rămăserăm amândoi tăcuţi şi mici în faţa marii frumuseţi ce ne înconjura de toate părţile. Toată biata noastră veselie murise. Se apropia ceasul plecării mele spre Nisa şi ceasul plecării pentru totdeauna a acelei zile, care niciodată nu se mai putea întoarce.
De acolo, de sus, vedeam marea ca un lac imens, albastru, din peisajele elveţiene. Privirile ne erau furate de vraja zărilor. Marea era senină şi calmă ca şi cerul, cu care de altfel se şi confunda la orizont, desenând un feeric fundal de teatru. Nu mai ştiai unde începe cerul şi unde sfârşeşte marea. Acolo, departe, unde se întâmpla minunata contopire, tremurau unde în mii de sclipiri. Părea că s-ar fi revărsat în mare o baie de lumină. Poate că acolo era scăldătoarea îngerilor, care la acea oră delicată a asfinţitului alunecau pe trepte de aur din înălţimile cerului, ca să binecuvânteze apele.
Ziua se pregătea să moară în splendoare. Tresărim prinşi de un fior rece şi ne dăm jos, unde ceilalţi porniră înaintea noastră. Am plecat, condusă de toţi, spre gară. Mergeam alături de prietenul-publicist, care-mi spuse că Istrati se afla acum în culmea gloriei. Primeşte zilnic o corespondenţă enormă şi i se cere de peste tot articole, care sunt plătite cu mii de franci fiecare. Este tradus în 16 limbi şi deşi este un mare scriitor, cunoscut de toată lumea, a rămas acelaşi om prietenos, simplu şi nespus de bun, pe care l-au cunoscut prietenii lui de odinioară. Câştigă foarte mult, dar n-are nici un ban, fiindcă împarte tot ce are celor care apelează la ajutorul lui, şi aceştia sunt destui. El nu alege. Dă tuturor, chiar şi acelora care-i înşeală buna credinţă. Pentru el cheltuieşte foarte puţin, de altfel se şi vede după felul lui simplu de viaţă.
Prietenul tăcu. Eram uimită. Cum, omul acesta dă tot ce câştigă semenilor săi, oferindu-şi numai strictul necesar, când ar putea să-şi cumpere case, moşii, automobile şi să ducă o viaţă strălucită de mare senior?! Din ce plămadă o fi făcut sufletul lui? Îl privesc ca pe o minune şi mă întreb cum îl vor răsplăti oamenii pe care el îi iubeşte aşa de mult şi în ce colţ de ţară îşi va culca trupul trudit şi capul genial, ca să-şi doarmă somnul din urmă?
Între timp, Panait Istrati venisese lângă mine şi mergem tăcuţi către gară, către despărţire. M-a condus până la vagon şi a stat în uşa compartimentului, mângâindu-mă cu zâmbetul ochilor lui buni şi trişti, până ce a plecat trenul.
Mentonul s-a îndepărtat de mine şi în vagonul plin de oameni veseli şi zgomotoşi, m-am simţit iar singură şi iar am tremurat de fiorul înstrăinării. Melancolia sfârşitului de vis îmi umbrise sufletul şi îmi decolorase unul din cele mai frumoase amurguri ce am cunoscut în viaţă. Trenul gonea nepăsător pe lângă miile de stele şi lumini răsturnate în mare. Lăsasem în urmă toată blânda frumuseţe a acelei zile, care însă nu perise, ci se prinsese pentru totdeauna în păienjenişul amintirilor, ca un strop de mângâiere şi de lumină.”

1935, aprilie 16. Panait Istrati în amintirile Aidei Vrioni.
(Sursa : ANR, fond personal Vrioni Aida, dosar 61, f. 2, manuscris)

Panait Istrati în 1921, fotograf la Menton
(ANR, Colectia Documente Fotografice, BU-FD-01073-1-06777)

În același timp, ea a susținut valoarea operelor lui Panait Istrati, a publicat recenzii ale unor cărți precum Mediterranée. Lever du Soleil, Les Édition Rieder, Paris, 1934 – vezi „Revista Scriitoarelor și Scriitorilor Români”, An IX, nr. I-2, ianuarie-februarie 1935, pp. 24-26.
Bolnav de tuberculoză, scriitorul s-a stins din viață la 16 aprilie 1935, în vârstă de 50 de ani. Impresionată de suferința lui, Aida Vrioni a publicat eseul Ultimele flori prietenului Panait Istrati în „RevistaScriitoarelor-și-Scriitorilor Români”, An IX, nr. 3-4, martie-aprilie 1935, paginile 13-17 și l-a prezentat la comemorarea lui Panait Istrata la Teatrul Nostru, la 3 mai 1935 [3].
După dispariția lui Panait Istrati, Aida Vrioni s-a implicat activ în păstrarea memoriei lui, inițiind o campanie de strângere de fonduri pentru ridicarea unui monument funerar în cimitirul Bellu. Printre personalitățile care au contribuit la subscripția publică s-au numărat regele Carol al II-lea, Alexandrina Cantacuzino, Aida, Ștefan și Viorica Vrioni, Mărgărita Miller Verghy, Henry Trembiski și dr. Ecaterina Vănescu [4]. Bustul lui Panait Istrati a fost realizat de sculptorița Milița Petrașcu.
Totodată, Aida Vrioni a încercat să o sprijine și pe văduva lui Panait Istrati, intervenind pentru acordarea unei pensii și mulțumindu-i printr-o scrisoare scriitorului Camil Petrescu pentru ajutorul financiar oferit acesteia [5].
Într-un caiet de memorii din mai 1952, Aida Vrioni a scris despre vizita lui Horia Oprescu, critic şi istoric literar, care i-a cerut să doneze Academiei Române mărturii pe care le avea de la Panait Istrati. Aida Vrioni menționa că a donat zece scrisori ale scriitorului, două fotografii din 1924, fotografia bustului de la mormânt, patru cărţi, precum și un număr din „Revista Scriitoarelor și Scriitorilor Români” în care scrisese despre Panait Istrati [6].

Monica Negru
(nr. 9, septembrie 2026, anul XVI)

NOTE

1. Aida Vrioni, Și zilele grăesc, Editura Viața Românească, București, pp. 151-153.
1. Din scrierile uitate ale Aidei Vrioni. Memorii și corespondență, editor Anemari Monica Negru, Arhivele Naționale ale României, București, 2021, pp. 129-133.
3. ANR, fond personal Vrioni Aida, dosar 88, f. 1-2.
4. Ibidem, dosar 61, f. 1.
5. Ibidem, dosar 111, f. 1.
6. Ibidem, dosar 57 – vezi în Din scrierile uitate ale Aidei Vrioni. Memorii și corespondență, editor Anemari Monica Negru, Arhivele Naționale ale României, București, 2021, pp. 323.