Odiseea interiorității: O altă mare sau povestea unei morți

Introducere

Claudio Magris, născut în 10 aprilie 1939, în Trieste, este un eseist, istoric literar, prozator și dramaturg italian. Precum este menționat în Dicţionarul romanului central-european din secolul XX, Claudio Magris „a absolvit Universitatea din Torino, apoi a predat la Universitatea din Trieste, la catedra de limbă şi literatură germană, unde activează şi în prezent. Colaborează intens la diferite ziare şi reviste: Studi germanici, Sigma, Lettere italiane, Literatur und Kritik, Il Veltro, Corriere della sera, Il Piccolo. Preocupat de «mitul habsburgic» şi de spaţiul cultural‑istoric central‑european, îşi elaborează propria teorie în această direcţie în cărțile sale. [...] Opera lui M., reprezentativă pentru deschiderea multiculturală specific triestină, a fost recompensată cu premii de prestigiu: Strega (1997), Erasmus (2001), Premiul de Stat austriac pentru literatură europeană (2005), Franz Kafka (2016) și multe altele.” [1]
O altă mare a fost publicat în 1991 la Editura Garzanti, iar traducerea românească, realizată de Afrodita Cionchin, a apărut în 1999 la Editura Univers, în colecţia „A Treia Europă”. Este un „roman eseu” [2], parțial biografic, ce reconstituie viața lui Enrico Mreule, unul dintre apropiații gorițianului Carlo Michelstaedter, asupra căruia opera celui din urmă a avut o influență considerabilă. Structurat în patru capitole, romanul prezintă evoluția personajului Enrico, de la fuga sa în Argentina din dorința de a evita armata, până la sinuciderea prietenului său Carlo, căsătoria eșuată, venirea la putere a lui Mussolini, Holocaustul și, nu în cele din urmă, refugiul în localitatea Salvore unde își va găsi sfârșitul. Romanul lui Claudio Magris nu este o simplă istoriografie reinterpretată, ci o incursiune în interioritatea protagonistului. Într-un anume sens, textul lui Magris poate fi categorisit drept un bildungsroman, datorită atenției pe care o acordă evoluției lui Enrico. Fuga perpetuă a acestuia de lume și de sine își găsește finitudinea în așa-zisa „cufundare în anonimat” [3], cum o numește Magris. Nu în cele din urmă, O altă mare este „o carte despre eșecul utopiilor” [4], fie că ne referim la fascism sau la comunism, textul evidențiind efectele catastrofale pe care un regim totalitar le are nu doar la nivel societal, ci și individual:
„Să nu te temi de moarte sau de nimic altceva, să nu-ți fie teamă de frica de moarte. Nu e ușor să trăiești cu convingere această clipă, duhoarea, interogatoriile, bătăile, să nu speri că ele vor trece, că vine viitorul să deschidă ușa aceea ca să poți ieși. Acolo, înăuntru, ar trebui să fii sfânt, numai sfinții nu se tem de nimic, dar el nu a cerut niciodată să fie astfel, nici măcar lui Carlo”. [5]

Principala temă a romanului este călătoria, care primește diverse semnificații odată cu avansarea în operă. Așa cum afirmă Ivona Krejčí în Il tema del viaggio nell’opera di Claudio Magris, în literatura modernă, călătoria devine o fugă a individului din dorința de a-și explora umanitatea și de a se descoperi pe sine prin amplasarea voluntară în mijlocul așa-numitului „climat al suferinței”. [6] În cazul protagonistului din O altă mare, Enrico, acest climat se declanșează odată cu plecarea sa în Argentina. Călătoria nu reprezintă nimic altceva decât o fugă de responsabilități și familie, acesta dorind totodată să evite înrolarea în armată: „Mai întâi, a plecat ca să scape de armată. Nu că ar fi dușmanul dublei monarhii, ca atâția prieteni iredentiști. Chiar îi place ca Gorizia să fie considerată Nisa habsburgică.” [7] Călătoria lui Enrico se dovedește a fi nu una inițiatică, ci una marcată de pierdere. Confruntarea perpetuă cu sinele, cât și explorarea limitelor propriei existențe, contribuie considerabil la incapacitatea protagonistului de a găsi o însemnătate a evenimentelor care îl afectează. În acest sens, romanul poate fi considerat povestea unei morți, fiindcă retragerea graduală și renunțarea la relațiile afective, la propria identitate și la orice formă de apartenență se încununează cu „atrofia intelectuală” [8] a protagonistului.
Contextul socio-politic joacă, de asemenea, un rol extrem de important. Acțiunea romanului este plasată la început de secol XX, în perioada interbelică, climatul fiind unul profund marcat de destrămarea Imperiului Austro-Ungar. Prăbușirea acestuia reflectă nu doar un eveniment istoric major, ci și dispariția unui anumit sistem de valori, precum și a stabilității ce caracteriza până în acel moment viețile triestinilor. Individul, obișnuit să trăiască până atunci într-un spațiu definit de pluralism cultural, este nevoit să-și redefinească identitatea în conformitate cu noii parametri impuși de un context socio-politic incert. Ivona Krejčí subliniază faptul că unele din temele recurente în romanele lui Magris, precum criza identitară, renunțarea la iluzii, cât și schimbările din sânul societății, redau tensiunile caracteristice secolului XX, adesea denumit secolul extremelor. [9] Această criză identitară se reflectă și în destinul lui Enrico, deoarece de-a lungul romanului acesta nu reușește să se ancoreze într-o comunitate sau într-un sistem de valori unitar. Totodată, perioada interbelică aduce cu sine ascensiunea regimurilor totalitare, cu precădere cea a fascismului italian. Ideologia rigidă, uniformizarea acerbă, cât și normele abuzive ale regimului sunt incompatibile cu figurile intelectuale, printre care se numără Enrico și prietenii săi, acest climat devenind de-a dreptul sufocant, contrastând în mod direct cu idealurile acestora referitoare la libertate și autenticitate. De asemenea, romanul surprinde reminiscențe ale altor evenimente istorice, precum Holocaustul, care nu doar că accentuează precaritatea existenței, ci amplifică totodată fragilitatea morală la nivel de societate:
„Nemții le-au deportat la Auschwitz pe Emma și pe Elda, Paula se află în Elveția. O vecină care se ocupa de ședințele de spiritism le spusese să nu-și facă griji, fiindcă ea îl invocase pe Carlo și el i-a răspuns, cu trei lovituri în masă, că nu era nici un pericol și că puteau să rămână în țară. Emma moare în ’43, la puțin timp după ce a ajuns în lagăr, iar fiica ei, în anul următor. Carlo și fratele său, Gino, s-au sinucis de tineri, în ei străvechea durere ebraică a izbucnit într-o scindare iremediabilă. Însă ca să fie ucisă o bătrână evreică de optzeci și nouă de ani a trebuit să existe Auschwitz-ul, tot scenariul celui de Al Treilea Reich.” [10]
Chiar dacă nu sunt realități explicit prezentate, ele reprezintă fundamentul unei lumi aflate în proces de descompunere, una în care reperele morale devin aproape inexistente. Lumea Nouă în acest context amplifică dezrădăcinarea, interioritatea devenind singurul spațiu de refugiu.
Un alt element esențial al contextului socio-politic este reprezentat de instaurarea regimurilor comuniste în Europa de Est după cel de-Al Doilea Război Mondial. Stabilirea lui Enrico Mreule în Salvore, o localitate aflată la granița dintre Italia și fosta Iugoslavie nu este întâmplătoare. Acest spațiu devine o zonă de confruntare între două lumi ideologic opuse, mai precis Occidentul capitalist și Estul comunist. Ivona Krejčí susține faptul că Magris, ca scriitor de frontieră, se axează adesea pe relațiile italo-iugoslave, cât și pe cele ceho-slovace, pentru a reliefa caracterul central-european al operelor sale. [11] Retragerea lui Enrico în Salvore, la granița dintre două lumi antagonice din punct de vedere ideologic, reconfirmă neputința de a evada din propriul sine, separarea de contextul politic în acest caz fiind de-a dreptul imposibilă.
Titlul romanului, element paratextual, funcționează ca metonimie, desemnând nu doar elementul natural care e preponderent în textul lui Magris, ci înlocuind totodată o realitate mai amplă. Dimensiunea existențială a romanului modern, caracterizată prin alienarea, dezrădăcinarea și imposibilitatea regăsirii de sine specifice personajelor, transformă marea într-un substitut al destinului și al interiorității aflate în derivă. Conform Ivonei Krejčí, călătoria în acest context devine o odisee. Odiseea este percepută drept o experiență care fie destramă fie consolidează efortul uman de a prevala. Prin intermediul călătoriei, individul, care se perindă prin locuri necunoscute și devine ulterior un „nimeni”, reușește să își exploreze propria identitate. Astfel că periplul homeric presupune întoarcerea spre sine și, implicit, spre ceea ce înțelege fiecare prin „acasă”. [12]

Enrico Mreule, protagonistul romanului, reprezintă prototipul intelectualului, acesta fiindu-ne ilustrat încă de la începutul operei drept un „ins cu studii de filologie clasică la Innsbruck şi Graz” [13]. Claudio Magris propune un personaj cu o predilecție evidentă spre reflexie, conturând astfel un anti-erou tipic literaturii de secol XX. Întruchipând drama individului modern, prins între aspirația spre absolut și incapacitatea de a trăi concret, Enrico se află într-o luptă perpetuă cu propriul sine. Fiind caracterizat în mod direct de către un narator omniscient, protagonistul ne este prezentat în diverse etape ale vieții sale, ancorate în contextul socio-politic aflat într-o continuă evoluție. Din punct de vedere social, Enrico provine dintr-un mediu relativ stabil, însă relațiile familiale sunt marcate de o evidentă lipsă de comunicare, aspect ce contribuie la formarea unei personalități alienate. Din punct de vedere psihologic, el este caracterizat printr-o bogată viață interioară, dominată de angoasă existențială. Incapacitatea de a acționa concret și tendința de a problematiza excesiv realitatea îl transformă într-un personaj indecis, predispus spre autoexil. Un rol esențial în formarea sa îl are influența lui Carlo Michelstaedter, ale cărui idei filosofice îl marchează profund. Aceste concepții radicale, însă, contribuie la accentuarea crizei sale interioare, determinându-l să respingă compromisurile vieții cotidiene. Trăsătura dominantă a personajului este tendința de evadare. Aceasta se manifestă în mod concret prin plecarea în Argentina, un gest care simbolizează ruptura față de trecut și încercarea de a se sustrage obligațiilor sociale. Totuși, Enrico nu reușește să se adapteze nici în noul spațiu. Revenirea în Europa și stabilirea în Salvore marchează etapa finală a existenței sale. Această retragere exprimă eșecul încercării de a găsi un sens, destinul său dovedindu-se a fi nu unul al împlinirii, ci al pierderii de sine.
În mod paradoxal, deși Enrico este protagonistul romanului, acesta nu este însă și cel mai influent personaj. Piesa centrală și factorul declanșator al crizei este reprezentat de Carlo Michelstaedter. Asemeni personajului Percival din romanul Valurile de Virginia Woolf, Carlo nu este caracterizat direct, ci domină narativa prin prisma influenței pe care o exercită asupra celorlalți actanți, cu precădere asupra lui Enrico:
„Când s-au cunoscut, la școală, Carlo mai figura încă în catalog drept Karl Michlstädter și a devenit pe dată „prietenul care trebuia să-mi umple tot spațiul vital și să fie lumea mea, ceea ce eu căutam”, cum îi scrisese Enrico cu puțin timp înainte de a pleca; viziunea lor comună despre lume era dorință magnifică, minune și plăcere.” [14]
Relația cu Carlo funcționează ca un nucleu identitar, Enrico identificându-se în întregime cu acesta. Fascinația pe care o prezintă, pentru zâmbetul, privirea, manierele acestuia, depășește limitele adulării intelectuale și chiar pe cele ale prieteniei, sugerând o componentă latent homoerotică. Acest aspect este reiterat în varii instanțe, în special în momentele în care Enrico arată afecțiune altor personaje din simplul motiv că îi seamănă sau îi reamintesc de Carlo: „Paula înota cu el în adânc și îi întindea mâna, părul și ochii ei negri ca întinderile de sub ape erau asemenea ochilor și părului lui Carlo. Acolo jos se vedea și mai bine cât de mult semănau fratele și sora” [15].
Episodul sinuciderii lui Carlo este unul dintre cele mai semnificative din întreg romanul, amplificând criza identitară a protagonistului. Deși moare, Carlo devine o prezență și mai influentă. Enrico refuză să devină un succesor spiritual al acestuia, dar simte presiunea de a se îngriji de opera prietenului său, comparându-l constant cu figura lui Buddah.
Alte legături extrem de importante sunt cele pe care Enrico le are cu celălalt prieten al său, Nino, și cu sora lui Carlo, Paula. Nino servește drept contrapunct existențial în viața lui Enrico. Ancorat în realitate, jovial, echilibrat, capabil să creeze un atașament real, Nino reușește să-și formeze o familie, ceea ce contrastează intens cu viața haotică a lui Enrico. Pe de altă parte, Paula funcționează ca un dublu feminin al lui Carlo. Singura dată când ne este descrisă în roman este pentru a reliefa, de fapt, trăsăturile fratelui său. Deși legătura cu Paula este una dintre cele mai longevive din viața lui Enrico, nu evoluează într-una romantică, deoarece, precum ne este demonstrat de-a lungul romanului, Enrico nu iubește femeia ca individ. Până și în momentele intime, precum cele din scena înotului, Enrico caută mereu trăsături sau motive care îi reamintesc de profunzimea proiectată de Carlo.
Alți actanți care joacă un rol relevant în viața lui Enrico sunt cele două soții ale acestuia, Anita și Lini Primul său mariaj cu Anita devine un eșec structural. Aceasta încearcă să îl scoată din refugiul său interior, de a-l face mai prezent, dar eșuează lamentabil. Preocupată de aspectele materiale ale vieții, în momentul când realizează că Enrico nu îi poate oferi viața pe care și-o dorește, îl părăsește, începând o altă relație cu doctorul Janes. Referitor la cea de-a doua sa soție, Lini, spre deosebire de Anita, aceasta este o ființă docilă, ușor de trecut cu vederea. Pentru Enrico, cel de-al doilea mariaj este unul de complezență, din simpla dorință de a fi îngrijit de cineva. Lini este o prezență mângâietoare în viața lui Enrico, deși e evident că nu este o relație bazată pe afecțiune. Îl tratează atunci când este bolnav și îi respectă momentele în care se retrage în sine, în ciuda episoadelor violente care se întrezăresc în narațiune. Lini reprezintă personificarea limitelor lui Enrico și incapacitatea acestuia de a crea legături afective autentice, toate aceste aspecte anticipând finalul tragic al romanului.

Structura textului este una liniară, acțiunea fiind cronologică. Împărțit în patru capitole, fiecare dintre acestea este reprezentativ pentru o altă perioadă din viața protagonistului, Enrico Mreule. Romanul nu urmărește doar evoluția lui Enrico, ci și destrămarea unei lumi, marcată de războaie, (auto)exil și moarte.
Prima parte este dedicată tinereții lui Enrico în Gorizia și formării sale intelectuale. În această perioadă apar personajele fundamentale ale romanului, Carlo Michelstaedter și Nino Paternolli. Legătura celor trei se fundamentează prin iubirea pe care o împărtășesc pentru operele literare ale clasicilor, aceștia studiind filosofia greacă:
„În mansarda lui Nino, la Gorizia, au citit toți trei împreună, în original, Homer, tragicii, presocraticii, Platon și Evanghelia, Schopenhauer, tot în original, bineînțeles, și Vedele, Upanișadele, predicile lui Benares și discursurile lui Buddah, Ibsen, Leopardi, Tolstoi” [16].
Carlo devine figura centrală a grupului, influențând  profund gândirea lui Enrico. Tot în această etapă ne sunt introduse și alte trei prietene ale lui Enrico,– Paula, Argia și Fulvia – cărora le conferă o dimensiune aproape mitizantă, considerându-le o ființă unitară: „Fulviargiaula, cum semnau câteodată cele trei fete pe vederi, era o singură entitate, la fel și el, Carlo și Nino” [17]. Astfel, verile petrecute la mare, la Pirano și Salvore, simbolizează pentru actanți o perioadă armonioasă, preexistentă vremurilor tulburi ce aveau să urmeze.
A doua etapă începe cu plecarea lui Enrico în Patagonia, unde încearcă să fugă de convențiile sociale. Aici duce o viață aproape nomadă printre gauchos, crescători de animale și aventurieri. Existența lui devine una boemă și instinctuală, dominată de libertate și de contactul direct cu natura. Enrico călărește zile întregi, trăiește izolat și are numeroase relații pasagere cu femei întâlnite în călătoriile sale. Relațiile sale erotice sunt lipsite de afectivitate, devenind expresia unei existențe lipsite de atașamente și fără dorința vizibilă de stabilitate. El refuză ideea familiei și a responsabilităților, preferând experiențele trecătoare și libertatea absolută. Patagonia devine astfel simbolul desprinderii de lume și al încercării de a trăi în afara oricărei forme de ordine socială.
Tot în această etapă are loc unul dintre cele mai importante momente ale romanului, și anume episodul sinuciderii lui Carlo Michelstaedter. Moartea lui Carlo îl marchează profund pe Enrico, deoarece prietenul său devenise pentru el modelul omului capabil să atingă libertatea interioară absolută. Nino încearcă să îl convingă pe Enrico că el este continuatorul spiritual al lui Carlo, însă Enrico simte această responsabilitate ca pe o povară imposibil de purtat.
A treia parte surprinde întoarcerea lui Enrico în Europa, într-o lume complet schimbată după Primul Război Mondial. Mulți dintre vechii săi prieteni au murit sau au plecat în diverse colțuri ale lumii, tinerețea devenind o amintire îndepărtată. Moartea lui Nino reprezintă o altă lovitură importantă pentru Enrico, deoarece el era ultimul reprezentant al vechii fraternități spirituale create în jurul lui Carlo. În această perioadă, Enrico devine profesor, dar sentimentul de alienare socială persistă, el fiind incapabil să se adapteze. Relațiile sale cu oamenii rămân distante. Tot acum apare și Lini, femeia care îi este apropiată mult timp și care îl îngrijește atunci când este grav bolnav. Relația lor nu este una pasională, ci mai degrabă o formă de fidelitate discretă. Aceasta îi va deveni ulterior a doua soție, după ce primul său mariaj cu Anita se destramă iremediabil, părăsindu-l pe Enrico pentru doctorul Janes.
Ultima parte a romanului îl prezintă pe Enrico stabilit la Salvore, unde încearcă să ducă o existență retrasă și austeră. Contextul istoric devine din ce în ce mai tensionat în această ultimă parte a romanului. Fascismul, războiul și tragediile ce caracterizează Europa în prima jumătate a secolului XX pătrund treptat în existența personajelor. Romanul face referire și la deportările evreilor la Auschwitz, tragedie care afectează indirect lumea lui Carlo Michelstaedter și comunitatea evreiască din Gorizia. Această dimensiune istorică accentuează ideea destrămării unei civilizații și dispariției unei lumi multiculturale central-europene. În contrast cu violența istoriei, Enrico încearcă să ducă o viață aproape primitivă, plasată în vecinătatea mării.

În concluzie, romanul lui Claudio Magris urmărește destinul lui Enrico Mreule ca pe o perpetuă căutare a sinelui, eliberat de convențiile sociale și de presiunile lumii moderne. Cele patru etape ale vieții sale – formarea intelectuală timpurie, experiența Patagoniei, întoarcerea într-o Europă schimbată de război și retragerea finală la Salvore – ilustrează încercarea personajului de a găsi libertatea absolută și liniștea interioară. Totuși, această libertate nu poate fi atinsă complet, deoarece Enrico rămâne ancorat în trecut, strâns legat de prietenia cu Carlo Michelstaedter și de tragediile lumii în care este nevoit să trăiască.
Dimensiunea istorică a operei joacă de asemenea un rol esențial. Destinul personajelor este profund influențat de destrămarea Imperiului Austro-Ungar, de războaie, fascism și tragediile secolului XX, cu precădere de deportările evreilor la Auschwitz. În acest nou context, lumea multiculturală a Goriziei dispare treptat, iar personajele sunt obligate să trăiască experiența pierderii și a dezrădăcinării. Magris transformă astfel povestea lui Enrico într-o meditație asupra sfârșitului unei civilizații și asupra efemerității umane.
Prin stilul său caracterizat de abstracție poetică, împletit armonios cu expunerea evenimentelor socio-istorice, Claudio Magris construiește un roman despre alienare, criză identitară și incertitudinea caracteristică societății din acele vremuri, amintindu-ne de cât de complex este, de fapt, spectrul experienței umane.

NOTE

1. Adriana Babeți (coord.), Dicţionarul romanului central-european din secolul XX Dicţionarul romanului central-european din secolul XX, București, Editura Polirom, 2022, p. 645.
2. Daciana Branea în op. cit., p. 433.
3. Claudio Magris în op. cit., p. 434.
4. Daciana Branea în op. cit., p. 434.
5. Caludio Magris, O altă mare, București, Editura Univers, 1991, p. 95.
6. Ivona Krejčí, Il tema del viaggio nell’opera di Claudio Magris, Brno, 2013, p. 8.
7. Claudio Magris, op. cit., p. 14.
8. Daciana Branea în op. cit., p. 434.
9. Ivona Krejčí, op. cit., p. 11.
10. Claudio Magris, op. cit., pp. 93-94.
11. Ivona Krejčí, op. cit., p. 18.
12. Ivona Krejčí, op. cit., p. 20.
13. Daciana Branea, op. cit., p. 434.
14. Claudio Magris, op. cit., p. 10.
15. Ibidem, p. 17.
16. Claudio Magris, op. cit., p. 10.
17. Claudio Magris, op. cit., p. 19. 

BIBLIOGRAFIE