Anchetă exclusivă: 29 de invitate despre condiţia actuală a femeii-artist

Anchetă exclusivă Orizonturi de Artă: 29 de invitate despre condiţia actuală a femeii-artist

De 8 martie vă propunem o anchetă exclusivă privind condiţia femeii-artist în zilele noastre, pe care am realizat-o cu invitate din lumea artelor vizuale şi a învățământului superior de artă, a criticii de artă şi curatoriatului, din diferite generaţii, centre universitare şi filiale ale Uniunii Artiştilor Plastici din România (UAPR).
Cele 29 de invitate sunt: Magda Cârneci, Ileana Pintilie, Maria Orosan-Telea, alături de artistele Andreea Foanene, Diana Andreescu, Rodica Banciu Regep, Sandra Bazavan, Diana Bobar, Anca Boeriu, Gabriela Diana Bohnstedt Gavrilaş, Dana Catona, Angelica Chici, Anca Laura Coller, Dana Constantin, Eugenia Drăgoi-Banciu, Suzana Fântânariu, Daniela Frumușeanu, Gloria Gratti, Ana Domnica Hoble, Cristina Lazăr, Adriana Lucaciu, Hedy M-Kiss, Claudia Mandi, Liliana Mercioiu Popa, Andreea Palade Flondor, Rodica Strugaru, Luminiţa Ţăranu, Victoria Ţăroi Galbenu, Floarea Ţuţuianu. O anchetă realizată de Afrodita Carmen Cionchin.

(În imagine, Diana Andreescu, I am not perfect I, tehnică digitală, detaliu)

O pagină corală de excepţie prin care, pe lângă reflecţia prilejuită de schimbul de idei şi puncte de vedere, ne putem bucura de o splendidă galerie de lucrări prin care artistele ne ilustrează trăsăturile şi particularitățile feminine (şi nu numai) pe care le reprezentă în propria creaţie, fie că este vorba de pictură, desen, grafică, fotografie, artă digitală, colaj, carte-obiect, ceramică, instalaţie, artă textilă sau design vestimentar.

Magda Cârneci (critic şi istoric de artă, curator, redactor-șef revista ARTA)

Care este condiția femeii-artist în zilele noastre? Ce aspecte ar trebui schimbate sau nuanţate?

Cred că trăim într-o epocă din ce în ce mai prielnică pentru femei în general, și pentru artiste în special. Feminismul politic a reușit să obțină multe drepturi juridice și sociale pentru jumătate din specia umană (mai ales în partea occidentală a lumii), iar feminismul cultural a dărâmat multe prejudecăți și a deschis calea afirmării femeilor pe picior de egalitate cu bărbații în plan profesional. Suntem în plin proces de transformare, de interiorizare a acestor schimbări, la nivel individual și colectiv.
Sigur, mai sunt multe de făcut, dar ușile au fost deschise, gardurile au fost înlăturate, ca să folosesc niște metafore, și e nevoie de tenacitate și răbdare, și mai ales de atenție și vigilență, pentru ca drepturile câștigate să fie respectate și aplicate. Uitați-vă câte femei ocupă acum posturi importante în aparatul politic și de stat! Sigur, nu e destul, egalitatea numerică e departe de a fi atinsă, dar suntem pe calea cea bună. Și cred că asociațiile și organizațiile care luptă pentru prezența corectă a femeilor în societate au un rol capital în a ne ține vigilența trează asupra acestui aspect. Dar ne incumbă fiecăruia dintre noi, femeie sau bărbat, să ne implicăm la local de muncă în această luptă zilnică de schimbare a mentalităților, să fim activi pe social-media, să acordăm o parte din timpul nostru liber pentru binele comunității. Și, în general, să fim atenți la reprezentarea corectă nu doar a femeilor, ci a tuturor minorităților în instituțiile care ne reprezintă, la toate nivelurile.

Curatoriatul e o ocupație relativ recentă, legată de organizarea de expoziții de artă vizuală contemporană. Curatorul e cel care concepe expoziția împreună cu artistul, care se ocupă de partea factuală, administrativă și de relațiile cu publicul și cu presă etc. Cum e un factotum cu multiple responsabilități, curatoriatul e o ocupație de care în România se ocupă mai ales femeile. Vorba plasticianului Dan Perjovschi, bărbații sunt mai ales artiști, iar femeile sunt mai ales curatoare în spațiul nostru cultural (și în general). Ceea ce spune ceva despre egalitatea de șansă dintre cele două (sau mai multe) genuri umane. Acestea fiind spuse, constat cu plăcere că sunt din ce în ce mai multe curatoare de calitate în mediul vizual românesc. Tinere, ambițioase, curajoase, ele sunt cele care trag înainte mașinăria complicată și nu tocmai ușor de mânuit a expozițiilor inovatoare, într-o țară cu buget cultural redus. Pe ele le salut și le încurajez să continue.

Ileana Pintilie (istoric şi critic de artă, prof.univ.dr. la Universitatea de Vest din Timişoara)

Care este condiția femeii-artist în zilele noastre? Ce aspecte ar trebui schimbate sau nuanţate?

Condiția artistelor cred că s-a îmbunătățit sub multe aspecte; sunt tot mai multe femei care îmbrățișează o carieră artistică și care reușesc în mare parte. Figurile clasice ale artistelor de mare succes internațional sunt, desigur, Geta Brătescu și Ana Lupaș. Există totuși unele puncte care nu sunt controlate de artiste. Aș da exemplul specializării Pictură de la Academia de Arte din București, unde, de la înființarea din 1864 și până astăzi, nu a fost angajată nicio femeie-artist vreodată.

Curatoriatul a devenit tot mai atrăgător la nivel mondial, asistăm la un fel de expandare a acestui domeniu. Și femeile sunt atrase de acest domeniu. Aș spune chiar că la noi în țară femeile se dedică, mai degrabă, curatoriatului.

Maria Orosan-Telea (critic de artă și curator, lect.univ.dr. la Universitatea de Vest din Timişoara)

Care este condiția femeii-artist în zilele noastre? Ce aspecte ar trebui schimbate sau nuanţate?

Cred că un parametru bun de la care putem porni pentru a reflecta asupra condiției femeilor-artist în România post 1989 este prezența lor pe scena internațională a artei. Pentru a simplifica lucrurile, mă voi referi la o situație pe care am urmărit-o îndeaproape și pe care o consider foarte elocventă. Cea a participărilor la Bienala de Artă Contemporană de la Veneția. Prima expoziție a unei artiste în Pavilionul României de la Veneția, din 1990 încoace, a fost cea a Getei Brătescu din 2017. Iar printre participările în expozițiile colective, în anii ’90 și prima jumătate a anilor 2000, singura femeie inclusă a fost Maria Cocea, în 1995, alături de alți 14 artiști. Abia din 2007 lucrurile par să fie ușor mai echilibrate. Mona Vătămanu, ca parte a duo-ului Mona Vătămanu& Florin Tudor, va participa la expoziția Low Budget Monument. Andreea Faciu, care însă nu trăiește în România, a fost prezentă în 2009 împreună cu alți doi artiști. Duo-ul Anetta Mona Chișa & Lucia Tkáčová a expus alături de Ion Grigorescu în 2011. Alexandra Pirici, împreună cu Manuel Pelmuș, a realizat proiectul din Pavilionul României în 2013.
Lipsa egalității de gen este destul de evidentă în acești 30 de ani de expoziții românești în Giardini della Biennale. Cu siguranță acest dezechilibru de gen nu vine din faptul că arta creată de femei ar fi mai puțin calitativă, mai puțin importantă sau mai puțin relevantă. Îmi trec prin minte zeci de nume de artiste care ar fi putut reprezenta România la Veneția. Cred că această inegalitate de gen, pe care nu o vedem doar în acest caz particular rezumat de mine aici (mă gândesc acum la acțiunea-protest Ex cathedra masculum, a unui grup de artiste care viza prezența exclusiv masculină în Catedra de Pictură de la Universitatea Națională de Artă din București), îşi are rădăcinile în disfuncții sociale cu rădăcini profunde.
Lăsând la o parte excepțiile, cred că unei femei-artist îi este mai dificil să aibă o carieră la cel mai înalt nivel din motive exterioare ei. Din motive care țin de condiția socio-politică a femeii în general, problemă care încă e departe de a fi rezolvată. Egalitatea șanselor devine problematică în special când vorbim de femei-artist soții și mame, care își împart timpul dedicat creației și activității expoziționale cu multe alte obligații prioritare.

Pentru a lega răspunsul acesta de cel pe care l-am formulat pentru întrebarea anterioară, curatoriatul feminin cred că ar putea să aibă un rol foarte serios în corectarea inegalității de gen. Și acest lucru chiar se întâmplă. Mă gândesc la Magda Cârnei și Aurora Kiraly, care în anul 2000 făceau la București expoziția Arheologii feminine. Sau la Olivia Nițiș, care în 2008 a curatoriat expoziția Perspective la Anaid Art Gallery, iar în 2013, alături de Bojana Pejic, a realizat la MNAC cea mai importantă expoziție feministă din România, Good Girls. Sau la Monica Enache și Valentina Iancu, care în 2016 prezentau la MNAR o selecție de lucrări sub titlul Egal. Artă și feminism în România modernă. Tot Valentina Iancu realiza în 2019 la Kunsthalle Bega o expoziție mult mai radical feministă, Lay Me Down Across the Lines. Sau, mai recenta Ea – exerciții afective, din 2020, de la Galeria Galateca, curatoriată de Andreea Sandu și Anca Boeriu cu participarea a 13 artiste din sororitatea Locomotive. Acestea sunt exemple de curatoriat feminin care este și feminist.
Dar sunt importante și expozițiile dedicate exclusiv femeilor, fără să aibă o agendă feministă asumată, cum a fost cea realizată la Timișoara de Andreea Foanene în 2018, Woman, all too Woman.
Și o să închei cu propria mea încercare de a înțelege, folosind instrumentul curatoriatului, generația foarte tânără de artiste femei de la Timișoara. Proiectul Dreaming About my Unborn Child, la care au luat parte Alexandra Satmari, Dona Arnakis, Elena Langă, Ana Maria Szöllösi, Oana Sas, Loredana Ilie, Ludmila Naghi, Maria Ungureanu, Alma Gyovai, Mihaela Vilău, Gabriela Roșca, Sânziana Gheorghe, Vivien Fritz, propunea o reflecție asupra eticilor materne, așa cum au fost înțelese de feminista Sara Ruddick.

Andreea Foanene (artistă, teoreticiană de artă, muzeografă la Muzeul Național de Artă Timișoara)

Care este condiția femeii-artist în zilele noastre? Ce aspecte ar trebui schimbate sau nuanţate?

Secolele XX și XXI, prin inovațiile tehnologice, descoperirile din medicină, reformele sociale și educaționale, au fost propice pentru femei în toate domeniile. Portretul femeii-artist este unul specific modernității pentru că este legat de creativitate, libertate și putere, de un tip de energie care face lumea să evolueze.
Pictorițe precum: Sofonisba Anguissola, Artemisia Gentileschi, Judith Leyster, Élisabeth Vigée Le Brun sau Rosa Bonheur s-au remarcat încă din perioada renascentistă sau barocă, întâmpinând modernitatea. Majoritatea artistelor au fost ținute până nu demult în depozitele muzeelor. Ca om de muzeu am observat această realitate acută dea-a lungul anilor. Pinacotecile și muzeele abundă de portrete, nuduri feminine, scene de gen și în general multiple ipostaze de reprezentare a corpului uman în forma sa feminină. În puține locuri de oficializare a valorii artistice de natură clasică, însă, artista e reprezentată ca personaj creator, ca autor, ca valoare care generează artă.
Poate și de aceea perioada contemporană oferă un loc privilegiat, binemeritat, femeii-artist. Există în perioada noastră artiste foarte cunoscute, transformate în staruri, precum Frida Kahlo, Marina Abramović sau Cindy Sherman. Sunt artiste uriașe, al căror aport în istoria artei este decisiv. Au avut parte de promovare internațională și de o succesiune fericită de șanse de a fi cunoscute. Toată lumea a auzit de ele, majoritatea le-am văzut lucrările față către față, pentru că muzee importante din Europa și America le-au organizat evenimente reprezentative, expoziții retrospective. În construirea unei imagini reale despre istoria artei aceste artiste au roluri extrem de importante, dar ele nu sunt singurele despre care ar trebui să vorbim. Avem, aproape de noi, la limite tangibile, recognoscibile, artiste de o mare forță, importanță și valoare.
Consider că perioada pe care o trăim reprezintă un fald temporar în această țesătură a istoriei artei, pe care personal aș dori să îl dedic unor importante artiste mult prea puțin cunoscute pentru valoarea și rolul lor decisiv în cultura actuală. În acest sens îmi doresc ca prin mijloace specifice și creative să reușesc să le fac mai cunoscute publicului larg, să le găsesc un loc binemeritat în spațiul teoriei artei contemporane pe care ele, în mod real, l-au structurat prin talentul, emoția, sacrificiul și operele extraordinare pe care le-au creat de-a lungul timpului.

Cum vedeţi curatoriatul feminin astăzi?

A fi curator e o meserie relativ nouă. Etimologic, denumirea vine din latinescul „curare”, care presupune o etichetă profesională ce are în prim-plan o practică etică. Ea presupune grijă, creativitate, responsabilitate, profesionalism pentru o colecție, un muzeu, un context teoretic sau estetic. Astăzi, o femeie poate face această meserie la fel de bine ca un bărbat. Curatorul este persoana care creează punți de înțelegere între artist și public, prin strategii de comunicare, fiind responsabil de legătura dintre exponate, de conceptul proiectului expozițional, de etichete, texte de sală și o mulțime de alte aspecte specifice evenimentelor culturale. Am observat că în perioada contemporană femeile curatoare sunt din ce în ce mai numeroase și mai profesioniste.
Lou Stoppard subliniază folosirea excesivă a termenului „curator”, care devine un concept „la modă", mainstream, dar se golește de conținut: „When everything is ʽcurated’, what does the word even mean?" Dincolo de această îngrijorare legitimă țin să salut multitudinea de femei-curator tinere, energice, competente, creative, frumoase și puternice, care lucrează în instituții specializate în expunerea și promovarea artei, precum și pe cele care au ales statutul de curator independent precum: Kelly Baum, curatoare la Metropolitan Museum of Modern Art, New York, pe colecția de artă postbelică și contemporană; Federica Chiocchetti, editor și critic de fotografie la Victoria and Albert Museum, Londra, fondatoarea platformei „Photocaptionist”; Koyo Kouoh, curatoare principală și director executiv al Zeitz Museum of Contemporary Art Africa în Cape Town; Christine Macel, responsabilă cu platforma de artă contemporană a muzeului Centre Pompidou din Paris, Georgia Korkounaki, curator independent de artă contemporană și specialistă în practici educaționale la Muzeul Jocurilor Olimpice din Salonic și multe altele.
Pentru mine, ca artist și curator deopotrivă, raportul dintre fragilitate și putere este determinant atunci când mă raportez la artă creată de femei. Găsesc că acest dialog bogat între două stări emoționale de graniță are capacitatea de a deveni ceva consistent, puternic, o idee, un concept, un mugure de expresie artistică.
Am fost atrasă de imaginea femeii-artist încă din 2006, când, pe parcursul unui an de studii la École des beaux-arts de Metz (astăzi L’école supérieure d’art de Lorraine - ÉSAL), am avut acces la o serie de publicații și de experiențe fundamentale în acest sens. Atunci am conștientizat că fac parte dintr-o comunitate, o categorie, despre care s-a vorbit puțin și s-a scris și mai puțin. Tocmai de aceea eu susțin şi admir această comunitate din care fac parte și în care cred.
În acest sens, în ritmul meu, am reușit să organizez o serie de expoziții și conferințe dedicate femeilor-artist, dintre care menționez: „Woman, all too woman” – expoziție realizată în 2018 la Muzeul de Artă Timișoara, conferința „Contemporary Woman Artists in the Balkans”, realizată în 2019 la Muzeul de Artă Populară și Etnologie Macedoneană Tracă din Salonic, expoziția „Trialog Simultan” realizată în 2021 la Galeria Helios din Timișoara și altele.
Am adus în vederea publicului de artă, de-a lungul timpului, în expoziții sau în texte teoretice, artiste precum: Ana Adam, Marina Abramović, Aura Bălănescu, Josepha Blanchet, Edit Cociuba, Angelica Chici, Elena Bobi Dumitrescu, Alina Cioară, Andra Ciocoiu, Dana Constantin, Suzana Fântânariu, Andreea Hereșanu, Emilia Jagica, Aurora Kiraly, Adriana Lucaciu, Andreea Medar, Liliana Mercioiu Popa, Pusha Petrov, Livia Mateiaș, Jelena Micic, Doina Mihăilescu, Silvia Moldovan, Ada Muntean, Ana Maria Negara, Simona Nuţiu Gradoux, Carmen Nicolau, Reghina Tîrnoveanu, Marilena Preda Sânc, Florica Prevenda, Kristina Rațiu Demuth, Axenia Roşca, Eva Maria Schartmüller, Diana Serghiuţă, Alina Ondine Slimovschi, Oana Stoian, Nada Stojici, Minodora Tulcan, Agnes Varnai, Simona Vilău, Victoria Zidaru și multe altele. Puteți găsi mai multe detalii despre proiecte pe situl meu oficial dedicat activității de teoretician de artă.

Ce trăsături, particularități feminine reprezentaţi cu predilecţie în propria artă?

A fi artist în societate a fost și este oarecum un tabu. Majoritatea oamenilor proiectează tot felul de concepții uniformizante asupra ideii de artist din cauza superficialității, a carențelor din educație sau din varii motive. Un artist este un om care își trăiește visul și acest lucru nu este ușor de suportat pentru ceilalți. O femeie-artist este cu atât mai mult o figură controversată, distinctă, ieșită din tipare. Mai ales într-o societate cu un caracter tradițional. Este nevoie de inteligență, de talent, de o gândire strategică, de inspirație, de putere de concentrare, de putere de sacrificiu pentru a fi artistă. Trebuie să știi să jonglezi cu „partea caldă" din tine, unde stă ascunsă muza, și cu „partea rece" din tine, pentru a te putea decupa de realitate în momentul perfect astfel încât să poți reuși să comunici, prin formă, sunet, culoare și idee, ceea ce gândești, ceea ce simți. A fi artist este o călătorie a cunoașterii cu multe surprize, cu multe aspecte neprevăzute. Este o incursiune spre interiorul ființei umane și o încercare de cuprindere a lumii, care include spațiul și timpul în toate manifestările lor reale, mitologice, imaginare, create și necreate.
În momentul în care în viața femeii-artist apare un copil sau mai mulți, ea trebuie să învețe cum să-şi împartă timpul și atenția, energia. Există femei care în aceste momente beneficiază de sprijinul familiei și sunt cazuri în care pasajele de fragilitate maximă nu sunt recunoscute de cei din jur. Consider că maternitatea reprezintă o experiență capitală în viața unei femei-artist. De fapt, o negociere și o cercetare a rolului social, reprezintă momente de grație și mari surse de inspirație pentru artiste. „Ești artistă? Ce însemnă să fii artistă? Ai un prieten? Ești căsătorită? Ești divorțată? Ai copii? De ce ai numai un copil? Ai un loc de muncă?" Mereu urmate de întrebările „De ce?... De ce nu?" Pe lângă și împreună cu lucrările pe care le creează, o artistă trebuie să răspundă acestor întrebări. Trebuie? Până când trebuie? Până când ea simte că nu mai trebuie. În momentul în ea știe că are capacitatea de a se juca cu orice „trebuie”, a trecut la alt nivel! O femeie-artist dispune de energia cu care poate răspunde la toate provocările în modalități proprii, neconvenționale, în opere care au puterea să schimbe ceva în societate. Multe dintre noi reușim acest lucru! Și știm clar și sigur că de multe ori aceste puteri depășesc așteptările, și categoriile, și firea!
Ca artistă am considerat feminitatea o mare sursă de inspirație, o forță majoră care, asemenea unui personaj principal al unui fir narativ, m-a ajutat să merg înainte pe drumul meu. În vara lui 2020 am început să constitui o comunitate de iubitori de artă cu ajutorul paginii mele Facebook. Această platformă a devenit un spațiu virtual de întâlnire și discuție, un loc unde, în perioada pandemiei și a maternității crude – care, în cazul meu, s-au suprapus – a constituit un fel de galerie deschisă, unde mi-am expus creațiile și gândurile. Consider că atunci când creezi și îți asumi statutul de artist, relația cu arta este fie un mod de viață, fie un pic mai mult de atât în unele cazuri, când arta devine viața în sine.

Diana Andreescu (UAPR Timişoara, conf.univ.dr. la Universitatea de Vest din Timişoara)

Care este condiția femeii-artist în zilele noastre? Ce aspecte ar trebui schimbate sau nuanţate?

Guerrilla Girls, artiste activiste feministe, prin mesajul lansat într-o campanie publicitară stradală cu subiectul DO WOMEN HAVE TO BE NAKED TO GET INTO THE MET. MUSEUM?, au avut ideea de a face ceva care să atragă publicul general prin expunerea unor concluzii de la Muzeul Metropolitan de Artă unde au numărat câte femei-artist au expus în comparație cu numărul de corpuri feminine goale din lucrările de artă.
Creierul nu are gen, de ce ar avea arta sau alt domeniu? Diferenţele consider că au avut altă natură şi au fost determinate mai ales de statutul social sau de relaţiile de putere. Recuperarea istorică a prezențelor feminine și a rolului lor a depășit faza activistă a feminismului și încearcă restabilirea firească a unor echilibre sociale și culturale de o mare importanță istorică. Indiferent de domeniul de activitate, femeile au fost dintotdeauna pionerii unor schimbări semnificative în lume, schimbări ce continuă să ne marcheze viețile de zi cu zi. În cazul artiștilor și artistelor contemporani/e, datele statistice ar putea sugera la prima vedere o situație mai echilibrată. Femeia si feminitatea sunt inepuizabile şi, chiar dacă se pot regăsi tipare comportamentale asemănătoare, femeia și exprimarea ei, mai ales în artă, nu pot fi reduse doar la câteva arhetipuri, nu pot fi încuiate în şabloane, cum s-a mai încercat de-a lungul timpului. Personalitatea, independența, dorința de a crea nu pot fi îngrădite, misterul ei învăluie și continuă, pierzându-se în negura vremurilor.

Ce trăsături, particularități feminine reprezentaţi cu predilecţie în propria artă?

Încă de la prima mea expoziţie personală, am încercat să mă exprim în mai multe medii artistice. M-a interesat foarte mult MESAJUL şi ceea ce vreau să transmit şi am căutat o formă de expresie artistică diferită. În acest sens, am experimentat. Am observat că mă leg de un cuvânt, de mesajul unui enunț, de versul unei poezii sau de refrenul dintr-o melodie, care îmi dau direcția creației. Practicile artistice sunt extrem de diverse, de la desen la fotografie, tehnică digitală sau mix media, și mă bucur că pot avea această libertate de exprimare.
Nu înţeleg feminismul prin perspectiva agresivă, proiectele mele reflectă o căutare a liniștii, a speranței, unde mesajul domină lucrarea în detrimentul paletei cromatice, în ultima perioadă exprimându-mă în alb și negru, tocmai pentru a întări și fundamenta ideile mele relative la mesaj, pe care mi-l doresc cât mai puternic.

Rodica Banciu Regep (UAPR Timişoara, prof.univ.dr. la Universitatea de Vest din Timişoara)

Care este condiția femeii-artist în zilele noastre? Ce aspecte ar trebui schimbate sau nuanţate?

Statutul femeilor-artist din zilele noastre este de egalitate cu cel al bărbaților, diferența rezultă din munca depusă de artiste, care nu-și pot neglija obligațiile familiale, cele de serviciu, apoi munca de creație. Am observat o schimbare a balanței, referitoare la susținerea financiară a familiei de către femei. Tot mai mulți tineri preferă să renunțe la serviciu și să stea acasă, toată răspunderea susținerii financiare apăsând pe abilitatea femeii în a câștiga banii necesari întreținerii familiei. În cazul femeilor-artist, aceasta e o sarcină în plus, care le îndepărtează de munca creativă necesară manifestărilor artistice. Cred că egalitatea pe care am menționat-o în primele rânduri ar fi normal să se mențină pe tot parcursul vieții.

Ce trăsături, particularități feminine reprezentaţi cu predilecţie în propria artă?

Reprezint o ramură a artei, respectiv artele textile, specific feminină, care necesită o muncă foarte îndelungată pentru finalizarea tapiseriei. De la executarea proiectului viitoarei tapiserii, care în sine este o operă de artă similară graficii de șevalet sau picturii, trecând prin etapele specifice de: urzeală, vopsit, execuție propriu-zisă, trec luni sau chiar ani de zile de muncă. Din această cauză compozițiile sunt raționale, cu o paletă mai redusă cromatic, dar bogată în tehnici diferite de țesut care au efecte surprinzătoare. Ca să-mi satisfac trăirile estetice în fața naturii extrem de variate și bogate cromatic, mă exprim și prin pictură, care pentru mine e mai rapidă, mai ușor de transpus pe pânză decât o tapiserie.
În general artiștii au două căi de transpunere a ideilor artistice, una rațională și alta intuitivă. E bine să se regăsească în lucrare ambele abordări. În cazul meu, în tapiserie domină prima opțiune, iar în pictură a doua. Prin pictură pot să-mi exprim toate trăirile din punct de vedere cromatic, pot exprima toate gamele cromatice, chiar îndepărtându-mă mai mult sau mai puțin de subiect. Ca o concluzie, consider că artele vizuale se mulează ca o mănuşă pe structura femeii-artist. Educația estetică se manifestă permanent în viața unei femei.

Sandra Bazavan (artist vizual, doctorandă la Universitatea de Vest din Timişoara)

Care este condiția femeii-artist în zilele noastre? Ce aspecte ar trebui schimbate sau nuanţate?

Înainte de a da un răspuns racordat timpurilor pe care le trăim, simt nevoia să fac un traseu scurt. Rețin cât de mult m-a impresionat instalația video Ever is All a artistei Pipilotti Rist, din cadrul Bienalei de la Veneția 1997. Ținând în brațe o floare gigantică, roșie, cu trimitere către o specie tropicală, femeia începe să lovească geamul unei mașini parcate. Geamul se sparge și, laolaltă cu brutalitatea momentului, este invocată în mod hipnotic o senzație bizară de calm care transformă un act violent într-unul catarctic. Vedem fragilitatea vegetală versus cutuma, într-un exercițiu de manieră feministă, desigur, însă mă interesează de fapt această alchimie a tuturor lucrurilor întrepătrunse, masculin-feminin. Nu-mi propun să merg pe urma firimiturilor până în anii ’60, în miezul pornirilor feministe, pentru că vorbim despre condiția femeii-artist și nu despre feminism, însă nu pot să nu mă gândesc la manifestul grupului Gorilla Girls din 1989, cu celebrul slogan Do women have to be naked to get into the Met. Museum?. Nu am date pentru a face o analiză în ce măsură femeia-artist impactează societatea în zilele noastre, dacă raportul este îmbunătățit sau nu. Opinia mea este că da, vedem secțiuni în publicații de artă în care femeile sunt expuse publicului prin articole care poartă denumiri ca venite din școala de marketing: World Wide Women, Pioneering Women Artists, X Women artists to follow, editoriale în mod regulat în care sunt prezentate femei-artist ori premii și categorii de premii destinate lor. Din experiența mea, constat că am fost norocoasă, nu m-am confruntat cu situații serioase în care genul să îmi fie judecat înaintea muncii. Neajunsurile condiției mele ca femeie-artist s-au lovit mai degrabă de condiția femeii în general, pe care societatea pare să o ceară să se îndeplinească înainte de toate. În societatea est-europeană în care mă plasez acum, simt că mi se cere sa fiu femeie înainte de a fi artistă. Cu alte cuvinte, am simțit că mi se cere sa fiu femeie întâi și parcă abia apoi mi se permite să fiu și artistă. Nu știu dacă și bărbaților li se întâmplă același lucru, dar visez, ca mulți alții, ca prioritizarea aceasta să rămână în cadrul propriei conștiințe și nu să fie un rezultat al presiunii exterioare. Aș mai menționa un aspect de care m-am lovit, de o trivialitate înfiorătoare, dar relevant discuției: presupunerea că sunt incapabilă să mă descurc într-o realitate contingentă, indicând o dublă împovărare, o dublă incapacitate, ca femeie și mai apoi ca artist. Cum pe prima nu o pot schimba, acest tip de intruziune socială îmi întipărește fie senzația că trebuie să performez militărește ca artist, fie că doar îmi îngădui moftul de a fi artist (femeie). În concluzie, în condiția femeii-artist aș spune că este nevoie de o îmbunătățire a condiției femeii în sine, fără să îmi doresc să fac pe această cale un comentariu feminist.

Ce trăsături, particularități feminine reprezentaţi cu predilecţie în propria artă?

În mod paradoxal, într-o primă fază, prin lucrările mele am căutat cu preponderență masculinitatea, ca reacție la povara unei copilării dificile. Aș spune că ochiul meu feminin a radiografiat masculinitatea încă din primele serii fotografice, din 2013-2014, deconstruind și reconstruind aspecte masculine adânc înrădăcinate, plasându-le în contexte improprii și căutând existența și natura acestor legături regizate, altele față de cele cu care suntem obișnuiți. Am fugit dintr-o tabără în alta, ambele genuri părându-mi neprietenoase în esența lor preluată, cultivată, învățată. Subiecții mei poartă coroane de pești, ori sunt reprezentați în colaje în care picioarele lungi, atletice, sprijină corpuri de mobilier. Uneori aparența lor este rarefiată, aș spune feminină, ori mai degrabă la granița unei întrebări nerăspunse încă: există în definitiv o distincție clară între feminitate și masculinitate? Revin la W.O.M.B, proiectul care de departe privește aspecte din tema maternității. Cineva mi-a spus mai demult că este un proiect care nu ar fi putut fi făcut de un bărbat, dar eu anticipativ se pare că am plasat un bărbat adult în interiorul pântecelui. De-a lungul timpului am deprins o curiozitate activă asupra natura firii umane în ansamblul ei nedivizat, asupra individului, trupului și duetului individ-trup în interiorul și în exteriorul spațiului locuit, trecând dinspre intimitatea spațiului către intimitatea umană. Exercițiile vizuale surprind de regulă un singur personaj într-o relație unu la unu cu spațiul. S-a adăugat apoi și experiența familială, experiența propriei maternități, care m-a trimis într-un melanj de infinite spații fizice și emoționale. În seria Flora, am fotografiat cu expunere, pe parcursul mai multor zile, o plantă în ghiveci. Rezultatul este o natură moartă - vie, căci în acest timp, aparatul a surprins mișcări ale frunzelor pe care nu le percepem în mod curent, dinamismul unei plante întemnițate în ghiveci este absolut surprinzător. Cine își neagă mai violent condiția, decât o astfel de plantă, într-o mișcare fluidă, infinită? Am numit seria Flora, nu întâmplător cu un titlu romantizat, feminin. În 2020, o imagine a mea surprinsă cu telefonul, primește nominalizare în secțiunea de Fotografie din cadrul Bienalei Internaționale de Artă Miniaturală Timișoara. Imaginea surprinde o scenă dinamică, un portret de familie, în timpul despre care ne place să spunem că a stat în loc, în lockdown. Atunci fiecare casă era suscitată de un dinamism conjugat/conjugal, capturat între pereți, pe care mi-l imaginam ca pe o insectă prizonieră în interiorul unei cupole de sticlă. În 2014, în prima ediție a aceleiași bienale, fotografia Roots, reprezentând un pește cu ochii holbați, atârnat de o sfoară și având companioană o muscă, este premiată. M-am bucurat că argumentul meu timid pe atunci, despre fertilitatea unui duet antagonic, a ajuns către juriu și ulterior către public. Nu știu dacă viziunea mea este marcată de feminitatea mea, dar știu că în relația feminin-masculin, înclin către teme hibridizate. Fără să atac identitatea în sine, chestionez căi prin care ambele genuri pot să existe și să se manifeste concomitent și în mod absolut.

Diana Bobar (designer vestimentar, Timişoara)

Care este condiția femeii-artist în zilele noastre? Ce aspecte ar trebui schimbate sau nuanţate?

În primul rând ar trebui să specificăm exact la ce ne referim când spunem zilele noastre? Pre-pandemie, adică istoria recentă a fostelor noastre vieți, sau chiar prezentul, un prezent în care încă ne luptăm activ să facem față modului în care această pandemie ne afectează viețile, munca, viața socială, oportunitățile. Desigur că nu toată lumea trăiește pandemia la fel: suntem în aceeași furtună, însa unii au yaht, unii au barcă, unii au colac de salvare și alții se îneacă. Iar domeniile artistice au fost sacrificate primele. Cultura a avut și are de suferit masiv, atât ca impact al închiderii evenimentelor, teatrelor, muzeelor, cât și prin modul în care au primit (sau nu) ajutor de la stat. Domeniul modei și chiar mai larg privit – industria croitoriei – oricum suferea masiv în ultimii ani, acum doar se închid și ultimele fabrici care încă se luptau cu „fast fashion". Pierderea locurilor de muncă din industria noastră și exodul masiv al forței de muncă înalt calificate către piața vest-europeană sunt bine cunoscute. Toate coordonatele socio-culturale din zilele noastre, desigur, contribuie la oportunități sau lipsa lor. În acest moment nu cred că stăm prea bine. Dar măcar avem o zi a noastră în fiecare an, zi în care putem să ne bucurăm că primim un buchet de flori. Ce ne trebuie mai mult? Drepturi, oportunități și salarii egale? Respect și atenție față de propriul nostru corp? Sentimentul de siguranță când mergem pe stradă? Iar în ceea ce privește condiția femeilor-artist, mai e mult de făcut. Cât timp condiția femeilor (in general) este precară și violența domestică pregnantă, sunt multe lucruri sistemice (patriarhat) care ar trebui să se schimbe, astfel încât să ajungem să avem spațiu să fim. Eu cred că încă ne luptăm pentru asta. Pur şi simplu să fim, femei, pe lumea asta.

Care este astăzi reprezentarea femeii în designul vestimentar?

Reprezentarea femeii în designul vestimentar la ora actuală este mai diversă ca niciodată. Începem să vedem tot mai des persoane normale în castingurile prezentărilor de modă din ultimii ani, în ședințele foto pe care le share-uim pe insta; femei de toate formele, culorile și vârstele. După marea globalizare și marea democratizare a modei din ultimii ani, cu fast fashion și social media în prim-plan, urmează schimbări în modul în care se face și se consumă moda la nivel internațional. Nu a ajutat nici impactul pandemiei asupra acestei industrii, carantinarea globală a falimentat multe branduri și mici și mari și nu pare a se încheia curând. Trăim o perioadă incertă, însă modelele din modă le văd a reprezenta rezistență, reziliență. Un brand parizian care prezenta scene apocaliptice până acum în toate colecțiile, acum că a venit (un fel de) apocalipsă socială, brusc şi-a întors interesul spre umanitate. Faptul că moda a devenit temporar redundantă pentru viețile oamenilor ne face pe toți să ne întrebăm cine suntem. Iar în tot acest timp și femeia care ne inspiră trece prin schimbări în ritmul propriei vieți; schimbări în prioritățile de consum, în modul și stilul de viață. În ultimul an au crescut global vânzările de pijamale și haine de sport. Iar noi, ca designeri vestimentari, putem sau nu să luăm în calcul aceste schimbări globale referitoare la modul în care se consumă moda. Putem sau nu să alegem să ne adaptăm într-un fel sau altul. Și totuși, în momentele de criză, moda poate să devină și o sursă bună de escapism, de frumos, accesibil cu puterea propriei imaginații; o poveste bine spusă prin haine (sau oricare ar fi mediul artistic de exprimare) ne poate ajuta să trecem mai ușor prin și peste această perioadă grea.

Anca Boeriu (UAPR Bucureşti, lect.univ.dr. la Universitatea Națională de Arte București)

Care este condiția femeii-artist în zilele noastre? Ce aspecte ar trebui schimbate sau nuanţate?

Uităm uneori cum ziua de 8 martie a devenit o sărbătoare chiar dacă a apărut ca o continuare a luptei de integrare socială a femeilor, ca o revoltă în fața abuzului și a violenței, iar arta creată de femei s-a înscris constant în ultimul secol în această direcție de activism cultural-social.
Caut gânduri despre cum este privită o artistă, cum reușește să își găsească locul, dacă reușește să își găsească locul, și nu pot să nu rememorez discuții din timpul facultății când toți, toate, eram obișnuiţi, obișnuite cu gluma: „Femeile nu au ce căuta în artă, la cratiță este locul lor”. Mă bucură faptul că acum nu mai întâlnesc atitudinea asta atât de des, cel puțin la nivel verbal, pentru că studentele de la Arte nu mai acceptă cu un zâmbet jenat, așa cum făceam noi, aceste vorbe.
Este foarte ciudat cum am avut tot timpul impresia că trebuie să demonstrăm ceva, să facem mai multe, să construim mai mult, să existăm mai mult, să ascundem greutatea de a te împărți între copil, copii, casă, bucătărie, atelier, lucru, cursuri..., să demonstrăm că nu suntem femei, suntem mult mai mult.
Generația mea de femei-artist a crescut cu mentalitatea care te îndemna să îți asumi tot, să nu arăți slăbiciuni, să nu riști să fii dată la o parte, să faci în așa fel încât să pară că ești superwoman, că totul este ușor, că le poți face pe toate. Ciudat, uneori le poți face pe toate, dar nu tot timpul, şi nici nu trebuie.
Societatea noastă se află la un nou prag, trece un nou examen cu un singur răspuns – sunt femeie, sunt artistă, sunt... Acum pare că balanța începe să se echilibreze, dar, chiar nespusă, ideea femeii la cratiță cumva există, taie multe din șansele de prezență în societatea culturală românească, pentru că despre aceasta vorbesc, despre cum depășim misoginismul aici, la noi în România, unde este mult mai prezent. Arta tinerelor artiste reușește cumva să găsească un loc, începe să se vadă, susținută, ajutată în mare parte de curatoare, de femei, alteori datorită forței de exprimare, care nu mai poate fi ignorată.
Ca să răspund la întrebarea despre condiția femeii-artist și ce trebuie schimbat, pornesc de la gândul că arta lor, a noastră, s-a dezvoltat pe un traseu foarte personal, interesant, neașteptat de ofertant din punct de vedere artistic, prin asumarea chiar a feminității cu toate plusurile și minusurile acesteia, și singura schimbare pe care o doresc este de acceptare și integrare a gestului artistic al femeilor acolo unde și așa cum merită.

Ce trăsături, particularități feminine reprezentaţi cu predilecţie în propria artă?

Am înțeles și am acceptat în ultimul timp faptul ca lucrările mele sunt influențate în totalitate de faptul că sunt femeie. Nici nu se poate altfel, dacă ceea ce faci pornește sincer din adâncul tău, de la preocupările tale, unele minore, uneori legate de familie, de copii, de relații ratate, de dorințe sau speranțe, alteori de la revolta în fața lipsei de implicare a societății în apărarea femeilor în fața abuzurilor, a violenței.
Știu cum pentru o lungă perioadă de timp și fără să înțeleg de ce, am lucrat cu plăci mari de metal, am realizat gravuri de mari dimensiuni, am căutat să fac lucrări care să nu fie legate de slab, de mic, de sensibil, de feminin, tocmai pentru a susține egalitatea de șansă, de prezență cu artistul bărbat.
Cu timpul am învățat să accept latura feminină, să înțeleg cât de importantă este, cât de definitorie pentru mine ca artist, cât de mult contează acest neprețuit bagaj de sentimente, trăiri, gânduri și idei, și cât de puternică și dătătoare de forță și energie este.

Gabriela Diana Bohnstedt Gavrilaș (UAPR Oradea, conf.univ.dr. la Universitatea din Oradea)

Care este condiția femeii-artist în zilele noastre?

Din punctul meu de vedere condiția artistului în România este dificilă pentru femei în aceeași măsură ca și pentru bărbați. Printre colegii mei artiști am fost întotdeauna tratată în mod egal, fără să mă simt discriminată într-un fel sau altul. Preocuparea noastră, a artiștilor, când ne întâlnim la expozițiile pe care le organizăm în grup, este să discutăm despre proiectele noastre viitoare, despre opțiunile noastre estetice, despre ce putem face mai mult împreună, astfel încât să evoluăm din punct de vedere creativ și să reușim să realizăm împreună cât mai multe proiecte culturale.
Artiștii, colegii mei, bărbați și femei, înțeleg că dacă ar aborda divizarea pe astfel de criterii s-ar crea o falie care funcţionează în detrimentul colaborării, dezvoltării capacităților creative ale ambelor părți, din această cauză personal nu mi-am pus niciodată problema ce ar trebui să fac mai mult sau mai puțin doar pentru că sunt femeie în domeniul artelor plastice.
Ipotetic vorbind, dacă m-aș înregimenta într-un grup feminist aș simți că mi-am impus limite care mă blochează mental și intelectual, pentru mine personal spiritul, creativitatea, opera de artă nu au nimic de a face cu faptul că sunt femeie. Eu cred că dacă o femeie se simte inferioară unui bărbat în zona creației atunci ea însăși, prin aceste afirmații, se plasează pe o treaptă inferioară bărbatului. În domeniul creației artelor plastice alte coordonate au importanță.
Teoretic nu ar trebui să aibă însemnătate dacă lucrarea are ca autor un bărbat sau o femeie, pentru că fiecare operă de artă în sine, după realizarea ei, are autonomie, are viața ei, uneori fără nicio legătură cu artistul. De exemplu, imaginea unei opere de artă plastică, datorită internetului, ajunge să fie prezentă pe ecranele din toată lumea, în locuri pe care, fizic, artistul nu le-a vizitat niciodată. Consumatorul contemporan al operei de artă, cel care vizionează reproducerea digitală a originalului pe un ecran, își pune foarte simplu întrebarea dacă aceasta are sau nu impact emoțional sau estetic asupra sa, iar faptul că lucrarea este realizată de un bărbat sau de o femeie devine nesemnificativ.

Gabriela Diana Bohnstedt Gavrilaș, Cadran solar,
pictură digitală, 150x150 cm, 2021

Ce aspecte ar trebui schimbate sau nuanţate?

Am putea vorbi despre două aspecte care pot produce schimbări, diferențe de nuanțe. În primul rând, nuanțe care se manifestă la nivel personal în atelierul și lumea interioară a artistului, unde limitele și libertatea de exprimare și le fixează fiecare artist în parte, în funcție de obiectivele și capacitățile sale creative. Nuanțele acestea, de fapt, conturează originalitatea fiecărui artist. Probabil femeile abordează și interpretează diferit aspectele ce țin de limita personală în artele plastice, dar diferențele nu sunt diametral opuse, aceste nuanțe sunt complementare și se completează reciproc cu ceea ce se întâmplă în creația masculină.
Al doilea aspect al acestor nuanțe ar fi restructurarea relațiilor sociale în lumea artei, cu societatea și mediul în care arta se manifestă şi care, din păcate, nu funcționează după principiile de egalitate, de șanse între meserii. Aceasta, de fapt, este o problemă stringentă a artiștilor plastici, bărbați și femei deopotrivă. Ni se spune mereu, voalat, că suntem inutili, că societatea contemporană are alte nevoi mai urgente, iar arta este un lux care nu își are rostul în condițiile economice actuale.
Politicile culturale actuale nu iau în considerare faptul că Arta are o valoare intrinsecă, care nu este perisabilă, din contră, valoarea artei crește cu timpul, spre deosebire de valoarea monedei care se reduce prin inflație sau valoarea produsului tehnologic care se înjumătățește după utilizare. Arta este considerată peste tot în lume o investiție pe termen lung, o garanție financiară căreia îi crește valoarea odată cu trecerea timpului.
Problema reală rezidă în ce este, de fapt, valoarea în artă, pentru că nu toate producțiile artistice sunt artă autentică. Pentru a stabili această valoare este nevoie de profesioniști care au un bagaj cultural solid, de investiții în patrimoniul de artă contemporană din muzee sau alte instituții culturale, de investiții în evenimentele de artă plastică contemporană, teatru, muzică, film, de educarea publicului.
Toate aceste aspecte sunt neglijate cu bună știință pentru că, din perspectiva politicianului contemporan, un artist contemporan și arta sa nu înseamnă prea mult, de aceea de cele mai multe ori condiția artistului este subestimată, indiferent dacă artistul este bărbat sau femeie. Foarte mulți dintre colegii mei artiști plastici, aproximativ 95 la sută, pe care personal îi cunosc, practică și alte meserii ca să poată supraviețui, pentru că din vânzările de artă nu se poate trăi decent în România. A fi artist plastic înseamnă în România să ai două meserii. Acesta se întâmplă din cauza faptului că politicile culturale au lacune legislative care nu fac atractiv mediul cultural, nici pentru artiști nici pentru cei care ar dori să investească și să promoveze creația contemporană.

Ce trăsături, particularități feminine reprezentaţi cu predilecţie în propria artă?

Particularitățile feminine din universul creației mele ar putea fi interpretarea spațiului care oferă o bogăție de informații și sugestii la nivel estetic sau filosofic, spațiul real în care trăim este subdivizat la nivel microcosmic, sau amplificat macrocosmic. Realitățile mele individuale au ca filtru experiențele din viață care devin abstractizate. Pentru mine, problematica aceasta a spațiului se extinde în zona interferenței dintre real și imaginar, dintre știință și universul personal intuitiv. De aceea, am încercat să surprind în lucrările mele spațiul în diferite ipostaze, studiile mele spațiale au o structură complexă, în care detaliul geometric este integrat rafinat ca într-o ţesătură în care inevitabil apare imprevizibilul, pe care trebuie să îl gestionez, să îl dezvolt sau să renunț la el, în funcție de cum mă identific la nivel intuitiv cu acel moment în care s-a născut acea întâmplarea, acea experiență estetică. Îmi place să analizez lumina care definește forma materială și o face vizibilă, dar interpretez această reflexie a luminii îndepărtându-mă de reprezentările figurative. Astfel, consistența materială a figurativului capătă dimensiuni ireale care sunt transpuse într-o serie de lucrări de pictură, colaje, pictură digitală, grafică digitală sau în arta video, în imaginea în mișcare. Am recompus abstract spații ale lumii reale inspirate din mediul înconjurător, sau spații imaginare. Mă interesează interactivitatea intelectuală dintre artist și spectator, curiozitatea generată de lucrările mele ce conțin elemente estetice înmagazinate din mediul cultural, detalii din memoria culturală colectivă din diferite domenii pe care apoi le dezvolt în imagini asemeni unei oglinzii care deformează si retransformă imaginea, producând astfel întrebări despre natura umană și esența sa, despre unde și ce poate fi granița dintre ceea ce se vede în realitate și ceea ce se poate imagina.

Gabriela Diana Bohnstedt Gavrilaș, Înserare,
pictură digitală, 202x143, 2019

Dana Catona (UAPR Timişoara, conf.univ.dr. la Universitatea de Vest din Timişoara)

Care este condiția femeii-artist în zilele noastre? Ce aspecte ar trebui schimbate sau nuanţate?

Cred că abordarea subiectului condiţiei femeii-artist se suprapune unei analize a drepturilor femeii în societatea şi cultura în care trăieşte. Există pe glob zone în care femeia poate trăi aşa cum îşi doreşte şi în care condiţia de femeie-artist nu este limitată în vreun fel. Din acest punct de vedere este evident că în prezent Europa şi implicit România sunt contexte privilegiate. Aşadar, în ce priveşte spaţiul în care trăiesc, nu simt că ar trebui să existe lucruri care ar trebui schimbate în ce priveşte condiţia femeii-artist. În context general, tema feminină rămâne un teren fertil și mereu explorabil, așa cum se întâmplă în creația unor femei-artist ca Louise Bourgeois, Kiki Smith, Judy Chicago sau Shirin Neshat, fiecare dintre aceste exemple abordând în mod distinct idei legate de vulnerabilitate sau chiar oprimare. Dincolo de prevalența acestui unghi de vedere feminin, dacă mă gândesc la apetența spre cultură a societății în ansamblul ei, care din păcate devine tot mai precară, cred că suntem fraţi şi surori de suferinţă atât bărbații cât şi femeile-artist, ca victime colaterale ale acestei precarităţi.

Ce trăsături, particularități feminine reprezentaţi cu predilecţie în propria artă?

De câţiva ani, mă preocupă motivul vizual al casei, motiv asociat îndeobşte arealului feminin. Autoare a mai multor volume de poezie, explorez şi prin mediul literar contextul domestic, văzut ca un spaţiu revelator al intimităţii. În creația vizuală, înainte de motivul casei a fost seria „prinţeselor”, lucrări de mici dimensiuni reprezentând imaginea unui autoportret care aminteşte de desenele pe care le fac fetiţele inspirate de poveştile cu prinţi şi prinţese. E o asumare ironică a unei naivităţi elaborate, în care desenul devine mijloc de etalare a unor reverii recurente.
În acelaşi timp, anumite aspecte legate de dimensiunile lucrărilor mele pot fi categorisite ca aparţinând feminităţii. În general lucrările mele au mici dimensiuni, fie că e vorba de grafică, ceramică, pictură sau textile. Majoritatea obiectelor din ceramică au o anumită fragilitate, explorând variante care din punct de vedere tehnologic implică anumite aspecte vulnerabile.

Angelica Chici (artist vizual, UAPR Timişoara)

Care este condiția femeii-artist în zilele noastre? Ce aspecte ar trebui schimbate sau nuanţate?

În zilele noastre, după părerea mea, femeia-artist se manifestă cu o vizibilitate bună pentru că a ieşit şi din zona romantismului şi din zona umilinței, a făcut pași curajoși şi câştigat enorm. Locul ei este bine marcat . Mă amuză citatul care îmi vine in minte „adio, neajutorare deprinsă în mod intenționat” din cartea Utei Erhardt Fetele bune ajung in rai, fetele rele ajung unde vor.

Ce trăsături, particularități feminine reprezentaţi cu predilecţie în propria artă?

Mie îmi place simplitatea, la care se adaugă o doză mare de sensibilitate, melanj care se vede şi se simte în arta mea. Sunt „maternală şi statică”, aşa cum m-a descris Andreea Foanene în prezentarea făcută cu ocazia expoziției „Trialog Simultan" de la Helios Timişoara din ianuarie-februarie 2021.

Anca Laura Coller (UAPR Bucureşti, lect.univ.dr. la Universitatea Naţională de Arte Bucureşti)

Care este condiția femeii-artist în zilele noastre? Ce aspecte ar trebui schimbate sau nuanţate?

Nu cred că putem vorbi despre „condiția femeilor-artist” în zilele noastre în România. Consider că lucrurile s-au schimbat în bine la acest capitol și o femeie poate să aibă o carieră artistică. Dacă restrângem însă formularea la „condiția femeilor”, lucrurile se schimbă iar problemele sunt multiple. Afirm acest lucru de pe poziția artistului care e și mamă a doi copii, divorțată – în acest context devine foarte greu să reușești să mai ai o activitate constantă. Practic este o luptă să îți creezi ferestre de timp în care să te conectezi la lumea propriului atelier, încercând să nu afectezi cursul firesc al vieții celor care depind de tine. Când nu ai sprijin devine și mai complicat. De multe ori, deşi ți-ai creat să spunem două ore pentru tine, nu te poți aduna să ai niște rezultate satisfăcătoare. Cu siguranță se pot face multe lucruri pentru a ajuta mamele să aibă mai mult timp, dar discuția se mută deja în alte sfere.

Ce trăsături, particularități feminine reprezentaţi cu predilecţie în propria artă?

Ca trăsături feminine pe care le regăsesc în creația mea ar fi în primul rând acel melanj între intuiție și intenție, astfel că lucrările au o creștere neuniformă, foarte legată de stările proprii. Există o atenție pentru detaliu, o tendință de a folosi obiecte cu valoare personală, cu patina timpului, cu istorie, și de a le integra în lucrări, plăcerea de a lucra pe dimensiuni mici, sensibilitatea față de diverse materiale și materialități.

Dana Constantin (preşedinte Filiala Timişoara UAPR, prof.univ.dr. la Univ. de Vest Timişoara)

Care este condiția femeii-artist în zilele noastre? Ce aspecte ar trebui schimbate sau nuanţate?

S-a schimbat radical percepția asupra condiției artei femeilor în contextul artei contemporane, dar încă mai trenează un anume ‘suflu’, în țările mai puțin dezvoltate. Dar răspund la întrebare cu o altă întrebare: de ce trebuie să existe diferențe de apreciere între arta unei femei-artist și a unui bărbat-artist? Consider că un registru de abordare artistic trebuie văzut dintr-un singur unghi de percepție și anume cel valoric, iar acesta nu are nicio legătură cu partea feminină nici cu cea masculină, ci strict cu Valoarea. Știm că un registru de abordare artistică generală poate fi derulat de la rafinat, sensibil, care se atribuie în general femeilor, până la unul foarte dinamic, contrastant, rigid, denumit ‘în forță’, atribuit bărbaților. Însă, această meserie nu poate fi comparată cu ‘mersul la război’, din punctul de vedere al particularităților construcției anatomice feminin-masculin și al altor caracteristici care sunt clar definitorii în alte meserii. În această meserie nu are sens să intram în construcția celor două genuri. Această meserie vine din talentul cu care ești sau nu înzestrat, din inteligența creatoare în egală măsură, fără de care nu se poate evolua cu talentul deținut, şi din munca permanentă fără de care nu poți depăși pragul valoric.
La partea a doua a întrebării, și anume care aspecte ar trebui menținute sau schimbate, răspund ferm, la mentalitatea învechită ar trebui renunţat odată pentru totdeauna, la diferențierea și catalogarea artei făcută ca femeie-artistă sau ca bărbat-artist. De asemenea, recunoașterea cu sinceritate că acest aspect a trenat stând sub semnul lipsei de educație moștenit din perioada când decidea forța fizică cu care este înzestrat bărbatul, față de cea fizică, fragilă, cu care este înzestrată femeia.
Inteligența, talentul, afecțiunea, bucuria, suferința etc., care stau la baza actului creator, nu pot fi cuantificate în unități de măsură. Optica asupra acestui punct de vedere a dus la mișcări radicale precum feminismul, pentru recunoașterea și restabilirea unui drept care, natural, exista dintotdeauna. Când ai ceva de transmis în meseria aleasă trebuie să fii lăsat liber să transmiți (mă refer de-a lungul istoriei artei), nu trebuie să se ajungă la radicalism pentru aceste aspecte. Asta ar fi normalitatea, dar aici ne mai lovim de multe alte aspecte sociale, comerciale, și anume faptul că dincolo de lumea artei, frumoasă și misterioasă cum este percepută ea, se află piața de artă, curatoriatul, galeriile de artă, casele de licitaţie, dealerii de artă, etc., alte aspecte care decid, definesc, promovează artiștii, îi clasifică. Intrăm într-o altă zonă de interes artistic, în care există alte elemente care definesc promovarea unui artist și, privind proporțiile, poate că atingem subiectul în discuție. Este o industrie, un alt tip de industrie, pe care marele public nu o cunoaște și primește doar informația finală. Părerea mea? Nu se va încheia niciodată această poveste, chiar dacă în arta contemporană subiectul abordat nu mai este așa vizibil, pentru că nici femeile, nici bărbații artiști, nici curatorii, nici galeriștii, nu își pot depăși slăbiciunile pe care nu vor să și le recunoască.

Ce trăsături, particularități feminine reprezentaţi cu predilecţie în propria artă?

Nu am căutat niciodată anumite trăsături, aspecte care să definească anume particularități feminine în reprezentarea creației mele. Am creat pur și simplu având întotdeauna în spatele imaginii o poveste. Această poveste nedezvăluită sub formă de text, deoarece am dezvăluit creația mea numai din punct de vedere al limbajului plastic, s-a transformat cu timpul în cercetare sau concept și a dus la definirea mea artistică. Chiar dacă se afirmă deseori că pictura mea este foarte sensibilă și feminină (aspect care nu mă deranjează absolut deloc, pentru că sunt femeie și îmi place acest dat genetic), niciodată nu am înțeles la nivel profesionist care sunt parametri în care s-ar încadra o creație, în cazul meu pictura, prin particularități feminine. Mă întreb dacă asocierile cu structurarea feminității sunt: culoarea în armonii consonante sau asonante?, rafinamentul liniarității?, fluiditatea sau suplețea compoziţională?, subiectul abordat? Daca da, atunci mă întreb, creația unui artist-bărbat care atinge aceste registre, cum poate fi definită și cum poate fi el denumit?
M-a preocupat întotdeauna misterul pe care îl ascunde natura în renașterea ei permanentă, partea ascunsă a ei, cea care nu se vede cu ochiul liber și care este mereu cercetată și la nivel științific, și de aici s-au născut seriile intitulate F.L.O.T.E.S și Umbra, pe care le dezvolt de mulți ani și în care demersul meu artistic încorporează mai multe referiri la preocupările formale și arhitectural-vegetale, urmărind/imitând energia creatoare a naturii. Reflecția abstractă între cele două elemente plastice pe care le folosesc cu preponderență – Suprafața și Linia, vin din observația/dialogul direct asupra ritmului oferit de structurile din Natură, folosind la bază fotografia ca martor/subiect. Eliberându-mă în ultima perioadă a creației mele de limitările fizice imitative ale formelor vegetale, am propus în creația mea o nouă dimensiune, formală – liniară, subordonând-o unui registru cromatic valoric obținut prin suprapunere și contopire, într-un discurs plastic exprimat prin calitatea raporturilor plastice stabilite, caracterizat de simplificare, aprofundare și esențializare. Structurile și vibrația liniară includ astfel o sinteză plastică între aparență și esență, prin reprezentare și esența reprezentării. Ca să cataloghez trăsături, aspecte, particularități feminine în creația mea, ar însemna să segmentez acea gândire unitară pe care o am asupra sistemului de valori care definesc creația la nivel profesionist.

Noi ne găsim timp pentru toți. Le facem pe toate cele care trebuie făcute. Și, între timp, semințele creației germinează… Forme, linii, texturi, nuanțe care plămădesc ideile. Ce Binecuvântare! În liniștea momentului „vorbim” pe pânză, pe hârtie, în fir țesut sau daltă. Prima atingere a pânzei sau hârtiei cu pensula reprezintă un atac. Pânza simbolizează infinitatea, iar infinitatea este necunoscută și nedefinită. În momentul în care punem un semn pe hârtie avem deja un punct de referință, cu al doilea creăm o relație, al treilea semn naște o rețea de relații. Grațioase trăiri creative întruchipând momente de tandrețe, explozii de iubire, credințe, urma lacrimilor șterse.... Feminitatea noastră ascunsă în creație.

Ce trăsături, aspecte, particularități feminine reprezentaţi cu predilecţie în propria artă?

Vă propun un Autoportret cu o simbolistică aparte, care „vorbește” în numele meu. Lucrat pe sugativă, în contrast puternic atât ca și tonalitate cât și ca tehnică de reprezentare, acest desen abordează tema femininului prin prisma sensibilității și a puterii, a cuvintelor nespuse, a podoabelor interioare și exterioare. Am ales apoi mișcarea elegantă și rafinată a caligrafiei pentru a-mi crea formele abstracte, trasate în gesturi mari și linii sinuoase. În seria „Te văd!”, spre exemplu, mă folosesc de fotografie, peste care, prin intermediul procesării computerizate a imaginii, colez transparente semne caligrafice.

Care este condiția femeii-artist în zilele noastre? Ce aspecte ar trebui schimbate sau nuanţate?

Există femei care au ocupat meritoriu locul cel mai înalt într-o societate competitivă. Angela Merkel, simbol al normalității occidentale, este un exemplu autentic de simplitate, complexitate interioară, demnitate și loaialitate. M-am bucurat empatic, prietenește, să fiu aproape de spirite creatoare de mare valoare: Jeanine Baude, Rodica Draghincescu, Wanda Mihuleac (Franța), Sofia Frankl (Germania), Luminița Țăranu (Italia), Bojana Pejic (Serbia), Vasilka Moneva (Bulgaria), Magda Cârneci, Olivia Nițiș, Florica Prevenda, Marilena Preda-Sânc, Sanda Vișan (București), Ana Lupaș, Amalia Lumei (Cluj), Mihaela Tătulescu (Oradea), Simona Avram (Lugoj), Brândușa Armanca, Afrodita Cionchin, Pia Brînzeu, Andreea Foanene, Daniela Rațiu, Roxana Morun, Georgeta Petrovici, Monica Rohan (Timișoara), continuând să așez în memorie și alte personalități care mi-au acordat încredere și confort spiritual.
În România, fluxul de funcții în politică şi administrație al femeilor a luat amploare după revoluție. A existat și un prim-ministru femeie, fără să fie vorba de emancipare și aport real adus în societate. Sistemul imoral de promovare a femeii prin gradele de rudenie și relații personale a blocat adevăratele valori feminine, rămase în umbră prin marginalizare și subevaluare.
În secolul al XXI-lea, așa cum sugerează poeta Rodica Draghincescu, femeia nu mai este un subiect, ci un predicat, dinamic, evolutiv. Sunt și exemple de prăbușire și alienare a femeilor neîmplinite, uitate de sistemul în care trăiesc. S-au pierdut valori, mai ales în domeniul artelor, deoarece femeia profesionist, în raport cu bărbatul, încă mai are de suportat misoginismul, superioritatea impusă și repunerea ei în condiția de persoană secundară. O mentalitate care mă obligă să o reamintesc pe cunoscuta feministă Virginia Woolf, care în scrierile sale compară masculinitatea cu feminitatea, dezvoltând ideea iubirii care nu ţine cont de gen.
Conceptul Masculin-Feminin (corporalitate – chipuri, anatomii utopice, reflecție și meditație artistică) este vehiculat tot mai des în arta secolului nostru, aportul artistelor în acest sens, prin creația imaginativă a genurilor artistice contemporane, fiind tot mai conturat. În fapt, schimbările de atitudine și statut trebuie să le realizeze însăși femeia, prin autoevaluarea maximă a personalității, independenței și capacităţii ei creative, conjugată cu armonia sistemului social sau distorsiunile lui.

Ce trăsături, particularități feminine reprezentaţi cu predilecţie în propria artă?

Înfrumusețarea și armonizarea vieții oamenilor este un rol magnific în istoria civilizației. Fiecare artist poartă în acest sens tainele artei lui. Este important locul de manifestare artistică și libertatea câștigată, dincolo de prejudecăți de ordin social, depășind frustrările și moștenirile vechiului regim. În timp, am dezvoltat o iconografie specifică și un statut propriu, cu particularități feminine sau nu, ducând amprenta și energia locului de pe întreg teritoriul României: Moldova, Ardeal, Oltenia, Banat; un lung și dificil traseu al identității mele profesionale. Contează anvergura, sistemul economic și cultural al țării în care trăiești și în ce măsură locul matricial își evaluează, recunoaște și propulsează valorile în plan național și internațional. De aceea a fost necesar să stabilesc în fiecare loc limitele libertății mele de mișcare propriu-zise, dar și a ideilor, a mesajelor pe axele NS-VE cu vecinătățile și cu gradul de influențare regăsite în mentalul colectiv sau individual. Riscul de a fi niște provinciali ai Europei era posibil oricând, prin lipsa de coordonate reale, reprezentative, ale valorilor feministe, căci iată ce spune Virginia Woolf: „Ca femeie, nu am patrie, întreaga lume e patria mea”.
Un reper important în contextul artelor vizuale contemporane axate pe recuperarea dimensiunii de gen despre care vorbeam, în arta Europei de Est de după 1960, este Gender Check. La 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului, curatoarea Bojana Pejic, pe care am cunoscut-o personal, a făcut o selecție de lucrări semnificative, filme, aducând o contribuție importantă în discursul de gen contemporan în marea conferință de la Muzeul Național de Artă Contemporană (MNAC) din București, în 2013. Trei lucrări monumentale ale mele: „Eu-feminism I și II”, xilogravuri unicat, și „Ambalaj pentru suflet”, obiect antropomorf, au fost expuse în cadrul acestei ample expoziții feministe, „Good Girls Memory Desire Power” bucurându-se de aprecierile curatoarei.
Proiectul internațional din 2018, care a reunit la Timișoara peste treizeci de artiste, intitulat Woman all to Woman, de la Muzeul de Artă, având-o ca invitată de onoare pe Marina Abramovitc, curator – Andreea Foanene, a fost în măsură să lase o amprentă adâncă în timp. Sala instalaționistă cu obiecte antropomorfe din seria „Ambalaj pentru suflet” și cei patru pereți sinergetici, „Călătoria imaginilor de la Vest la Est”, colaj-modul, a relevat faptul că trăsăturile, aspectele, particularitățile feminine în creația mea sunt asimilate într-un vizionar resort al experimentalismului, al imaginației și trăirii actului artistic în general, greu de surprins și definit. Există înainte de feminitate sau masculinitate: crez, ideal, aspirație, umanitate în universalitate.

Daniela Frumușeanu (UAPR Bucureşti, conf.univ.dr. Universitatea Naţională de Arte Bucureşti)

Care este condiția femeii-artist în zilele noastre? Ce aspecte ar trebui schimbate sau nuanţate?

Dacă stăm să ne gândim la șansele de evoluţie și afirmare profesională, consider că în zilele noastre condiţia femeilor-artist poate fi catalogată dacă nu una privilegiată, măcar una onorabilă. Timpul a modificat radical multe dintre faţetele vieţii sociale și individuale, care au generat schimbări majore și la nivelul mentalităţii feminine. Astfel, a devenit prioritară construcţia personală ca bază pentru o viaţă plină de oportunităţi și dinamism.
Fluxul de informaţii care invadează toate domeniile îi ajută pe cei care au putere de orientare, de selecţie și de sinteză, dar îi derutează pe ceilalţi. În acest context, femeia-artist își conturează identitatea beneficiind de un fond de experienţe trecute și prezente, atât din zona artelor vizuale, cât și din domenii conexe. Evoluţia tehnicilor artistice, apariţia unor materiale noi de lucru, întâlnirile virtuale sau onsite cu artiști din ţară sau din străinătate, ajută la o mobilitate și flexibilitate în gândire și acţiune, care sunt cu siguranţă utile. De asemenea, este din ce în ce mai vizibilă și la noi credinţa că nu specializarea sau sexul creatorului determină valabilitatea unei opere artistice, ci calităţile intrinseci ale acesteia. Drept consecinţă, femeia-artist are astăzi toate șansele să se bucure de o poziţie demnă în arealul artistic intern și internaţional. Dacă ar sta în puterea mea să schimb ceva, aș elimina violenţa, sărăcia și bolile. În acest fel, lumea ar fi cu certitudine mai frumoasă, iar sensul acţiunilor umane de orice fel ar fi unul constructiv și benefic.

Ce trăsături, particularități feminine reprezentaţi cu predilecţie în propria artă?

Energia vitală care animă o creaţie artistică conţine în ea spiritul artistului, acel ceva imposibil de definit care atrage și cucerește irevocabil mintea și sufletul publicului. În ceea ce mă privește, consider fiecare lucrare oglinda răspunsului la întrebări care vizează sfera vizibilului, dar mai ales pe cea a invizibilului. Figurativul explicit nu ocupă un loc determinat în creaţia mea, pentru că am fost mereu în căutarea esenţelor ideatice și plastice. Totuși, plăcerea pentru reprezentarea detaliilor, felul în care aplic tușele de culoare, modul în care realizez formele bi sau tridimensionale, răbdarea cu care îmi construiesc drumul, toate trădează un fel de a gândi și simţi specific feminin.
Fără a cădea în capcana feminismului, admir dăruirea și puterea de sacrificiu a adevăratelor mame, intuiţia feminină, frumuseţea, gingășia, sensibilitatea, eleganţa, rafinamentul și misterul ascuns în privire. În general, omul este dincolo de ceea ce pare la prima vedere. Sufletul și mintea lui sunt de necuprins: o mare tăcută și foarte, foarte adâncă.

Gloria Gratti (UAPR Timişoara, conf.univ.dr. la Universitatea de Vest Timişoara)

Care este condiția femeii-artist în zilele noastre? Ce aspecte ar trebui schimbate sau nuanţate?

Se poate spune că statutul femeii în societatea de azi îşi modifică treptat condiţia prin depăşirea generală a prejudecăţilor. Desigur, la acest aspect contribuie, în principal, tot energia feminină care, prin puterea ei creatoare, fiindu-i natural caracteristică, reuşeşte de multe ori să convingă şi să-şi valideze poziţia la fel de importantă în lumea artiştilor. Deşi este uşor de remarcat că deocamdată, în funcţie de mentalitatea împrejurărilor, într-o competiţie de orice natură, efortul şi munca femeii se dublează, pentru a fi cuantificată egal. Iar în ce priveşte distrugerea barierelor care plasează condiţia femeii în plan secund, aş putea spune cu convingere că aici depinde în primul rând de credinţele şi conştiinţa de sine a fiecărei persoane, cum şi unde plasează femeia-artist sau chiar unde se autosituează ea însăşi în societatea artistică, dacă se raportează la acest aspect – ca femeie-artist sau ca artist în general – părerea sau judecata celor din jur nefiindu-i importantă, iar aici intervine conştientizarea sinceră a valorii de sine.

Ce trăsături, particularități feminine reprezentaţi cu predilecţie în propria artă?

Analizându-mi în linii mari creaţia artistică, aş remarca câteva aspecte care pot fi considerate de natură feminină: de exemplu, prefer să abordez forme line cu rotunjimi sau, deseori, chiar sferice; urmăresc să transmit mesaje legate de protecţie, vigilenţă, conştientizare sau introspecţie folosind simboluri arhetipale, cum ar fi ochiul, aripa, cheia, inima sau personaje feminine inspirate din preistorie. Îmi plac armoniile cromatice şi ador nuanţele naturale în decorarea formelor ceramice. Însuşi materialul de lucră, argila-pământul, este de origine feminină.

Ana Domnica Hoble (artist textilist, UAPR Timişoara)

Care este condiția femeii-artist în zilele noastre? Ce aspecte ar trebui schimbate sau nuanţate?

S-au făcut mulţi paşi înainte de când, în anii ’70, Jane Fonda era o feministă hotărâtă, uneori chiar exagerată. Dar eu o iubeam! Mişcarea feministă a reușit să atragă atenția femeilor asupra potențialului pe care îl au şi, de asemenea, să sensibilizeze opinia publică în legătură cu egalitatea în drepturi în familie şi societate. Femeile şi-au creat drum în tot acest timp, iar astăzi sunt, şi în artă, pe picior de egalitate cu bărbații.

Ce trăsături, particularități feminine reprezentaţi cu predilecţie în propria artă?

Lucrez tapiserie în tehnica haute lisse, un mod de lucru tipic feminin, din vremuri îndepărtate: tapiseriile le făceau ţesătoarele la palatele regeşti, având teme de castel, scene de vânătoare etc. Cu aceeaşi metodă lucrez teme cu o simbolistică specifică, o muncă migăloasă de 6-8 luni pentru o lucrare. Am trecut apoi şi la teme realizate cu metode de artă contemporană, materiale mai noi şi proceduri mai uşoare.

Cristina Lazăr (designer vestimentar, lect.univ.dr. la Universitatea de Vest Timişoara)

Care este condiția femeii-artist în zilele noastre? Ce aspecte ar trebui schimbate sau nuanţate?

Situația societății la nivel global este afectată de această problemă medicală pe care o traversăm, care se răsfrânge asupra tuturor domeniilor artistice. Designul vestimentar este direct afectat de perioada prin care trecem, fiind un domeniu al artelor aplicate. Evenimentele și proiectele au fost amânate sau reprogramate, dar acest lucru nu a stopat creativitatea artistică. Pot afirma că această perioadă a acordat mai mult timp reflecţiei și analizei a tot ce ne înconjoară și este mai important pentru a progresa atât la nivel personal cât și artistic.

Care este astăzi reprezentarea femeii în designul vestimentar?

Designul vestimentar urmărește să răspundă direcțiilor globale ale societății, astfel în creațiile vestimentare este prezentă lipsa distincției în clasificarea după identitate și gen. Colecțiile propuse tind să micșoreze tot mai mult diferențele dintre genuri, promovând colecții care nu se mai adresează doar femeilor sau doar bărbaților. Designeri vestimentari propun ținute care să fie purtate de ambele sexe cu un accent mai mare pe comoditate și relaxare. Analizând – pentru a da un răspuns întrebării legate de reprezentarea femeii în moda vestimentară contemporană, care întotdeauna a fost pe primul loc în reprezentările artiştilor și designerilor de-a lungul anilor – aparițiile recente din revistele „Elle”, „Vogue”, acestea încearcă să redefinească estetica femeii în designul vestimentar şi propun în pictorialele lor femeia reală a zilelor noastre, îndepărtându-se de idealul de frumusețe anorexică promovat până acum. Rezultatul identificării segmentului feminin cu temele și propunerile designerilor, cu abordările editoriale, este considerat un demers necesar și se reflectă în răspunsurile date de statisticile comerciale care sunt atât de necesare perioadei pe care o traversăm.

Adriana Lucaciu (UAPR Timişoara, prof.univ.dr. la Universitatea de Vest Timişoara)

Care este condiția femeii-artist în zilele noastre?

Dacă ne referim la condiția femeii-artist în România, pentru că nu cunosc îndeaproape și suficient de bine care este situația în alte țări, referindu-mă doar la experiența mea în acest context, pot spune că personal nu am întâmpinat vreo barieră în afirmarea profesională, cel puțin până acum. O primă observație ar fi că practica mea artistică a debutat după 1989 (anul Revoluției Române din Decembrie) când principiile ce vizează statutul femeii în societatea românească au început, declarativ sau nu, să se afirme și să influențeze receptarea, acceptarea diferitelor tipuri de manifestări artistice feminine și feministe. O altă observație este că personalitatea femeii-artist din România a fost și în perioada comunistă, dar și acum, bine conturată, printre trăsăturile de profil figurând fermitatea, perseverența, coerența și nivelul ridicat al demersului creativ, spiritul competitiv similare cu cele ale artiștilor bărbați. Cred însă că această disjuncție între genuri nu ar mai trebui reiterată, chiar dacă mai persistă în mentalul colectiv o oarecare subapreciere nerostită sau camuflată față de manifestările artistice feminine. Cred că profesionalismul ridicat poate dizolva aceste percepții pentru că în cele din urmă arta se adresează unui public care depășește granița domeniului și care ține cont din ce în ce mai puțin (din lipsă de interes sau de timp, poate) de catalogările artiștilor/artistelor de către breaslă.
Nu am făcut parte din nicio mișcare – nici pro nici anti – feministă, dar am apreciat abnegația și curajul cu care artistele care s-au confruntat cu astfel de probleme au reușit să le exprime și să ni le înfățișeze prin arta lor, prin calitatea actului creativ și mesajul pe care acesta îl lansează. Nu contest faptul că au existat sau mai există situații discriminatorii pe criteriu de gen, dat fiind că experiențele individuale sunt diferite, și este cunoscut faptul că există încă multe țări în care regimul politic sau orientările religioase obstrucționează și îngrădesc în mod deliberat libertatea de expresie a femeilor, cu impact și asupra artei lor.

Ce aspecte ar trebui schimbate sau nuanţate?

Arta și societatea merg în tandem. Arta are o puternică forță de manipulare, de aceea ea a devenit în regimurile totalitare un instrument de propagare a ideilor ce susțin și deservesc sistemele politice într-un mod programat, cenzurat. Dar, atunci când este asumată, ea reprezintă și forța maximei libertăți de expresie, capabilă să facă invizibilul vizibil și, mai mult decât atât, să fie subversivă, să răstoarne și să genereze atitudini și opinii. A fi sau nu fi în răspăr cu societatea și timpul în care trăiești e o opțiune individuală și consider că doar un mecanism interior poate dicta unui artist care este drumul pe care să-l aleagă.

Ce trăsături, aspecte, particularități feminine reprezentaţi cu predilecţie în propria artă?

De prea puține ori m-am poziționat ca artist de partea artei feminine/feministe drept pentru care mi-e greu să mă caracterizez din această perspectivă. Aș spune că pentru mine arta nu are gen și nici limite impuse de genul artistului (deși în limba română substantivele „artă” și „limită” sunt de gen feminin). Arta are doar conținut, formă și mesaj, elemente reprezentate în proporții diferite în creație, după intențiile, viziunea și priceperea fiecărui artist.

Hedy M-Kiss (UAPR Timişoara, conf.univ.dr. la Universitatea de Vest Timişoara)

Care este condiția femeii-artist în zilele noastre? Ce aspecte ar trebui schimbate sau nuanţate?

În ceea ce privește condiția femeilor-artist, în general există teoretic o libertate maximă a creației artistice, dar se poate nuanța pe aspecte contextuale multiple și complexe, în raport cu viața cotidiană și, implicit, cu relațiile interumane. Strategiile de dezvoltare, organizatorice și administrative, pun amprenta și pe creația artistică. Condițiile social-economice depind de la caz la caz de situația juridică a femeii-artist. Dacă femeia-artist se dedică familiei și tuturor celor din jur – mă refer la cele douăzeci și patru de ore disponibile într-o zi, cât este dat fiecăruia pentru gestionare după plac – vom vedea că realizările sunt rezultatul luptei cu timpul și cu existența. Creația noastră ia naștere fără un anumit scop, dar probabil, în mod discret, cu așteptări din partea societății sau a colegilor de breaslă. Cred că artistul are nevoie de succes într-o atmosferă de toleranță, de crezul unificării eforturilor personale în vederea garantării unei ambianțe specifice creației și de liniștea gândirii.

Ce trăsături, aspecte, particularități feminine reprezentaţi cu predilecţie în propria artă?

Arta născută din dialogul cu firul textil sub diferite forme: obiect textil = creație artistică sau obiect textil de patrimoniu restaurat? Este întrebarea pe care mi-o pun în fiecare zi pe care o încep, şi mai am o întrebare despre ce va urma: un catalog sau un articol sau poate un volum? Abordarea artelor textile este feminină prin excelență. Pentru mine, firul textil este elastic, se mulează, se adaptează în contextul în care este amplasat, înfrumusețează, ornamentează, structurează, colorează, simbolizează și dă relevanță creației mele.

Claudia Mandi (artist vizual, UAPR Timişoara)

Care este condiția femeii-artist în zilele noastre? Ce aspecte ar trebui schimbate sau nuanţate?

Condiția femeilor-artist este o poziție dificilă. La nivel public artistele sunt cvasi invizibile, vizibilitatea femeilor-artist este invers proporțională cu vizibilitatea corpului feminin atât de mult reprezentat în pictură și în sculptură în toate perioadele istoriei artei, de la antichitate, Renaștere, până azi.
În spațiul artistic românesc și nu numai, vocea femeilor-artist este considerabil mai puțin sonoră comparativ cu cea a bărbaților artiști. Și nu pentru că ar fi mai puțin lipsite de har, de tenacitate sau de putere de muncă. Între talentul, munca susținută a femeii-artist și recunoaștere este un drum anevoios. În contextul artei contemporane ce conferă un tratament privilegiat bărbatului artist, și unul rezervat femeii-artist, nu este simplu. Azi, femeile-artist sunt mai puțin prezente decât colegii lor în lumea caselor de licitații, galerii, bienale, trienale, cvadrienale. Rolul femeii-artist este din ce în ce mai marginal, periferic. Începând cu dificultățile de a avea un loc de muncă care să aibă corespondență cu arta, cu pregătirea și aspirațiile lor, până la necesitatea ca o femeie-artist să aibă măcar o cameră a ei unde să picteze, un atelier, totul este extrem de dificil. Dar nu este suficient, trebuie să aibă acces la lumea externă, să călătorească, să vadă, să se informeze, să facă expoziții.
Femeile-artist, înainte de a fi artiste, sunt soții și mame, și cea mai mare parte din energia lor este epuizată în activitățile domestice. De cele mai multe ori femeile-artist sacrifică mult din ele însele, mergând până la abandonul artei. Creația artistică nu e autonomă, se substituie unor raporturi de forță, sociale, economice într-un context istoric și cultural în care orice asimetrie exercită obstacole. Dificultățile de a crea ale femeilor-artist sunt mari, arta lor nu este o artă paralelă cu arta bărbaților artiști. În tinerețe nu sunt credibile, sunt privite mai mult ele decât lucrările lor. Îmi doresc pentru femeile-artist ca prezența lor în galerii, case de licitații, muzee să fie mai susținută, să petreacă mai mult timp în atelier, să stârnească în anturajul lor interesul pentru artă, să mărească numărul vizitatorilor în galerii și muzee, care este în continuă scădere. Să nu abandoneze arta în favoarea altor lucruri. Așa cum reușesc să deschidă lumi în universul material prin ceea ce zugrăvesc pe pânză sau dăltuiesc în piatră, așa să deschidă și mentalități și să sădească în ceilalți dorința de frumusețe. Și să fie cât mai aproape de viața pe care și-au dorit-o.

Ce trăsături, aspecte, particularități feminine reprezentaţi cu predilecţie în propria artă?

Eu pictez figurativ, de ani de zile reprezint frumusețea corpului uman care, de altfel, este eterna temă a istoriei artei. Reprezint cu precădere eternul feminin, să nu uităm că proporțiile perfecte ale corpului feminin au fost o prezență constantă în pictură, sculptură, până la element decorativ în arhitectură, cariatide, ancadramente, etc. Eu reprezint cortegii de personaje în diferite contexte istorice, scufundându-mă în antichitatea clasică greco-romană până la baroc și neoexpresionism. Am trecut figura umană prin maniere atât de diferite că nu par pictate de același artist. După terminarea facultății eram sedusă de pictura expresionistă, ca să ajung la baroc și antichitate după aceea. Cu cât citesc mai mult, cu atât înțeleg mai mult, m-a cucerit iremediabil antichitatea clasică, ceramica etruscă, statuara greco-romană, frescele pompeiene – eternul izvor de inspirație al artiștilor. Am redus tensiunea exprimărilor expresioniste la o pictură cu accente pre-rafaelite, dar de inspiraţie antică. Desenez minuțios, anatomic, după care pictez dezinvolt și colorat. Mereu am fost într-o continuă adorație pentru Renaștere și Baroc, am și studiat în Italia așa că traseul meu artistic nu avea cum să excludă reprezentarea frumuseții corpului uman, având exemplul artei italiene.
Este adevărat că pictez îndeosebi nuduri feminine, în compoziții complexe cu multe personaje, în spații cu arhitectură clasică. Sunt într-un soi de dependență față de inspirația antică, sunt luată ca de un vârtej al tuturor capodoperelor pe care le-am văzut în muzee; statuara antică, frescele romane, și sunt animată de o nestinsă dorință de a reinventa aceste modele clasice, cu sufletul artistului modern. Sunt în mijlocul unei furtuni de idei ce îmi vin exclusiv de la locurile pe care le-am văzut, muzee, sit-uri arheologice, grădini, orașe. În mijlocul realității haotice eu continui să îmi amintesc ce am contemplat, să retrăiesc un fenomen îndepărtat și, totodată, ilustrându-l, să mi-l apropii.

Liliana Mercioiu Popa (UAPR Timişoara, conf.univ.dr.. la Universitatea de Vest Timişoara)

Care este condiția femeii-artist în zilele noastre?

Cred că aceasta depinde de contextul geografic, dincolo de sistemul globalizat, sunt încă diferenţe importante. Voi vorbi doar în nume propriu, începând cu locul unde trăiesc, şi privind din „interiorul” problemei, şi s-ar putea să nu fiu neapărat obiectivă.
În Timişoara nu am simţit niciodată că aş avea vreun dezavantaj în a mă dezvolta profesional pentru simplul fapt că sunt de sex feminin (însă s-ar putea vorbi despre alte dificultăţi general valabile). Studentă fiind, am fost singura de sex feminin la grupa de pictură, dar nu am avut niciodată vreun sentiment de nedreptate/inferioritate din această cauză. Predând la Facultatea de Arte ulterior, am remarcat raportul egal între sexe al cadrelor didactice şi am avut chiar perioade cu decan femeie.
Referitor la locul femeilor în societate, cred justă următoarea afirmaţie stoică: „Dacă femeile doresc să facă aceleaşi lucruri ca şi bărbaţii, să le asigurăm aceeaşi educaţie”. În virtutea împrejurărilor, am avut această educaţie încă din copilărie, am fost crescută de femei foarte bătăioase (bunica şi mama), care au fost nevoite să suplinească, în bună măsură, prezenţele masculine. Practic, cred că singurele diferenţe de capacitate între bărbaţi şi femei sunt, în cele din urmă, forţa fizică şi naşterea.
Deoarece nu am renunţat la această capacitate, specific feminină, şi am ales să fiu artistă-mamă, nu pot să spun că am fost indiferentă la unele preconcepţii, care se vehiculau încă studentă fiind, cum ar fi că o femeie nu are capacitatea de a se dezvolta profesional în mod corespunzător din cauza acestei condiţii. Sunt foarte multe femei-artist, şi chiar bărbaţi, care fac un sacrificiu asumat, gândindu-se, probabil, la dificultatea întreţinerii unei familii, dedicându-şi astfel toate resursele profesiei, este însă doar o chestiune de alegere, iar acest lucru spune ceva despre condiţia de artist în general.
Personal, ca urmare a acestei experienţe, pot spune că doar timpul este cu adevărat cel afectat, dar în cazul în care îngrijirea copilului nu revine automat şi/sau predominant mamei, sau se poate găsi ajutor din afară, lucrurile nu trebuie să stea neapărat astfel. Cred că nevoia împlinirii noaste ca fiinţe este mai complexă şi a deveni mamă (părinte) este cel mai preţios dar. Te încarci, pe de altă parte, cu experienţe preţioase şi o percepţie asupra vieţii diferită.
Atâta timp cât au existat cazuri remarcabile de artiste-mamă precum: Louise Burgeois, Geta Brătescu, Channa Horwitz şi multe altele, cred că oricine altcineva în aceeaşi situaţie poate reuşi, bineînţeles acest lucru depinzând şi de propria înzestrare şi determinare. Sunt, de altfel, şi cazuri de artişti bărbaţi foarte implicaţi în condiţia de părinte.
La modul general, în contextual actual al societăţii, condiţia artistului devine tot mai dificilă, deoarece se acordă prea puţină atenţie actului artistic ca instrument viu, transformator, din cauza influenţei poveştilor de succes ce ni s-au indus ca o condiţie a calităţii (produsului), fiind menite să ne seducă. Cultura nu se mai trăieşte, nu se mai experimentează şi nu mai avem parte cu adevărat de beneficiile acesteia: lărgirea perspectivelor asupra existenţei, deconectarea de la cotidian, elevarea sufletească etc. Aceste nevoi reale sunt ignorate în favoarea celor pragmatice şi nu pot contribui îndeajuns la o dezvoltare mai echilibrată a societăţii, lăsându-se astfel tot mai mult loc „calităţilor” mai puţin valorice aciuate în sânul culturii – succesul ca scop în sine (în alte situaţii chiar dominaţia), aducând la pachet competitivitatea, conflictul, violenţa, invidia, ura şi consecinţele acestora.

Liliana Mercioiu Popa, Living Quarters, angrenaje din fragmente de obiecte reutilizate, 2018

Ce aspecte ar trebui schimbate sau nuanţate?

Consider că o femeie care decide să dea naştere unui copil îşi aduce astfel un aport social important şi ar fi firesc să fie susţinută şi nu constrânsă de societate să „recupereze”profesional timpul investit în naşterea şi îngrijirea copilului. Cred că suspiciunile cu privire la această condiţie a femeii şi la capacitatea ei de a se dedica „total” profesiei din acest motiv încă persistă, şi nu mă refer doar la domeniul artistic, ci în general.
În ultima perioadă muzeele şi galeriile, chiar şi cele de la noi, scot în evidenţă selecţia democratică a expoziţiilor organizate şi a lucrărilor achiziţionate în funcţie de sex, să sperăm că aceste situaţii se vor păstra astfel şi nu doar conjunctural.
Am toată încrederea însă, fiind pedagog în domeniul artistic şi neputând sesiza nicio diferenţă în puterea creatoare în funcţie de sex, că femeile vor reuşi în mod natural, prin propriile capacităţi, să ocupe un loc egal în toate situaţiile profesionale, dacă este favorabil contextul.
Mai cred că această capacitate a şi fost deja demonstrată/recuperată, în ultimul secol, în majoritatea domeniilor „consacrate” bărbaţilor (filosofie, ştiinţă, artă etc.), graţie mişcării feministe care a luptat pentru aceste drepturi, lucru pentru care trebuie să fim recunoscătoare, şi mi se pare incredibil că acestea au fost câştigate atât de târziu şi atât de greu. Drept consecinţă, consider că în prezent nu mai este atât de necesară (în context european) situarea noastră, a femeilor, pe o poziţie ofensivă (sau defensivă), ci mai degrabă concentrarea pe ceea ce putem oferi şi pe negocierea cu înţelepciune a timpului personal în funcţie de deciziile şi priorităţile asumate. Mentalitatea generală cu privire la nevoile omului ar trebui revizuită şi, implicit, relaţia lui cu mediul (prin modul de a „construi” fizic şi mental); cred că este un lucru vital în acest moment.

Ce trăsături, aspecte, particularități feminine reprezentaţi cu predilecţie în propria artă?

Nu mi-am pus niciodată deliberat probleme de „gen” în propria artă, sau poate doar pasager, ca urmare a faptului că din afară mi s-au adresat remarci, când cu privire la „sensibilitatea feminină”, când la caracteristicile de masculinitate, care mi-au stârnit atenţia. Ce am putut astfel constata este că atâta timp cât aceste modalităţi de exprimare diferite mă definesc şi îmi sunt necesare în plan personal, nu cred că ar trebui să le autocenzurez, redirecţionez din cauza unor preconcepţii. Mai cred, de altfel, că aceste calităţi nu sunt împărţite egal nici între bărbat şi femeie, nici doar la bărbat sau doar la femeie; doar preconcepţiile, orgoliile, dorinţa de control sau dominare etc., acele caracteristici nu tocmai pozitive ale firii omului (bărbat sau femeie deopotrivă), sunt cele care nu lasă liberă echilibrarea naturală a lucrurilor.
Aş aduce în atenţie în acest sens una dintre lucrările personale în care meditam la amplasarea temporală proprie în funcţie de creativitatea (talentul) moştenită şi/sau lăsată moştenire, alegând să mă amplasez pe linia „genetică”, între bunica şi fiica mea, şi deci nu pe cea culturală. Alăturam astfel un eşantion dintr-o instalaţie de text personală (care analiza acţiunile umane realizate pe „verticală”), lângă un goblen realizat de bunica şi jurnalul ilustrat al fiicei mele, pe un pattern (special conceput din mici detalii din fiecare piesă ca într-un fel de ADN) pe post de model de tapet, ce trimitea împreună cu anumite obiecte de mobilier la un colţ dintr-o ambianţă familială. Este însă doar o întâmplare că în familia mea talentul artistic a venit pe linie feminină şi s-a perpetuat tot astfel, până în acest moment, nu acesta fiind lucrul pe care doream să pun accent, cum ar putea părea, ci poate, cel mult, că lucrurile se pot produce şi astfel.
În altă lucrare porneam de la acelaşi cadru domestic, „consacrat” în societatea românească încă aproape exclusiv grijii femeii, reprodus simbolic după o viziune constructivistă din fragmente ready-made, recuperate ca urmare a unei renovări, acestea fiind fragmente efective de perete, de piese de mobilier sau de rame de tablouri. Dincolo de convenţiile cu privire la îndeletnicirile specifice acestui areal, contribuţie neapreciată social la adevărata valoare, cred însă că, prin ambele lucrări, meditam şi la nevoia unei analize mai îndeaproape – spre mic, la lumea naturală aşa cum este (cu fiinţa umană inclusă, pe care încă nu o cunoaştem îndeajuns), şi deci la raporturile care există între noi şi această lume, deoarece straturile mai profunde ne pot defini (şi uni), dincolo de vizibil, chiar mai mult decât modul în care credem că suntem capabili să „construim” (fizic sau mental) la rândul nostru.

Liliana Mercioiu Popa, Temporal Chain - Ante and Post „Me",Instalaţie site-specific, 2017

Andreea Palade Flondor (UAPR Timişoara, conf.univ.dr. la Universitatea de Vest Timişoara)

Care este condiția femeii-artist în zilele noastre? Ce aspecte ar trebui schimbate sau nuanţate?

Se așteaptă fie prea mult, fie prea puțin, de la femei. Istoria artei se rescrie acum recuperând contribuții ale femeilor-artist trecute cu vederea. În final însă, contează calitatea și autenticitatea, iar autorul dispare în spatele creației. Nu văd femeia-artist ca o categorie aparte.

Care este astăzi reprezentarea femeii în designul vestimentar?

Identitatea se poate afirma sau disimula prin vestimentație. Tendința contemporană este înspre fluiditatea și versatilitatea propunerilor de design, care lasă ca parte din creație să fie realizată sau asumată de către cel/cea care poartă hainele. Moda reflectă societatea în care trăim cu frământările, fascinațiile, seducțiile, reperele culturale, entuziasmele sau nostalgiile ei.

Rodica Strugaru (artist vizual, UAPR Timişoara)

Care este condiția femeii-artist în zilele noastre? Ce aspecte ar trebui schimbate sau nuanţate?

În contextul societăţii contemporane, femeia, respectiv femeia-artist, a reuşit să obţină un alt statut în societate, vis-à-vis de vechile atitudini, opinii, reacţii comportamentale, specifice vechilor mentalităţi. Rolul său, însă, cât şi aşteptările celorlalţi de la persoana sa, în cadrul familial, şi nu numai, pare că nu sunt întotdeauna în echilibrul specific unor atitudini nontradiţionale.
Judecând prin prisma propriei experienţe, poate că nu reuşesc să am, în acest sens, o privire întru totul obiectivă, critică, motivul fiind acela că pe tot parcursul m-am bucurat de o totală înţelegere, de un acord necondiţionat şi de o libertate deplină de decizie, atât din partea familiei, cât şi a contextului social în care mi-am desfăşurat activitatea, ca inginer, profesor, iar mai târziu, ca artist.
Pe lângă statutul de membru al Uniunii Artiştilor Plastici din Romania, filiala Timişoara, beneficiez de apartenenţa la Asociaţia Femeilor Creatoare în Arta Plastică din România, ambele ipostaze asigurându-mi condiţii propice de manifestare pe plan artistic: expoziţii în ţară şi în străinătate, dar şi simpozioane-tabere de creaţie la nivel local, interetnic, internaţional. În acest sens, pot evidenţia, de exemplu, activitatea desfăşurată în colaborare cu Fundaţia Inter-Art Aiud, unde am lucrat alături de exponenţi ai tuturor etniilor cu reprezentare parlamentară din ţara noastră, dar şi alături de artişti veniţi, de fiecare dată, pe parcursul a 25 de ani, din toate colţurile lumii. Un model de nondiscriminare etnică, rasială, de vârstă, etc. De altfel, şi unul din motivele pentru care m-a emoţionat alegerea mea ca Membru de Onoare al acestei deosebite Instituţii, cu ocazia împlinirii a 25 de ani de activitate a sa.
Ocazionat de Ziua Internaţională a Femeii, mă bucur să fac parte din proiecte expoziţionale, cu participarea exclusiv feminină a unor minunate artiste din Nepal, India şi Turcia, zone în care statutul femeii, iată, se schimbă… Acestea sunt doar câteva aspecte, modeste, dar care pot spune ceva, cred, despre condiţia femeilor-artist in zilele noastre.

Rodica Strugaru, expoziţie personală Secvenţe subiective II, aug-sept 2020, Galeria Helios, Timişoara

Ce trăsături, aspecte, particularități feminine reprezentaţi cu predilecţie în propria artă?

Înainte de a detalia anume particularităţi, trăsături specifice, aş menţiona câteva aspecte referitor la modul în care arta contemporană este văzută prin creaţia personală şi, sigur că da, în căutare de sine, căci arta intermediază între lumea exterioară, între experienţa de viaţă, şi trăirile noastre interioare. Percepţia realităţii, cunoaşterea, este subiectivă, aşa încât, la rându-i, imaginea plastică ajunge să reflecte către lumea vizibilă un univers fictiv, abstract, care, prin metafore, simboluri, culoare, sugerează mai pregnant, sau mai subtil, o anume realitate, o anume stare de spirit, un gând, un mesaj. Ea devine astfel un semn plastic, purtător de semnificaţie şi, indiferent de gradul de adecvare a imaginilor artistice la real, arta rămâne, fundamental, creaţie semnificantă, în toate demersurile sale. Este ceea ce susţin Heidegger, Dufrenne şi alţii: „Evoluăm în interiorul distanţei dintre expresie şi semnificaţie, dintre semnificant şi semnificat, dintre materialitatea obiectuală a imaginii şi idealitatea mesajului”. Aceasta şi pentru că, în contact cu concretul perceptibil, mintea noastră caută, dincolo de acesta, sensuri şi semnificaţii, caută să treacă dincolo de vizibil, de ştiut, în căutarea invizibilului… a neştiutului. Imaginaţia contopeşte, ca într-un proces alchimic, adesea în tiparul unei compoziţii metaforice, mizând pe forţa de expresie a limbajului, pe culoare, linii şi forme plastice, sensuri şi sentimente ale regăsirii de sine.
Astfel, dacă m-aş referi, de exemplu, la seria de lucrări vizând ipostaze ale spaţio-temporalităţii, ipostaze ale sinelui, de fapt, sugestia etapelor temporale se interferează cu cea a succesiunilor spaţiale, decodării intenţiei, servindu-se de simbolurile şi simbolistica materiei, culorii, compoziţiei ş.a. În ansamblu, totul se referă la intimitatea propriei memorii, reconstruită, recompusă prin imaginaţie. Intrând într-un univers oniric, visul se materializează pe pânză… un veritabil palimpsest: imagini suprapuse, opace, transparente sau translucide, populate de vechi portrete de familie, de scriituri familiale… devii, într-un fel, arhivarul propriei memorii, al propriei lumi interioare.
Aşadar, revenind la întrebare, în acest proces de creaţie al unei abstracţii lirice, pe alocuri cu accente expresioniste, nu aş putea spune că se regăsesc particularităţi exclusiv feminine, nu ne este specifică doar nouă fuzionarea elementelor afective, dar şi raţionale, logice, lucide. Naum Gabo, sculptor constructivist, apreciază că artiştii îşi construiesc operele, precum inginerii podurile, observaţie care mi-a atras atenţia în mod particular, poate şi prin aceea că sunt, nu numai artist, ci şi inginer.
Poate că există, totuşi, ceva care ne devoalează apartenenţa, ceva specific: poate motivele simbolice selectate, poate o anume raportare la culoare, la lumină, la linie şi formă, sau, dimpotrivă, la disiparea acesteia, spontaneitatea tuşei, opacităţi sau varii transparenţe. Citându-l pe Delacroix: „Nimeni nu poate spune cu precizie prin ce alchimie neliniştea unei sensibilităţi, dezordinea pasiunilor, ajung să se traducă in echilibrul formelor senine… tocmai în aceasta constă misterul artei”…

Luminiţa Ţăranu (artist vizual, Roma, Italia)

Care este condiția femeii-artist în zilele noastre?

Rolul femeii, de-a lungul istoriei, a fost indispensabil. Contribuţia sa vitală, determinată de natura sa, a constat dintotdeauna în procreație și în asumarea responsabilității creșterii copiilor și a muncii familiare, de asemenea în suportul psihologic și echilibrul esențial coeziunii familiei și societății. Dar recunoașterea drepturilor femeii este o problemă milenară, a cărei rezolvare depinde de gradul de civilizație a sistemului social în care trăiește, care variază pe geografia terestră. În societățile bazate pe forța fizică, femeia continuă să aibă doar datorii, să fie folosită si neprotejată. O societate cu o structură democratică însă recunoaște drepturile femeii ca fiind egale cu cele ale bărbatului. Ceea ce astăzi numim „oportunități egale” se află în raport direct proporțional cu afirmarea democrației, o cucerire istorică la care s-a ajuns cu enorme sacrificii și care trebuie apărată și susținută.
Gradul de evoluție a unei societăţi se măsoară prin importanța care se acordă femeilor și copiilor. Procesul de afirmare a femeii din punct de vedere profesional are o istorie recentă, concomitentă cu recunoașterea drepturilor sale umane și sociale. Ca în toate domeniile de activitate, accesul la a face artă și afirmarea femeii pe plan artistic corespund acestui proces de emancipare.
Spiritul creativ al femeii există dintotdeauna. În antichitate, în secolul al VII-lea î.Hr., la Lesbos, Saffo scria poeziile sale despre exaltarea erosului, a feminității și a frumuseții ca și caracteristică a genului. De asemenea, doresc să evoc Il libro di Rut, cartea cea mai scurtă din Vechiul Testament, a cărei protagonistă feminină este cunoscută fiind bunica lui David. Formată doar din patru capitole, această poveste simplă este unicul moment din Biblie dedicat integral istoriei unei femei. Într-un context bucolic, de viață cotidiană, evocă prietenia între două femei, noră și soacră, aducând un mesaj legat de valori, de solidaritate, de justiție, de existență a credinței în viața de zi cu zi. Această scurtă creație literară, atribuită lui Ruth datorită tematicilor caracteristice lumii femeii – căsătorie, copii, nora, soacra, raporturi familiare – reprezintă o lumină încurajatoare care ajunge din trecut către noi, delicată, caldă, plină de fragilități cotidiane, dar care transmite puterea sensului vieții. În Roma Antică, mai precis la Pompei, în pictura murală, extraordinară și prin libertatea tematicilor, printre artiștii cei mai plătiți se număra o pictoriță femeie, autoare de portrete.
Doresc apoi să amintesc cu profundă apreciere pe Sofonisba Anguissola, cunoscută artistă a Renașterii, născuta la Cremona (sec. XVI-XVII). Extraordinara sa carieră a fost datorată deschiderii tatălui său care i-a asigurat, ca și surorilor sale, accesul la studiul științific, literar, muzical și artistic, favorizând dezvoltarea talentului pentru desen și pictură. Portretistă de mare calitate, cunoscută în Italia și în Europa, a fost prima femeie care a primit recunoaștere internațională ca pictoriță. Deși lăudată de Vasari, Salviati, Caro, Michelangelo, Sofonisba nu a avut faima pe care o merita, deoarece publicul nu recunoștea figurile feminine, ci cele masculine. Astăzi însă studiul operelor sale i-a atribuit rolul corect în Istoria Artelor.
Sofonisba a inspirat o altă mare artistă a Barocului, de scoală caravaggescă, Artemisia Gentileschi, pictoriță a secolului al XVII-lea. Născută într-o familie de pictori, și-a dezvoltat talentul precoce în atelierul tatălui sau, cunoscutul pictor Orazio Gentileschi. Anumite aspecte dramatice din viața sa nu au împiedicat-o să devină prima femeie care a avut acces la Academia de Arte ale Desenului din Florența, considerat un privilegiu în acea perioadă istorică. Extraordinară figură de artistă femeie care, dedicându-și viața picturii, iluminează prin operele sale atâtea secole de istorie a Artelor.
Iubesc aceste artiste care m-au impresionat puternic încă din primii ani când studiam la Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu” din București, atât prin operele lor cât și prin existența lor. Așa cum o iubesc pe Suzanne Valadon, pe Kete Kolvitz, Mary Cassatt mai târziu, pe Frida Kahlo, Georgia O’Keeffe pentru a ajunge la secolul XX care a văzut în sfârșit figuri recunoscute de importante artiste femei în artele vizuale: Louise Nevelson, Helen Frankenthaler, Gina Pane, Francesca Woodman…
Întorcându-mă la secolul al XIX-lea, consider că nu există nicio diferență între Camille Claudel și oricare dintre noi, artistele de astăzi; talentul, inteligența, marea sensibilitate, spiritul său deschis, ambițios, fac din ea o artistă de mare valoare, dar constrânsă la o viață tulbure condiționată de perioada istorică în care a trăit. Diferența constă în credibilitatea care i-a fost dată, și care nu a depins de ea, ci de răspunsul pe care societatea îl dădea artistelor femei.
În societatea modernă, democratică, lucrurile s-au schimbat mult. Rolul artistelor femei este recunoscut. Ele au acces la studiul artelor, particularitățile talentului lor natural sunt recunoscute prin posibilitatea nu numai de a crea, ci și de a expune în spații importante, de a realiza și de a găsi sprijin în proiecte curajoase.
Mă simt norocoasă, înainte de toate, deoarece în familie mi-a fost dată libertatea de a alege studiul artelor vizuale. Și nu pot trece de perioada Liceului de Artă făcut la Craiova fără să o amintesc cu admirație și drag pe Suzana Fântânariu, importantă artistă a României, profesoară care a știut să recunoască în elevii săi particularitatea talentului, fiind ea însăşi un exemplu de tenacitate și forță de spirit. Am avut bucuria de a constata capacitatea sa de a se repropune în noi forme de interpretare a contemporaneității, de a-şi transforma munca de cercetare în opere noi, surprinzătoare, dar în constantă continuitate cu rădăcinile sale și cu ea însăşi, aspect care confirmă valoarea ei indiscutabilă de artistă internațională.
Mă simt norocoasă pentru posibilitatea de a-mi desfășura munca de artistă vizuală în această perioadă istorică, pentru credibilitatea care mi-a fost și îmi este dată la propunerea și realizarea unei opere, a unui proiect într-un determinat spațiu. Italia mi-a oferit un tovarăș de viață care m-a înțeles, mi-a împărtăşit şi apreciat munca, susținându-mă în fiecare moment expozitiv, şi asta a contat şi contează mult în desfăşurarea parcursului meu artistic. Pe lângă puternica stimulare datorată patrimoniului artistic, am avut multe ocazii de a realiza expoziții personale şi de a participa la colective, prin care aceste valori au fost confirmate.
Arta contemporană este importantă, reflectă realitatea în care trăim, cu frumuseți şi cu crize, prin ea transpare modul nostru de a fi actual. Admir spiritul liber şi curajos al atâtor artiste care se exprimă cu patos şi forță, dedicându-şi viața cercetării şi experimentării: Shirin Neshat, Cindy Sherman, Vanessa Beecroft, Marina Abramovic, Marlene Dumas şi multe altele.

Luminiţa Ţăranu Columna mutãtio - LA SPIRALE, Instalație monumentală,
12,50 m x 1,40 m, Mercati di Traiano, Museo dei Fori Imperiali, Roma, 2017-2018
Proiect tehnic de structură și montaj Arh. Pietro Bagli Pennacchiotti (2015-2017)
Foto: Sebastiano Luciano

Ce aspecte ar trebui schimbate sau nuanţate?

Via Artelor este dificilă pentru oricine. În afară de talent este nevoie de pasiune, dedicație, tenacitate, rezistență fizică şi morală, sacrificii, forță de caracter. Astăzi, figura feminină în arta vizuală este susținută şi prin organizarea de expoziții care propun publicului arta creată de femei. Eu însămi am participat la expoziții internaționale importante în acest sens: ARTAE, curată de Achille Bonito Oliva, la Ferrara, Milano şi Roma; “Lillith - L’aspetto femminile nella creazione" şi cele 7 ediții ale expozițiilor TUSCULANAE realizate la Polul Muzeal Civic Tuscolan „Scuderie Aldobrandini” din Frascati (RM).
Femeia artistă s-a eliberat spiritual de condiționarea artistului bărbat. O cucerire care i-a permis să regăsească profundul său interior în ceea ce face, să traducă modul său personal de a simți şi gândi, de a vedea viața, reuşind să propună ea însăşi o lume, prin intermediul unui limbaj care îi aparține doar ei, să fie vizionară. Dar lumea competitivă a artei este condiționată de aspectul economic, cu care însă femeia are încă mult de luptat.

Ce trăsături, aspecte, particularități feminine reprezentaţi cu predilecţie în propria artă?

Ca în toate ramurile de activitate, în domeniul artistic, femeia a trebuit să lupte pentru a-i fi recunoscute capacitățile şi meritele. Eu simt că impetuoasa dorință de a realiza opere şi de a expune, de a se afirma, a artistelor vizuale de astăzi, este o consecință a secolelor de suferință şi luptă la care femeia a fost supusă. Această perioadă de trecere de la un mileniu la altul, în care multe cuceriri au fost făcute, multe drepturi au fost recunoscute, apare ca o mare ocazie în care femeia-artist se simte protagonistă. Eu mă simt parte integrantă şi acesta este unul din aspectele particularității feminine în care mă încadrez. Acest lucru se manifestă prin lucrările pe care le-am făcut şi prin proiectele pe care le propun. În pictură am preferat şi prefer dimensiunile mari, în care „intru”, stabilind un raport fizic cu lucrările mele, în care mă „scufund” şi cu care mă „confund”. De asemenea, un raport gestual, dinamic, care m-a „împins” afară din tablou, extinzându-mă în spațiul exterior, prin sculpturi instalate şi instalații, în care contaminările genurilor artistice mi-au permis să-mi aleg modul de exprimare, tehnica devenind doar un riguros limbaj pentru a exprima mesajul meu, de la desen, litografie, serigrafie, la pictură, instalație, lucrări digitale. Mişcarea a avut tot timpul rolul ei, acum mulți ani puneam totul pe roți. Aşa este opera megaobiectuală “OVAJAIAIAAA… Entendez-vous, je vous dis quelque chose”.
Maternitatea a fost importantă pentru mine, m-a îmbogățit instinctiv, mi-a dat acel sens vital, de umanitate, care s-a transmis şi în calitatea picturală. A-l creşte pe fiul meu, Lorenzo, a însemnat perioada cea mai frumoasă din viața mea, care, pe lângă simțul responsabilității, mi-a dat curajul.
Opera COWMAN of the world reprezintă filosofia mea artistică, abordarea în formă poetică a marilor probleme referitoare la criza ambientală, la multiculturalism, la recuperarea valorilor, a raportului om-natură. Alegerea, în seria de opere „Mucche”, a văcuței ca protagonistă, recunoaşte spiritul atavic, al legăturii cu pământul, importanța nutrimentului, sacralitatea, legătura cu natura, reflectând dorința mea de echilibru, sentimentul de linişte. Diferențele care există între creația feminină şi cea masculină nu sunt stabilite de calitate, în realitate nici nu există, ele sunt determinate doar de libertatea de a simți şi gândi lumea.

Luminiţa Ţăranu, COWMAN of the world, instalație
Manifestarea inaugurală a Noului Muzeu al Științelor MUSE din Trento, 2013
Fotografia Martina Giombini

Victoria Ţăroi Galbenu (artist vizual, UAPR Braşov)

Care este condiția femeii-artist în zilele noastre? Ce aspecte ar trebui schimbate sau nuanţate?

Nu există umanitate fără artă! Arta s-a născut odată cu omenirea și a însoțit-o în permanență! Este oaza în care ne refugiem și care ne deschide orizontul! Este esențial și categoric ca în artă să nu existe diferențe bazate pe gen, diferențe de sex, să primeze calitatea și performanțele fiecărui individ. Arta este libertatea de exprimare, raportarea la armonie și plenitudine, este perseverența și necesitatea destăinuirii personale despre subiecte și idei general valabile și, în același timp, o invitație la dialog. Acest dialog poate fi subtil sau șocant, poate transmite mesaje sensibile și poate face atenționări pline de dramatism – totul ține de intenția artistului şi de personalitatea sa, de implicarea sa în problemele actuale sau în cele general umane.
Arta este exprimarea unei trăiri personale a autorului, eliberarea unor emoții, experiențe, senzații, a unui concept propriu complex sau minimal, cu ajutorul gramaticii specifice artei respective – semn, literă, linie, tușă, pată, culoare, volum, punct, contrapunct, mișcare, sunet, lumină etc. Arta are valoare estetică și lucrează cu forme de expresie, tehnici și mijloace artistice care s-au lărgit semnificativ în ultima perioadă de timp cu noi medii. Acestea sunt niște constante general valabile pentru artiști și nu lasă spațiu pentru diferențe între partea feminină și cea masculină.
Femeile-artist fac parte din istorie încă din neolitic, ele punându-și amprenta la propriu pe obiectele ceramice, alături de bărbați. Acestea, deși au activat continuu, lungi perioade de timp au rămas în umbra părții masculine, uneori chiar fără drept de semnătură, din cauza organizării sociale și a convențiilor timpurilor respective. Chiar și astăzi, când pe plan mondial femeile au câștigat drepturi egale în cele mai multe state, putem observa o evaluare mult mai scăzută a lucrărilor celor mai căutate femei-artist, față de cele ale colegilor lor, acest lucru nereferindu-se la diferența de calitate. S-au împământenit expresii ca: „ai lucrat ca o femeie” sau „ai o tușă masculină”, expresii care nu au un fundament în diferența de sex a autorilor, ci se referă la modul specific de tratare mai delicat, cu forme mai rotunde, mai moi sau, respectiv, mai robuste, mai în forță. Aceste abordări țin, de fapt, de personalitatea și plasticitatea, de poetica fiecăruia, indiferent de sex.
Cu toate că familiile sunt în mare parte bazate pe o tradiție în care femeilor le revin, în afara serviciului, foarte multe din activitățile casnice, consumându-le foarte mult din timpul zilnic, femeile-artist sunt foarte motivate în a face eforturi, uneori de-a dreptul supranaturale, pentru a asigura tot ce este necesar pentru familia lor, dar și pentru a crea. Ele spun și vor avea foarte mult de spus în arta actuală. Odată cu modernizarea familiei și a societății a început să se folosească mai eficient timpul într-un cuplu, egal între parteneri. Dacă timpul alocat creației de către soții și mame crește, societatea va beneficia de mai multă artă creată de femei. Nu trebuie tratați diferit artiștii aparținători genului opus. Atunci când vorbim despre artiști, trebuie să îi apreciem după calitatea operei lor, după caracterul personal și novator al acestora.
În situația actuală, însă, arta are de suferit. Perioada aceasta lungă a restricțiilor impuse de pandemie este greu de suportat în izolare. Artiștii sunt tot mai retrași și mai puțin comunicativi, nevoiți fiind să se rezume la atelierul lor, iar spațiile de expunere și așa puține și-au închis porțile în multe orașe. Încerc împreună cu Asociația Culturală Artessentia să fac posibilă vizibilitatea artiștilor, deschiderea lor către public, asigurând ca şi curator un program interesant la Galeria9 sau online. Ne străduim să punem în fapt cea de-a doua ediție a Bienalei ALBASTRE - Bienala Internațională de Artă Vizuală din Brașov - 2021 și sperăm ca până în octombrie să se ridice interdicțiile și publicul să se poată bucura pe deplin de vizitarea ei.

Ce trăsături, particularități feminine reprezentaţi cu predilecţie în propria artă?

Acum încerc să îmi continui activitatea și văd acest lucru ca parte a unei terapii de supraviețuire și ca pe o meditație asupra esențialului. Îmi place să lucrez cu arhetipuri precum: Soarele, Șarpele/zigzagul din Chindeele de icoană, Pomul vieții şi Zeița Mamă cea care își trage seva din izvoarele subterane și o duce prin cele două revărsări vegetale, spiralate, spre terestru, apoi prin Axis Mundi până la cer ca zeiță a zborului – o natură a feminității regenerative eterne. Îmi place să trec prin legende și mituri, prin arheologii și reprezentări etnografice, sacre, cu prelungiri în creștinism, ca un tot general valabil, ca o lege nescrisă în care ne înscriem și care ne guvernează. Simboluri și teme care revin obsesiv – timpul, mecanismul ceasornicului care cuprinde tot, mireasa încununată, Crăiasa Înstruțată – cununa fiind, de fapt, supunerea din dragoste și pentru dragoste, acceptarea pierderii libertății în favoarea sacrificiului, apoi Corabia credinței – sau despre sacralitatea maternității, Fereastra – ca portal între o zi de Duminică 13 și iconostas, între utopia conlocuirii trecute și viitoare.... O reprezentare pe care o fac cu predilecție, care mă doare și mă motivează, este cea a Copilului înscris în forme geometrice, matematice, în care desenul este naveta narativă prin care se descifrează aducerea din zona poetică, sacră, umană, către o intervenție abruptă a roboticii, a mecanismelor reci, care devine o normalitate diafană, sau Copilul cu jucării mecanice. Lucrări în care se poate citi maternitatea, dar și îngrijorarea pierderii noastre ca individ, a dispariției înzestrărilor noastre inițiale, naturale, latura umană care ne leagă de Univers, a pierderii darului de preț: bucuria de a trăi liber și de a savura fiecare moment al vieții. Este o nostalgie a distanțării de copilărie ca început al cunoașterii și ca experimentare a sentimentelor și percepțiilor. Gânduri de viitor: Mi-e dor de natură! Poate lucrările viitoare vor fi despre grădină – poate Edenul...

Care este condiția femeii-artist în zilele noastre? Ce aspecte ar trebui schimbate sau nuanţate?

Trăim într-o perioadă a informaţiei, a timpului care trece foarte repede, a faptului că suntem implicate în foarte multe proiecte şi mă refer la femeile care fac artă, sau mai bine spus şi… artă. Sunt puţine femei-artist care fac numai artă – care se dedică în întregime artei – artiste, actriţe, scriitoare, pianist, balerine… deoarece pe lângă arta în sine mai au un job pentru asigurarea existenţei, sau au o familie, soţ, copii, şcoală, lecţii… şi restul timpului pentru… artă. În comparaţie cu bărbaţii artişti – femeile artiste sunt dezavantajate.
Unele artiste mai curajoase sacrifică unele din aceste componente şi se dedică întru totul artei. E un lucru extraordinar să faci ceea ce-ţi place – mai ales dacă există şi talent – este frumos, dar nu este uşor: arta cere sacrificii – dar uneori – suferinţa străluceşte, şi arta devine artă cu A mare. Sunt exemplele din Renaştere, dar nu numai… ele ajung până în zilele noastre… Am convingerea că nu tu alegi arta, ci arta te alege pe tine… În rest, condiţia femeii artiste nu a fost niciodată uşoară. Doar cea de muză.

Ce trăsături, particularități feminine reprezentaţi cu predilecţie în propria artă?

În artă – mă preocupă reprezentarea trăsăturilor feminine frumoase: graţia, puritatea, sensibilitatea, senzualitatea. În ultima perioadă lucrez la computer, digital art, îmbinând fotografia după modele actuale cu elemente din renaşterea timpurie. Am o serie de portrete, în acest sens, dar şi corpul feminin – nu cel provocator, ci cel senzual acoperit-descoperit de „text’’ – textul care este esenţial în lucrările mele. Text, literă, corp, corp de literă, corpul scris. Astfel, de la expoziţia din 2013 – „Corp de literă” – cu lucrări de fotografie şi digital art, am trecut la volumul de poezie cu acelaşi titlu – dar cu ilustraţii adaptate pentru poeme. În poezie folosesc mai ales latura feminină gravă: dragostea, curajul, puterea sacrificiului, durerea, suferinţa, tristeţea. Aici lucrurile devin mai grave, deşi nu lipsesc nici ironia, umorul sau jocul de cuvinte.

Anchetă realizată de Afrodita Carmen Cionchin
(nr. 3, martie 2021, anul XI)