NR. 5/MAI 2025, ANUL XV - LECTURĂ PLĂCUTĂ!


OMAGIU IN MEMORIAM

Papa Francisc, doisprezece ani de noi dinamisme și porţi deschise

Argentinianul Jorge Mario Bergoglio (1936-2025) a fost suveranul pontif al Bisericii Catolice în ultimii doisprezece ani, după retragerea papei Benedict al XVI-lea (Joseph Ratzinger, 1927-2022). Primul papă iezuit, primul papă originar din America Latină, primul care a ales numele lui Francisc fără un numeral. La moartea sa, survenită luni, 21 aprilie 2025, jurnalistul vaticanist Salvatore Cernuzio trece în revistă aspectele principale ale pontificatului său:  călătorii, reforme, documente, restructurări ecleziale, angajamente pentru pace, pentru săraci și migranți, în orizontul inovației și al fraternității.

Recenta carte de eseuri critice a Danielei Marcheschi, Visul lui Don Quijote. Literatura ca necesitate și salvare (Bibliotheka Edizioni, Roma, 2025) ne avertizează de la început că propune o versiune revăzută, corectată și adusă la zi a mai multor eseuri publicate între 1990 și 2012. Întrebarea care stă la baza prezentării de față este de ce a simțit autoarea nevoia unei asemenea reluări. Ca să înțelegem rostul întrebării și apoi răspunsul pe care încercăm să îl dăm, amintim câteva lucruri despre autoare, de altminteri deja cunoscută de cititorii revistei noastre. De Smaranda Bratu Elian.

În numărul din mai publicăm partea a treia a anchetei realizate de Luciana Tămaş,  în care Thomas Becker şi Pompilia Stoian, binecunoscuta doamnă a muzicii românești a anilor ’60-’70, răspund unor întrebări de mare actualitate: 1. Lumea democratică se găsește în fața unor provocări fără precedent și clasa politică europeană pare lipsită de reacții. Cum credeți că ar trebui să acționeze  intelectualii în fața acestor succesiuni de evenimente?; 2. Poate fi văzută cultura ca armă în acest context?; 3. Dacă da, cum ar trebui întrebuințată aceasta?

Numărul din mai este în mod tradițional dedicat, în ediţia italiană, celor mai recente traduceri din literatura română publicate în Italia, în vederea prezentării la Salonul Internațional de Carte de la Torino, la care revista noastră este partener media, şi care are loc în perioada 15-19 mai 2025. Tema din acest an a Salonului este Le parole tra noi leggere, iar Standul național al României, organizat de Institutul Cultural Român, prin Institutul Român de Cultură și Cercetare Umanistică de la Veneția şi Centrul Naţional al Cărţii, va avea tema La leggerezza del leggere.

La Salonul de Carte de la Torino va fi prezentat romanul Marzolino (Edizioni dell'Orso, 2024) de Celestina Fanella, care îmbină memoria și narațiunea istorică, prezentând o latură a României anilor 1960 prin ochii Selinei și ai fratelui său Costin, aflaţi în căutarea unei identități suspendate între două lumi. Pe bulevardele Bucureștiului, într-o primăvară în care tinerii îşi oferă mărțișoare cu fir alb şi roșu, marzolini în versiunea italiană a autoarei, România înfruntă schimbările aduse de epoca lui Ceaușescu. Interviu realizat de Mauro Barindi.

Un alt roman care va fi prezentat la Salonul de la Torino este Manca il sole ma si sta bene lo stesso de Irina Ţurcanu (Marsilio, 2024). Povestea Irinei Țurcanu este cea a Inei, protagonista romanului, o fată dintr-un sătuc din nordul României, Gura Humorului, unde toți se cunosc. Aurel și Cristina Rubanencu, părinții Inei, pleacă din țară pentru a-şi încerca norocul în Italia, lăsând-o în grija bunicii Geta. Câțiva ani mai târziu, și Ina se mută în Italia, unde începe o viață nouă, la propriu, pentru că totul se schimbă: limba, prietenii, obiceiurile, școala. Interviu cu Irina Ţurcanu, de Antonio Buozzi.

La Salonul de la Torino, cel de-al doilea volum de proză fantastică Mircea Eliade, publicat la editura Castelvecchi din Roma la un an după apariția volumului I. Publicul italian are astfel la dispoziție o ediție integrală, totalizând douăzeci și patru de romane scurte și nuvele (din care jumătate erau inedite în italiană), traduse de Horia Corneliu Cicortaș și Igor Tavilla și prefațate de Sorin Alexandrescu: două volume însumând aproape o mie patru sute de pagini. În recenzia sa, Gabriel Badea se oprește asupra celui de-al doilea volum, cu narațiunile fantastice scrise de Eliade în anii ’60-’80.

În 1996, când a fost publicat pentru prima oară, Jurnalul anilor 1935-1944 al lui Mihail Sebastian a constituit un eveniment editorial ce avea să-l relanseze pe scriitor pe scena literară mondială. Opera diaristică a fost publicată în mai multe ediții în limbi străine, cea mai recentă fiind cea italiană, tipărită de editura Castelvecchi din Roma (traducere, îngrijire și prefață de Mauro Barindi  și Horia Corneliu Cicortaș). Element important pentru aprecierea lui Mihail Sebastian ca scriitor, Jurnalul este deopotrivă un reper pentru cunoașterea istoriei românești a secolului XX. O recenzie de Gabriel Badea.

În acest număr inaugurăm o nouă rubrică în care vom oferi cititorilor o selecție de scrieri ale lui Alexandru Niculescu (1928-2024). În numărul din februarie, profesorul Lorenzo Renzi a evocat figura sa de cercetător al limbii române, subliniind în special atenția pe care acordat-o de-a lungul vieții relațiilor cu Italia și limba italiană. Alegerea articolelor a urmărit în ansamblu câteva criterii de bază: să documenteze, chiar dacă într-o formă minimă, producția sa de tinereţe, apoi din anii maturităţii şi ai senectuţii, să mărturisească varietatea, adesea surprinzătoare, a temelor abordate.

În urmă cu 109 de ani, la 22 iunie 1916, s-a născut Eugenia Maria (Jeni), la Constanța, într-o familie de intelectuali armeni, Aram și Haiganuș Acterian, frații săi fiind Haig și Arșavir. A fost cunoscută în teatru ca Jeni Arnotă, ca o regizoare română, de origine armeană, teatrolog și autoare a unui jurnal intim, pe care a început să-l scrie la 16 ani, din anul 1929, sub titlul Jurnal intim (se pare că denumirea Jurnalul unei fete greu de mulțumit aparține fratelui său, Arșavir Acterian, care a publicat lucrarea). Jurnalul cuprinde 26 de caiete, scrise în limba română, franceză și engleză. De Monica Negru.

Lucia Ileana Pop evocă tradiţia porţilor de lemn din Maramureş, realizate după un ritual bine știut: lemnul construcțiilor era de stejar (cea mai rezistentă esență de lemn prezentă în zonă) și ales cu grijă, tăiat în timpul iernii, când viața copacilor era în repaos, când era lună plină, ca să nu putrezească, și era adus acasă în zilele lucrătoare în care se mânca „de dulce”, zile în care nu se ținea post, adică marțea, joia sau sâmbăta, ca să poarte noroc.Trebuia, aşadar, să fie îndeplinite toate cerințele pentru a putea da siguranță oamenilor care vor sta în acea casă și curte.

Din povestirile lui Dino Buzzati publicăm O picătură, din volumul Paura alla Scala, 1949, tradusă de Anca-Domnica Ilea, care începe aşa:  „O picătură de apă suie treptele scării. O auzi? Întins în pat pe-ntuneric, îi ascult umbletul tainic. Cum face? În salturi? Tic, tic, se deslușește la răstimpuri. Apoi picătura se oprește și uneori pe tot restul nopții nu mai dă semn de viață. Și totuși, suie. Din treaptă-n treaptă tot urcă, diferită de celelalte picături care cad perpendicular, supunându-se legii gravitației, iar la urmă fac un mic pleosc, binecunoscut în lumea-ntreagă”.

În seria de traduceri literare, din limba italiană în limba română, ale unor librete de operă celebre, vă propunem, în acest număr, actul I al operei Aida, binecunoscuta creație a compozitorului italian Giuseppe Verdi (1813-1901), pe versurile lui Antonio Ghislanzoni (1824-1893, libretist, poet şi scriitor). Aida a fost compusă pentru inaugurarea primului teatru muzical din Cairo numit Opera Khedivial și pentru sărbătorile legate de încheierea lucrărilor la Canalul Suez, iar prima reprezentaţie a avut loc în 24 decembrie 1871. Traducerea este realizată de Anamaria Milonean.

Revistă online editată de
Asociaţia Orizonturi Culturale Italo-Române.

Promovează dialogul intercultural,
cu un interes predilect
pentru traducerea literară
ca operă de mediere.

PARTENERI INSTITUŢIONALI

PARTENERI SUSȚINĂTORI




COPYRIGHT

Toate textele de pe acest site
sunt protejate
de dreptul de autor.
Este interzisă preluarea
şi reproducerea acestora,
chiar parţială şi cu orice mijloc, fără acordul editorului.