SERII DE AUTOR ŞI SECŢIUNI SPECIALE


SECŢIUNEA DANTE 700 între Italia şi România

Dante 700 este spaţiul special dedicat „Poetului Suprem”, care marchează contribuţia revistei noastre la evenimentul anului 2021 în Italia. Reunim aici atât intervenţiilor dantiştilor italieni, precum Mirko Volpi de la Universitatea din Pavia, cât şi cele ale specialiştilor din România. Eleonora Cărcăleanu prezintă variantele românești ale Infernului. Apoi, un grupaj de sonete celebre tălmăcite de italienistul Ion Istrate. În avanpremieră românească, lectura lui Galilei la Infernul lui Dante şi un fragment din Dante. Romanul vieţii de Marco Santagata, ambele traduse de Smaranda Bratu Elian.

Seria de autor Ionel Cionchin, menită a duce mai departe moştenirea culturală a istoricului Ionel Cionchin (1943-2021), cuprinde materialele publicate până acum şi dedicate unor personalităţi din istoria Banatului şi a României, printre care Vasile Goldiş, Eftimie Murgu, George Popoviciu, Simion Bărnuţiu, Atanasie Conciatu, Paul Iorgovici Brâncoveanu, sau unor teme de interes din antichitate, precum Columna lui Traian şi Podul lui Traian de peste Dunăre. Publicăm în continuare extrase din operele istoricului, precum şi articolele rămase inedite, sub îngrijirea Afroditei Cionchin.

Există în istoria culturii mari spirite în stare să influenţeze un secol sau o întreagă epocă, personalităţi proeminente care deschid căi neumblate. Considerându-i opera în integralitatea ei, scrisă în latină sau în toscana volgare, dar şi un modus vivendi surprinzător, care ieşea din tiparele epocii, Francesco Petrarca (1304-1374) ni se arată astăzi precum un Ianus Bifrons cu o faţă îndreptată înapoi, spre Evul Mediu, închistat în regulile sale dogmatice, iar cu cealaltă privind spre zorii Umanismului şi ai Renaşterii şi chiar deschizându-le hotărât porţile. De Ion Gănguţ.

Dacă ne gândim doar la faptul că românii sunt singurii din lume care au un „Cimitir Vesel”, ar fi de așteptat să descoperim la ei o concepție despre moarte deosebită de cea a altor popoare. În acest scop, Lucia Ileana Pop aduce în discuție câteva obiceiuri și idei exprimate în unele opere literare care pot oglindi o viziune de ansamblu a poporului român despre ceea ce alte popoare ale lumii consideră ca fiind ultimul şi cel mai tragic eveniment din viața omului. Un cântec popular spune: „Viața asta nu-i ușoară,/ Te ridică, te coboară./ Viața asta-i trecătoare/ Ca petalele de floare”.

În acest articol ce anunță o expoziție aniversară Nicolae Iorga – 150 de ani de la naștere, care va fi organizată la Muzeul Național de Istorie a României spre sfârșitul lunii decembrie 2021, Cristina Păiuşan-Nuică ne împărtăşeşte câteva dintre scrisorile trimise de regina Maria lui Nicolae Iorga, primul istoric român ale cărui cărţi au intrat în marile biblioteci ale lumii. Aceste scrisori inedite au fost puse la dispoziția muzeului printr-un act de generozitate al profesorului universitar dr. Andrei Pippidi, nepotul lui Nicolae Iorga și păstrător al unui tezaur documentar inestimabil.

Semnalăm apariţia volumului Îmi amintesc de o zi de școală. Caietul 5. Istoria limbii italiene. Scrisă de Antonio Rizzo, seria bilingvă „Îmi amintesc de o zi de școală” cuprinde până în prezent cinci volume şi este publicată de Asociația Italienilor din România. Acest al cincilea volum prezintă un parcurs cronologic al evoluției limbii italiene, fiind completată de imagini, referiri literare și istorice, hărți și tabele cronologice, note și aprofundări care o fac foarte accesibilă publicului larg. Publicăm prefaţa cărţii scrisă de profesoara Nicoleta Silvia Ioana.

Ficțiunile care cuprind și episoade de restituire istorică se situează între operele de pură imaginație și lucrările științifice cu tematică istorică. Atunci când apare necesitatea de a supune procesului de traducere un astfel de text literar, traducătorul se va afla într-o poziție specială; alături de posibilele provocări legate de transferul lingvistic, din limba-sursă în limba-țintă, va fi nevoie să răspundă adecvat și provocărilor pe care le implică transferul de cunoștințe și de specific cultural. Lucia Gheorghiu analizează Le ultime lettere di Jacopo Ortis / Ultimele scrisori ale lui Jacopo Ortis.

George Popescu ne propune o cheie de lectură a operei scriitorului sicilian Vincenzo Consolo (1933-2012), care rămâne un model de concentrare la nivel stilistic în toată literatura italiană. La apariţia primei sale cărţi, Consolo afirmă de a fi fost deja conştient despre cum ar fi urmat să fie „temele” operei sale: „Mă interesa lumea istorico-socială, mă interesa să povestesc Istoria, Sicilia şi, deci, am continuat pe această opţiune de motive privilegiind pe cele care erau teme istorico-sociale. Mă plasam acolo şi ca stil, ca tip de expresie, pe o linie experimentală şi de tip expresiv”.

Puțini știu că Eugène Ionesco a ales să-și încheie cariera în dramaturgie scriind un libret de operă. Faptul ar fi de trecut cu vederea, dacă Ionesco nu ar fi reabilitat genul prin forța creației sale, întorcându-l din schematic și recitativ înapoi în dramaturgie. Opera este Maximilien Kolbe a compozitorului francez Dominique Probst, inspirată de martiriul preotului franciscan polonez deportat la Auschwitz. Premiera mondială a avut loc la Rimini în 20 iulie 1988, în regia lui Tadeusz Bradecki, fiind apoi jucată și la Arras, în Franța, în Polonia, în Austria, în Sicilia și în România. De Darie Ducan.

Aniversări precum aceasta, Ungaretti 50, au meritul de a stimula noi cercetări sau recuperări oportune și de a oferi bilanțuri și sinteze. Italienista Eleonora Cărcăleanu urmăreşte prezența „marelui Bătrân” în cultura noastră, atât la nivelul traducerilor cât și al studiilor, relevând când, cât și cum a fost cunoscut poetul italian de cititorii români interesați. Lirica lui Ungaretti (1888-1970), de certă descendență leopardiană, este o confesiune dintre cele mai umane și dramatice, este poezia eroică a secolului al XX-lea trecută prin două războaie mondiale.

În colaborare cu Doina Condrea Derer, distinsă italienistă de la Universitatea din Bucureşti, publicăm o lucrare de interes dedicată personalităţii lui Ramiro Ortiz (1879-1947). Autorul, prof. Riccardo La Rovere, a predat la Gimnaziul „Ramiro Ortiz” din Chieti, orașul în care s-a născut fondatorul Seminarului de Italiană din București, al revistei „Roma”, al Institutului Cultural Italian din București, eminent filolog și traducător din română. Profesorul Riccardo La Rovere ne propune o monografie cu reconstituirea pentru prima dată a arborelui genealogic al familiei Ortiz.

În italiană se numesc „badanti”, „îngrijitoare”, femei plecate la muncă în străinătate care au grijă de persoane în vârstă, bolnave, la domiciliul acestora. O migraţie ce implică însă şi un fenomen dramatic numit de specialişti „sindromul italian”. Armando Santarelli prezintă cazul Spitalului Psihiatric din Socola unde, în 2017, aproximativ 170 de femei întoarse din Italia, Spania şi Germania au fost internate suferind de stări patologice. Iar numărul lor este în creştere, după datele din primele luni ale lui 2018. Un fenomen social grav şi îngrijorător care nu poate fi trecut cu vederea.

Prin colaborarea Ambasadei României în Italia, publicăm un aprofundat studiu statistic referitor la comunitatea românească din Peninsulă. Datele privesc numărul total, distribuția pe sexe și structura ocupațională, integrarea și participarea la viața politică italiană, mediul asociativ, problematica școlară şi educația în limba română. Sunt prezentate apoi particularitățile religioase ale românilor din Italia, ca şi situația mass-media în limba română care, pe lângă rolul de informare, are și rolul de „formare” a comunității, în sensul creșterii coeziunii acesteia în jurul unor proiecte de interes comun.

Cu origini în anumite sărbători antice romane, carnavalul este o realitate antropologică de o uimitoare şi inepuizabilă complexitate, păstrându-se aproape identic de secole în mai multe zone ale Italiei. Aşadar, putând să fie trăit în continuare în toate semnificaţiile lui simbolice şi în fabuloasa sa varietate gastronomică, de măşti, de care alegorice, de jocuri, de întreceri, de cântece şi dansuri, Carnavalul italian se configurează ca o parte importantă a patrimoniului cultural universal, ca un inestimabil tezaur al său în permanentă îmbogăţire. De Miruna Bulumete.

Studiul profesorului Liviu Franga analizează pașii latini către carnavalul Italian, pornind de la creațiile fescennine, uersus Fescennini, expresie a spiritului mordace al italicilor, definit prin faimoasa sintagmă Italum acetum, „oțetul italic”. Un iter dinspre universul ludic anonim latino-roman, inițial străvechi precreștin - dominat de ludus, „joc, joacă” și lusus, „amuzamentul jocului”, termeni sinonimi în plan spiritual - înspre viitoarea sărbătoare a carnavalului italian, festa di carnevale, mai ales spre spiritul carnavalesc și spre polimorfa și innumerabil colorata lui întrupare.

Dan Sebastian Buciumeanu ne propune un studiu asupra unui manuscris italian inedit descoperit la Arhivele Naţionale din Drobeta-Turnu Severin, având 80 de foi, legat în pergament, datând din a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi cuprinzând ecoul unui mare eveniment istoric cu consecinţe deosebite pentru soarta Imperiului otoman şi a ţărilor din Europa răsăriteană: asediul Vienei de la 1683. Intitulat Un tenente di Nation Vallacha che possiede tutte le lingue, manuscrisul italian are două părţi. Publicăm însemnarea din ziua de 8 august despre locotenentul român poliglot.

Acel Nobel venit din Sud. Salvatore Quasimodo între glorie și uitare (Ed. Junimea, Iaşi, 2011), este un remarcabil studiu-monografie al profesorului Domenico Pisana, menit să „corecteze” toate acuzaţiile nedrepte, umorale sau resentimentare ale feluriţilor critici ai laureatului Premiului Nobel şi să pună în lumina adevărului estetic, etic şi civic, opera poetică, epistolară şi eseistică a lui Quasimodo. În Postfaţă Geo Vasile afirmă: „Ne-a surprins inedita prospeţime a interpretării poeziei quasimodiene, chiar şi cea a teologului care atribuie poeziei o inevitabilă dimensiune religioasă".

Magda Stavinschi, astronomul numărul unu al României, director al Institutului Astronomic al Academiei Române între 1990 şi 2005, propune un portret al lui Galileo Galilei la 450 de ani de la naştere. Viaţa şi descoperirile marelui astronom, dar mai ales faimosul său proces sunt în centrul atenţiei autoarei care subliniază că procesul s-a încheiat abia la 31 octombrie 1992, când Papa Ioan Paul al II-lea şi-a exprimat regretul pentru felul în care a fost tratat cazul Galilei. Discursul papei luminează o problemă esenţială încetăţenită în secole cu privire la cazul Galilei: raportul dintre ştiinţă şi religie.

Dintre cei trei mari reformatori ai teatrului din a doua jumătate de secol XX, Jerzy Grotowski, Eugenio Barba şi Peter Brook, Barba este cel care examinează dramaturgia în albia ei scenică, îi identifică originea, o făureşte în figuri arhetipale, în jurul unor teme existențial-umane fundamentale, înălțând punți între istoria străveche a lumii şi istoria contemporană, îi relevă nivelurile de organizare: dramaturgia organică, dramaturgia narativă, dramaturgia evocativă. Integrându-se mereu în alte lumi (Norvegia, Polonia, Danemarca), el nu îşi pierde nicicând italienitatea. Un studiu de Diana Cozma.

Profesorul Antonio Dianich, de origine istroromână, ne oferă o importantă mărturie despre limba sa numită vlwaški de către nativi, vorbită încă în principal în unele sate din nord-estul Istriei, fiind însă în grav pericol de dispariţie: „E extrem de dificilă o estimare a celor care mai vorbesc încă vlwaški în lume; datele pe care le voi furniza derivă din ştirile pe care le deţin în calitate de membru al acestui grup lingvistic, ca şi din sondajele pe care le-am efectuat printre informatorii mei în Croaţia şi la New York şi trebuie să fie considerate date aproximative şi ipotetice”.

Ștefan Lucian Mureșanu analizează poezia lui Paolo Ruffilli din volumul Încăperile cerului, tradus în română de Geo Vasile (Princeps Edit, Iași, 2008). Născut la Rieti în 1949, Paolo Ruffilli este foarte activ în panorama poeziei italiene contemporane, versurile sale fiind traduse în mai multe limbi. „Un efect al scrisului ruffillian este tonul poeziei încadrat în rama fără formă a prozodiei, subtilitate, sugestii, imagini, un atac al cuvintelor la simțul natural al existenței, pentru că poezia lui este un imn la ceea ce s-ar fi dorit să însemne pentru toți iubirea liniștită”.

Victor Neumann propune o analiză a modernităţii în regiunile Europei Centrale și de Est prin prisma noțiunii de liminaritate, specifică zonelor de tranzit: Boemia, Silezia, Moravia, dar și Banatul, Transilvania, Bucovina atrag atenția prin poziționarea lor în zone de tranzit, acolo unde ambivalențele devin foarte fecunde în planul comunicării intracomunitare, conștiinței colective și creațiilor culturale individuale sau de grup. „Iată de ce o conceptualizare a modernității poate fi văzută în funcție de geografia locului, de rezultatele coabitării a două sau mai multe comunități lingvistice și religioase”.

Onofrio Cerbone, fost lector de italiană la Universitatea din Iaşi în anii ’70, povesteşte experienţa umană şi profesională pe care a avut-o în România: „Extrem de cultă şi rafinată, cultura română din acele timpuri construia o lume paralelă şi subterană celei pe care politica o voia; plătea însă preţul, după părerea mea, antipoliticii. Dreapta şi legitima apărare până în pânzele albe a subiectului se dizolva într-o obiectivitate speculară față de politica totală care după ’89, cu înfrângerea definitivă a oricărei gândiri totale, va pune o serioasă ipotecă asupra societăţii, culturii şi învăţământului”.

Publicăm, în română şi în traducere italiană, un eseu semnat de Ivan Evseev, reputat specialist în domeniul folcloristicii şi al mitologiei româneşti şi universale, ilustru reprezentant al Comunităţii Ruşilor Lipoveni, căreia i-a dedicat volumul Gândurile şi tristeţile unui rus lipovean (Bucureşti, Editura CRLR, 2005). „Pentru rușii lipoveni din România, urmașii staroverilor emigrați din Rusia secolului al XVII-lea, un simbol etnic trebuie socotit Ostrovul, Insula imaginară, întruchipare a paradisului terestru, spațiu securizat, unde omul își află odihna sufletului și realizarea viselor sale de Bine și Frumos”.

În 2014 se împlinesc 150 de ani de la dispariţia lui Simion Bărnuţiu (1808-1864). Istoricul Ionel Cionchin evocă figura marelui cărturar ardelean şi semnificativa sa contribuţie la Revoluția Română de la 1848 din Transilvania. Se evidenţiază apoi legăturile lui Bărnuţiu cu Italia, unde a plecat în 1852 pentru a se înscrie la cursurile Facultăţii Juridice de la Universitatea din Pavia. În Lombardia a cercetat dialectele limbii italiene, cunoscându-i pe lingviştii italieni şi operele lor. De asemenea, a făcut importante comparaţii între poezia italiană şi cea românească.

În octombrie 2013, documentaristul Enrico Settimi a prezentat la Universitatea din Timişoara o interesantă intervenţie asupra „miracolului economic” italian din anii Şaizeci, interpretat prin tot ceea ce a reprezentat atunci popularul scuter Lambretta, căruia i-a dedicat un documentar distribuit de Istituto Luce. În acest articol, Settimi analizează imaginea de sine a italienilor în acea perioadă. Tabloul pe care îl creionează ne restituie perioada boom-ului în clarobscur, plin de lumini, dar şi de umbre, destul de departe de cromatica pastel a iconografiei construite ulterior.

Prin colaborarea cu revista „tradurre. pratiche teorie strumenti”, propunem cititorilor un articol de Ervino Pocar despre necesitatea traducerilor şi statutul traducătorului în societatea noastră: „Dat fiind că lumea crede să a traduce e uşor, ce respect se poate avea pentru traducător şi eforturile sale? Nici unul, evident. Astfel se ajunge la conflictul dintre angajator şi acel biet meşteşugar, traducătorul. Ca să se înţeleagă situaţia, trebuie să revendici Codul civil, legea dreptului de autor, care, explicit, stabileşte că autorul şi traducătorul, în ce priveşte obligaţiile şi drepturile, sînt echivalaţi”.

Badea Cârţan a rămas legendar pentru drumul său per pedes la Roma. A plecat în 3 ianuarie 1896 şi a ajuns după patruzeci şi trei de zile, înnoptând lângă Columna lui Traian. Dimineaţa, un ofiţer explică grupului de soldaţi bersaglieri imaginile războaielor daco-romane. Se trezise şi Badea Cârţan. La apariţia lui, stupoare. Se auzi o voce: „Un dac a coborât de pe Columnă! Un dac viu!”. Badea Cârţan a replicat: „Io fratello, voi Roma, io România, pastore român”. A doua zi intrase deja în legendă, toate ziarele au scris despre păcurarul român. O evocare de Ionel Cionchin.

Prin colaborarea cu revista „tradurre. pratiche teorie strumenti”, propunem cititorilor noştri un interesant articol de Paola Mastrocola, pornind de la reflecţia asupra diferitelor semnificaţii ale traducerii în zilele noastre. „Activitatea de a traduce - a parafraza, acel a spune acelaşi lucru în alt mod, în altă limbă, este una dintre activităţile cele mai importante ale vieţii sociale şi culturale, căreia ar trebui să-i dedicăm mult timp şi energie: a explica, a limpezi, a facilita, a desface nodurile, a lumina suprafeţele întunecate... pentru ca mesajul să fie, întotdeauna şi pentru toţi, comprehensibil”.

Pe 12 mai 2013 se împlinesc 1900 de ani de la inaugurarea Columnei lui Traian, în anul 113. Cu ocazia acestei aniversări, Banca Naţională a României a pus în circulaţie, în scop numismatic, începând cu data de 25 februarie, o monedă din aur în valoare de 100 lei, într-un tiraj de 250 de exemplare însoţite de broşuri de prezentare în română, engleză şi franceză. Istoricul Ionel Cionchin evocă valoarea documentară şi artistică a acestui original monument al artei antichităţii, al geniului artiştilor romani şi greco-romani, „comoară cu şapte peceţi” - cum a denumit-o Mommsen.

Pe 14 martie, la librăria Bastilia din Bucureşti a avut loc dezbaterea organizată de Institutul Goethe – Traducătorul literar în Europa de Sud-Est: situaţia actuală şi perspective, primul, se pare, dintr-o serie de evenimente similare ce se vor desfăşura pe parcursul anului 2013. Cerasela Barbone ne prezintă o sinteză a intervenţiilor lui Ciprian Şiulea, jurnalist şi traducător, Andy Jelčić, vicepreşedintele Consiliului European al Asociaţiilor Traducătorilor Literari (CEATL), şi Peter Bergsma, preşedintele Reţelei Europene a Centrelor Internaţionale pentru Traducători (RECIT).

Prin colaborarea cu revista „tradurre. pratiche teorie strumenti”, propunem cititorilor noştri un interesant articol de Alberto Bramati, pornind de la reflecţia asupra traducerii, caracterizată prin opoziţia dintre sens şi literă. Cele două abordări diferite vor avea acelaşi rezultat? Autorul arată că nu: în timp ce „traducătorul sensului” tinde să rescrie textul de plecare conform cu propria concepţie despre limba de sosire, „traducătorul literei” va interveni numai acolo unde este cu adevărat necesar, străduindu-se, în rest, să reproducă alegerile lexicale, sintactice, retorice şi ritmice din original.

Elena Pîrvu evocă istoria comunităţii italiene din Craiova, stabilită în oraş şi în împrejurimile sale începând din anul 1850 şi provenind, în cea mai mare parte, din Friuli. Fluxul migrator a continuat neîntrerupt până în anii ’30 ai secolului trecut, când comunitatea friulană a atins dimensiuni considerabile. După 1948, măsurile restrictive ale regimului comunist i-au atins şi pe italieni, care au fost privaţi de paşaport şi de cetăţenie. În septembrie 1991, după patruzeci de ani de tăcere, Comunitatea italiană din Craiova s-a reorganizat sub numele de „Comunitatea Italiană din Oltenia”.

Enrico Terrinoni de la Universitatea din Perugia aduce în atenţie problema de actualitate a „democratizării” actului traductiv. Demersul porneşte de la impresia greşită că a traduce trebuie să fie o ecuaţie fixă, de articulat în chip univoc, în căutarea unei versiuni cu autoritate şi definitive a textului original în altă limbă. „O traducere bună trebuie să fie totodată flexibilă şi inflexibilă. Aceasta permite medierea între culturi şi comunităţi de vorbitori, pentru a atinge noi orizonturi culturale şi literare”. Publicăm versiunea română, cu acordul revistei „tradurre. pratiche teorie strumenti”.

Printre numeroasele destine umane care tind a fi uitate de memoria unei colectivităţi, se numără şi emigrarea friulanilor în Romȃnia - evocată de Silvia Biasutti - care a cunoscut mai multe faze între 1820 şi 1947. Dintr-o regiune rurală şi săracă, aşa cum era Friuli pe atunci, mulţi au emigrat către acest „pământ al făgăduinţei” care făcea parte din Imperiul Austro-Ungar. În Romȃnia friulanii au găsit un mediu cultural, religios şi lingvistic asemănător cu cel de acasă, ceea ce a facilitat raporturile dintre cele două popoare, transformând migraţiile din temporare în permanente.

Despre existenţa unor comunităţi româneşti, chiar temporare, la Fiume, Pola, Bocche del Cattaro, Ragusa şi în alte porturi adriatice se cunosc puţine lucruri, nefiind făcute, până în prezent, cercetări sistematice în arhivele locale şi în presa publicată în zonă. De aceea, chiar şi puţinele informaţii avute sunt de dată relativ recentă, dacă nu luăm în considerare comunităţile de istroromâni din zonă. Ştefan Damian prezintă povestea lui Titu Iuliu Victor Stoicovici, născut în 1875 la Pecica, Arad, care a ajuns să se stabilească pe ţărmul Adriaticii, la Fiume, alături de alte familii româneşti.

Un document diplomatic italian despre români – inspectorul emigraţiei G.E. di Palma di Castiglione în „Buletinul Emigraţiei”, Roma, 1912 este titlul unui volum de interes despre emigraţia italiană în România începutului de secol XX, semnat de Corina Ţucu şi apărut anul acesta la Editura Pro Universitaria. Publicăm studiul autoarei referitor la partea a doua a raportului redactat în 1912 de către inspectorul emigraţiei G.E. di Palma di Castiglione. Textul original al acestui document diplomatic italian poate fi consultat în ediţia italiană a acestui număr.

Ştefan Lucian Mureşanu analizează două concepte care au definit starea de fapt a omului perpetuu: amnar şi amar. „Ce sunt aceste elemente şi de ce în al doilea cuvânt, timpul folosirii termenilor a făcut să fie eludată o singură consoană, care, în fapt, este simbolul energiei electrice în fizică? Care dintre ele a fost primul rostit, amnarul, sacra unealtă a scânteii şi aprinderii focului, sau amarul, starea funebră a simţurilor şi inimii deznădăjduite? Litera n a dispărut sau a apărut schimbând sensul unui cuvânt mitic, pe care mintea l-a săgetat spre matricea originală a sufletului?”

Migrația moldovenilor în Italia. Un studiu de caz

Olga Coptu aprofundează situaţia actuală a migrației moldovenilor spre Italia, care înregistrează o creștere constantă, sedentarizarea și integrarea în societatea italiană. Intenția inițială de a rămâne în Italia pe termen scurt se schimbă într-o ședere prelungită progresiv în timp: mulți moldoveni care au imigrat gândindu-se la o reîntoarcere rapidă au decis apoi să își prelungească șederea sau să rămână aici pentru totdeauna. Se vorbește mult despre migrația circulară, dar se asistă la o tendință de stabilire a moldovenilor în Italia, după cum demonstrează nașterile și reîntregirile de familii.

Laszlo Alexandru aduce în atenţie problema deschisă a denumirii de „dolce stil novo”, un curent literar important din lirica italiană medievală a perioadei 1280-1310. „Ponderea semnificativă a conceptului istorico-literar, prestigiul dublu confirmat al provenienţei sale (Dante, Francesco De Sanctis), caracterul practic-funcţional pe care-l îmbracă sînt tot atîtea argumente ce stau în calea distrugerii sale. Nu cu o revoluţie terminologică avem de-a face, ci cu tenacitatea iscoditoare a minţii umane, mereu înclinată să pună sub semnul îndoielii adevărurile cimentate, noţiunile consolidate”.

Tendinţe şi implicaţii ale migrației moldovenilor în Italia

Luna Culturii Republicii Moldova în Italia, manifestare dedicată celor 20 de ani de independenţă a ţării, a avut loc în perioada 26 mai-17 iunie 2012. Olga Coptu, editor al publicaţiei „Gazeta Basarabiei” din Roma, analizează fenomenul migrației moldovenești în Italia, un fenomen relativ recent, care își are începuturile la sfârșitul anilor ’90, dar ia amploare și înregistrează dimensiuni importante către 2010, când implică peste 130 de mii de persoane, din care ¾ sunt femei. Urmările acestui fenomen sunt evidente atât pentru țara de origine a migranților, cât și pentru țara lor de destinație.

Ştefan Lucian Mureşanu surprinde câteva din sugestiile poeziei bacoviene, legate de prezenţa şi semnificaţia negrului şi palidului. „Pentru Bacovia, negrul înseamnă pământul, spaţiul provizoriu de observaţie, pentru că adevărata lui meditaţie are loc în încăperile umede ale dedesubtului teluric. Palidul, cenuşiul, negrul pământului sunt doar coduri ale unui spaţiu iniţiatic al poetului, el cunoaşte greutatea plumbului care este mult mai apăsătoare chiar decât cea a pământului pe care încă mai calcă până la revelaţie”.

Vitalie Sorbală, destinul frânt al unui român din Basarabia

Lingvistul şi lexicograful Andrei Crijanovschi evocă destinul intelectualului român basarabean Vitalie Sorbală (1926-1979), obligat să suporte opresiunea regimului comunist sovietic, care „i-a creat o atmosferă ostilă şi veninoasă, silindu-l să părăsească, în primăvara anului 1967, universitatea din Chişinău, unde a iniţiat studierea limbilor spaniolă şi italiană, şi să plece la Kiev, la Institutul de Limbi Străine. A urmat prigoana în libertate, situaţia de neinvidiat, care nu-l lăsa să se menţină mult timp într-o instituţie. Tocmai de aceea au urmat: Kiev – Odesa – Cernăuţi”.

Alexandru Marcu este unul dintre cei mai mari şi multivalenţi italienişti români. S-a afirmat atât în domeniul istoriei şi al istoriei literaturii, cât şi în cel literar prin numeroasele sale traduceri din italiană în română şi din română în italiană. Datorită funcţiilor deţinute (în special celei de ministru al Propagandei Naţionale în anii 1941-1944), a fost unul dintre cei mai asidui promotori ai culturii italiene din România. Veronica Turcuş ne prezintă contribuţia acestuia la dezvoltarea catedrei de limba şi literatura italiană a Universităţii din Bucureşti, ca demn continuator al lui Ramiro Ortiz.

În memoria renumitului scriitor Antonio Tabucchi, care s-a stins din viaţă în 25 martie 2012, la Lisabona, la vârsta de 68 de ani, publicăm medalionul pe care i l-a dedicat un mare profesor şi prieten al acestuia, Silvio Guarnieri, cel care i-a condus lucrarea de licenţă cu titlul Surrealismo in Portogallo (Suprarealismul în Portugalia), susţinută în 1969 la Universitatea din Pisa. Doina Condrea Derer ne prezintă volumul Corrispondenze (Afinităţi), unde apare portretul pe care Guarnieri i l-a făcut lui Tabucchi cu tuşe îngroşate. În fapt, cronica şi hronicul ultimei lui mari prietenii.

Crina Suceveanu evocă personalitatea lui Petru Iroaie (n. 1907), care a predat limba şi literatura română la Universitatea din Palermo, timp de 20 de ani, în perioada 1950-1970, mulţi absolvenţi de litere din acea perioadă amintindu-şi de profesorul român cu emoţie. S-a stins din viaţă la Palermo, în 1984. „Cred că cel mai frumos lucru pe care l-a avut din Italia este minunata sa soţie, Anna Siciliano, siciliană get beget care vorbeşte perfect româneşte la cei peste 80 de ani purtaţi bine, amintindu-şi cu mare plăcere vizitele în România de dinainte de cel de-al doilea război, vizitând oraşele Iaşi, Suceava, Cernăuţi, Bucureşti, însoţindu-l pe soţul ei”. 

Liviu Rebreanu, Italia şi italienii

„Unul dintre aspectele vieţii lui Liviu Rebreanu, cel de călător prin spaţiul geografic şi spiritual al Italiei, al civilizaţiei şi al culturii ei, nu a atras atenţia deosebită a cercetătorilor vieţii şi operei sale, chiar dacă spiritualitatea peninsulară a avut un loc însemnat în viaţa şi activitatea romancierului român", arată italienistul Ştefan Damian. În Metropole, dar şi în Jurnal, Alte Jurnale, În lumina lămpii şi foarte rar în Caiete, avem posibilitatea să urmărim îndeaproape ceea ce credea Rebreanu despre Italia şi italieni şi să observăm interesul constant acordat acestora.

Studiul semnat de Costin Tuchilă şi Puşa Roth dedicat celebrului dramaturg veneţian Carlo Goldoni constituie unul din remarcabilele „portrete" din Clasicii dramaturgiei universale, vol. II, în pregătire la Editura Academiei Române. „Lansând la mijlocul secolului al XVIII-lea o nouă formulă de teatru, reinventându-l cu hotărâre într-un veac obosit, Goldoni a semnalat şi adâncit o criză, profitând cel dintâi de ea. Rareori în istoria culturii autorul unui manifest artistic este şi cel care pune în aplicare elocvent ideile enunţate".

Lingvistul, lexicograful şi diplomatul Andrei Crijanovschi evocă destinul italienistului român basarabean Nicanor Rusu (1910-1990), care „a încercat calvarul ce s-a abătut peste noi în plin ev al civilizaţiei”, fiind un trist exemplu al unei personalităţi remarcabile nevoite să treacă prin odioasele prigoniri intelectuale din partea regimului totalitar sovietic de sorginte comunistă care nu i-a „iertat" faptul că şi-a făcut studiile de doctorat în „Italia lui Mussolini”. Astfel, în toamna anului 1944, a fost arestat şi trimis în gulagurile infernale unde a stat timp de aproape patru ani.

„Un italian la Bucureşti... o sintagmă care, parafrazând titlul unei producţii celebre din cinematografia italiană contemporană, filmul Un american la Roma, cu Alberto Sordi în rolul principal, poate aduce mai aproape de noi o lume şi un destin din trecutul raporturilor italo-române". O excelentă monografie semnată de Ioan-Aurel Pop şi Ion Cârja şi dedicată personalităţii lui Luigi Cazzavillan (1852-1903), fondatorul ziarului „Universul" (1884) şi al Şcolii Italiene „Regina Margherita" din Bucureşti.

„Pasiunea lui Eminescu, mărturisită de toţi cei care l-au cunoscut, pentru literatura veche a lăsat urme mult mai adânci în scrierile sale decât se întrevede la o lectură iniţială". Plecând de la această premisă, profesorul Alin Mihai Gherman ilustrează felul în care „limba vechilor texte primeşte în perspectiva lui Eminescu o valoare simbolică, de păstrătoare a unui mod de gândire în care simbolul şi metafora ocupau un loc central, oferind germeni ai unei înnoiri a limbajului poetic convenţional contemporan".

Doina Condrea Derer, unul din cei mai importanţi italienişti din România, a dedicat personalităţii lui Silvio Guarnieri (1910–1993) un excepţional volum monografic, Silvio Guarnieri. Universitar în România şi Italia (Ed. ICR, Bucureşti, 2009). Acesta a trăit zece ani în România (1938–1948), perioadă în care a fost directorul Institutului Italian de Cultură, secţia din Timişoara, implicându-se activ şi în viaţa culturală a timpului. Prezentăm capitolul dedicat activităţii sale publicistice în România, alături de o scrisoare inedită oferită spre publicare de doamna prof. Derer.

„Surpriza, noutatea şi originalitatea lui Zanzotto e de căutat în decizia de a investiga, ca în nişte fişe clinice, psihanalitice, stările gregare, halucinante deseori, iradiante, autentice staze, nu ale fiinţei, ci ale peisajului în care deja a plonjat”, afirmă criticul George Popescu în eseul în memoria renumitului poet Andrea Zanzotto, de mai multe ori nominalizat la premiul Nobel pentru literatură, care s-a stins din viaţă pe 18 octombrie 2011, la doar câteva zile după ce a împlinit venerabila vârstă de 90 de ani.

Pe 3 august 2011, s-a stins din viaţă, la venerabila vârstă de 104 ani, criticul şi istoricul literar Rosa Del Conte, veritabil simbol al culturii române în Italia. În memoria distinsei universitare italiene, prezentăm un articol semnat de prof. Doina Condrea Derer care conturează activitatea angajată a Rosei Del Conte în slujba actului traducerii şi a deontologiei acestuia.

Discuţiile asupra relaţiei om-artist au stârnit vii dispute, mai ales din momentul în care Proust se pronunţă „contra lui Sainte-Beuve” şi îi reproşează că, explicând opera prin om, ajunge să confunde universul imaginar cu cel real. De fapt, ambii stabilesc existenţa a două ipostaze ale aceleiaşi personalităţi: chipul, eul exterior, personalitatea practică sau eul empiric, pe de o parte, şi masca, eul profund, personalitatea poetică sau eul liric, pe de altă parte.

Mircea Eliade este un personaj faustian, odiseic şi dionisiac, marcat în destinul său de un delir al omnipotenţei, de peregrinări şi contradicţii. S-a născut pe 13/9 martie 1907 (calendarul ortodox stil vechi: 28 februarie) şi a murit pe 22 aprilie 1986, deci a trăit ceva mai mult de 79 de ani. A petrecut trei ani în India, aproximativ un an în Anglia, în jur de cinci ani în Portugalia (Lisabona şi Cascais), unsprezece ani în Franţa (Paris), treizeci de ani în America (Chicago) şi, fireşte, treizeci şi trei de ani în România.

Revistă online editată de
Asociaţia Orizonturi Culturale Italo-Române.

Promovează dialogul intercultural,
cu un interes predilect
pentru traducerea literară
ca operă de mediere.