„Cititorii-scriitori”: Elena Hanganu. Caput mundi

Vittorio Emanuele! Cu el aveam întâlnire într-o zi ploioasă. La pagina cu numele său lăsasem un semn de carte. Știam despre el cu ceva timp înainte de a pricepe noţiunea de istorie, de prin întrevederile mele nocturne cu scrierile lui Edmondo de Amicis. De fapt, Inimă de copil a fost prima mea evadare în spaţiul socio-cultural italian. De atunci aveau să urmeze altele, mai frumoase și desigur reale.
Spre viaţa lui Vittorio Emanuele îmi îndreptasem gândul, la enciclopedia părăsită pe birou, în vreme ce mașina gonea pe autostrada încă luminată la ora 7,00 dimineaţa. Alături ne dădeau ghionturi alte câteva (poate) sute de mașini. La intersecţia cu Grande Raccordo (soșeaua de centură a Romei), spre disperarea mea, n-au dispărut. Ne-au luat urma și au bătătorit același traseu. Doar nu în zadar se spune că toate drumurile conduc spre Cetatea Eternă – Roma.


Cuib de istorie vie, capitală a două state – cum se spune popular (Italia și Vatican), Roma a fost (și sper să nu mă înșel) prima mare metropolă a civilizaţiei antice. Centrul istoric al orașului (practic vechea urbe) înconjurat de zidurile aureliane, alături de alte vestigii arheologice, a fost inclus în 1980 pe lista Patrimoniului Umanităţii gestionat de UNESCO. O a doua recunoaștere a meritelor pe care influenţa civilizaţiei romane a avut-o asupra istoriei și-a găsit împlinirea în 2007 când „Il Colosseo” (simbolul vechii capitale a Imperiului Roman) a devenit una dintre Cele șapte noi minuni ale lumii. Titlul a fost consemnat în urma unui concurs gestionat de New Open World Corporation.
Faptul a conferit un punct în plus culturii italiene ceea ce echivalează cu creșterea de câteva grade a orgoliului băștinașilor, depășind astfel înălţimea nasului. Am ignorat adesea discuţiile cu locuitorii urbei (care și astăzi se numesc romani), nu din lipsă de educaţie ci pe fondul unei abilităţi lingvistice absente. Anume aceea de a descâlci dialectul romanesc caracterizat de un fel repezit și ambiguu de a grăi și gesticula în același timp. Și e lesne să pierzi șirul. Poate de aceea am ales să simt pe epiderma mea briza trecutului ascuns prin cotloanele Romei.

Drumul nu mi-l amintesc prea bine. Cerul era sfârșit. Ploua de zile întregi iar atmosfera duhnea ca un butoi umflat de apă. Primele emoţii m-au răscolit pe dinăuntru când, deși ceaţa învolbura priveliștea, am descifrat în apropiere zidurile ce adăpostesc istoria unei civilizaţii care a revoluţionat viaţa omului. Valuri de căldură îmi înfloreau prin venele amorţite. Un fel de excitaţie nervoasă îmi subjuga trupul, de parcă la 16 ani aș fi ieșit sub buza nopţii să-mi văd pe ascuns iubitul.
Odată trecuţi dincolo de zidul uriaș mașina răsufla greu din semafor în semafor, căutând un spaţiu unde să-și odihnească fiarele. Într-un  oraș întins pe circa 1300 km² și locuit de aproximativ 2.800.000 persoane, a găsi un loc de parcare liber devine o muncă minuţioasă de spion. De o parte și de alta a șoselelor, printre zarzavatul de capete, se zăreau oferte de tot neamul. Moda vestimentară se plimba de la o vitrină la alta, care mai de care mai stilizată și piperată-n preţuri (deși scria sconturi peste tot). Buticuri cu chilipiruri-amintire, baruri și cafenele, cabinete private, în fine, o cacealma de afișe umplea vidul.
Apropo de baruri emit un aviz consumatorilor de alcoolice în caz că se găsesc în voiaj prin Roma: barurile italienești de obicei sunt foarte diferite de cele din ţara noastră. De ai de gând să te dai peste cap cu câteva pahare riști să părăsești localul pe șase picioare… adică unul plus doi  carabinieri.
În sfârșit, prin niște tunele supraetajate și supersupravegheate, ne-am părăsit vehiculul cu biletul de plată în gură. Confruntaţi cu dilema transportului: à pied, turul orașului în autobuze etajate, vizita turistică (aceasta din urmă costa cât o săptămână de muncă) sau tramvai medieval, am ales varianta mai ieftină. Deși vremea cu intemperiile ei ne strângea din spate am căutat o staţie de metrou de unde, spre bucuria buzunarelor noastre, cu câţiva euro ne-am putut deplasa către obiectivele turistice. Cum socotelile nu se potrivesc niciodată, am parcurs o parte a distanţei tot pe jos, ca majoritatea turiștilor din Roma.

Vis-à-vis de acest nume – Roma – circulă o sumedenie de teze și teorii. Dacă întemeierea orașului de către Romulus a fost acceptată de majoritatea celor interesaţi în descoperirea trecutului, originea numelui poartă însă diverse peceţi. Unii istorici susţin că numele Romei s-ar trage de la Romano, fiul lui Odiseu și al vrăjitoarei Circe sau de la Romide, un tiran foarte cunoscut în regiune.
Legenda gemenilor Romulus și Remus se alătură și ea dilematicii numelui alături de grecul rhòme care înseamnă forţă. Conform gurilor neconvenţionale, profitând de romantismul incurabil al italienilor, cuvântul Roma citit invers e amor, adică dragoste. Sigur că în acest oraș iubirile sunt multe. Dragostea artiștilor faţă de artă, iubirea credincioșilor faţă de Dumnezeu, nostalgia locuitorilor faţă de trecut, iubirea sub diverse forme se întâlnește la fiecare colţ istoric.
Încet la pas dar grăbiţi la suflet, traversând câteva pieţe cu nume prea complicate ca să mi le amintesc, am ajuns la Colosseum. Nu mi s-a părut necesar să ne încredinţăm zilele rămase până la marea trecere dincolo în mâinile vreunui pilot necunoscut pentru a vedea de la distanţă colosul; înălţimea lui străjuiește văzduhul deasupra orașului precum Statuia Libertăţii veghează asupra puterii americane.

Tremuram de frig dar eram voioși. Primele impresii într-o frază: ziduri impunătoare, scriitură, arhitectură timpurie, urme ale trecutului și demnitatea unui neam care zace încă ascunsă sub pietrele greoaie. Cu cât ne apropiam mai mult (și deveneam niște gâze colorate pe lângă un gigant cenușiu) cu atât mai mult iluzia unui deja-vù à la Turnul Babel era mai ardentă. Fiecare grup rămas gură-cască sau prinde-muște (că n-aveai de unde; aerul era populat cu ţânţari) vorbea o limbă străină.
Momentul de întâlnire a fost poate pitoresc dar, sigur, pestriţ ca un puzzle. La intrare coada era lungă cât o zi de post negru pentru un gurmand. Turiștii își rânduiseră limbile în șir indian așteptând marea intrare în scenă, adică în arenă. Imagini cu gladiatori puternici, sclavi ai istoriei, fiare sălbatice, consuli romani, mulţimi de suflete încătușate în delirul luptei sângeroase, patroni haini de suflete răpuse în marea arenă, îmi suprasolicitau ochii minţii. Pe lângă noi câţiva străjeri (ostași romani) ne îmbiau să lăsăm amprenta locului imortalizându-ne într-o fotografie alături de ei. Turiștii se îngrămădeau să facă flash-uri exhaustive subminând fidelitatea amintirilor peste ani.
Resemnaţi în faţa grupurilor aflate în așteptare pentru a pătrunde în interiorul colosului (mai târziu am aflat că pentru a reuși să pășești prin istorie era necesar să cumpărăm bilete de pe site-ul instituţiei cu ceva timp înainte) ne-am ciulit urechile către informaţiile furnizate de cei care conduceau turul extern al Colosseului. Așa că am luat-o la picior.

Puţini știu că numele de botez al edificiului este Amfiteatrul Flavio și că a fost realizat pentru a satisface dorinţa romanilor de a urmări luptele cu gladiatori. Arena putea cuprinde în jur de 50.000 de spectatori iar inaugurarea a durat vreo sută de zile. Cel puţin așa spun cronicile. Devenit febleţea Romei antice Colosseul întrecuse faima Forului Roman – acesta fiind locul iniţial de desfășurare a jocurilor.
Victimă a cutremurelor și incendiilor în timp „il colosseo”, cum îl numesc italienii, datează din anul 80 d.H. și a suportat diverse restaurări, iar după anul 523 nu s-au mai găsit menţionări în cronicele de spectacol cu gladiatori. Colosseul ne-a luat și nouă suflul. Piatra aceea tăiată în diverse forme și ridicată până la aproximativ 50 de metri înălţime fără a dispune de tehnologia modernistă de astăzi dă mărturie prezentului de înţelepciunea și bravura strămoșilor noștri.
Dispus în patru „etaje” cu aproximativ 80 de arcade (primele trei) susţinute de pilaștri, coloane, semicoloane, edificiul a devenit de-a lungul timpului un Atlas al istoriei milenare. Urmărind galeriile, adică intrările în galerii am încercat să mă teleportez dincolo de zidurile imense.  Mă jucam cu degetele pe desenele încrustate în piatră, însă gândul sufletelor celor ce bântuiau pe dinăuntru m-a zguduit. Ideea că peste 2000 de gladiatori și 9000 de animale au murit numai în perioada de inaugurare a edificiului, perioadă de 100 de zile, m-a determinat să bat în retragere cu tentativa mea de apropiere.
Dintr-o vorbă-n alta ne-au parvenit mărturii crucificatoare. S-ar zice că Traian a fost atât de fericit că a îngenuncheat poporul dacic încât a supus spectatorii unui show cu circa 10.000 de gladiatori. Mă întrebam dacă vreunul dintre ei a ieșit viu din arenă, dar mă îndoiesc.

Tot pe strada Forurilor Imperiale, în apropierea Colosseului, privesc cu orgoliu la gurile căscate ale turiștilor la Forul Roman și Arcul lui Constantin. Construcţia Forului a durat mai bine de 900 de ani. Cunoscând o eră glorioasă, ca și Colosseul de altfel, de prin secolul al V-lea au început să împărtășească aceeași soartă tristă destinată vechilor monumente: nepăsarea celor din jur. Din Templul lui Saturn, Casa Vestali, Templul lui Antonino și Faustina, Arcul lui Titus (vestigii incluse în structura Forului Roman) au mai rămas doar câteva coloane, dalii acoperite cu mușchi, bucăţi de piatră imense odihnindu-și amintirile pe spaţiul odată invadat de împăraţi, senatori și alte figuri importante. Se pare că abia prin secolul al XlX-lea a început eliberarea ruinelor pentru a dărui noilor veniţi minunatul sit arheologic. Atât Colosseul și Forul Roman cât și Arcul ridicat în cinstea lui Constantin ne dau mărturie de capacitatea creativă a unui neam din care am moștenit și noi câte ceva.
Prin Roma multe sunt de admirat. Pe lângă numeroasele pieţe medievale (Piazza di Spagna, Piazza del Popolo, Piazza della Repubblica), turnuri și castele, bulevardele pavate ca în antichitate, de maximă importanţă este Vaticanul. Simbol al religiozităţii atât de criticat și adorat în același timp, Vaticanul este legat de statul italian printr-o stradă numită sugestiv Aleea Concilierii (via della Conciliazione) .
În dezacord cu catolicismul sunt majoritatea monumentelor istorice, în principal din cauza statuilor. Acestea erau utilizate în construcţii pentru puterea mistică ce le era atribuită. Sedus de glorie, poporul credea în forţa statuilor de a-l proteja de „impurităţile” vremii și de a-l apropia de milostenia zeilor.
Roma, înainte de a fi oraș, este un muzeu viu. Un spaţiu atemporal în care trecutul și prezentul au învăţat să convieţuiască.

Elena Hanganu
(nr. 5, mai 2012, anul II)