Poezia italiană de astăzi, în librăriile din România

A apărut de puține zile, în ediție bilingvă, în cunoscuta colecție Biblioteca Italiană a editurii Humanitas, un volum pe care îl recomandăm cu căldură cititorilor noștri: Poesia presente / Poezia italiană de astăzi, antologie și introducere de Francesco Napoli, traducere și note de Smaranda Bratu Elian și Aurora Firța Marin, Humanitas, București, 2020. Îl recomandăm deoarece pomenita colecție ne-a obișnuit mai degrabă cu marii clasici ai trecutului, or cartea de față ne introduce în poezia italiană de azi, în creația vie a zilelor noastre. Este vorba de o culegere care reia, completează dar și esențializează antologia Poesia presente – in Italia dal 1975 al 2010 apărută în 2011 la rafinata editură Raffaelli din Rimini. Coordonatorii colecției Biblioteca Italiană doriseră demult să ofere cititorilor români un florilegiu din creația poetică italiană recentă, însă dorința lor se izbise permanent de dificultatea de a obține drepturile de traducere și publicare de la fiecare poet în parte. În întâmpinarea acestei dorințe s-a nimerit să vină fericita noastră întâlnire la Veneția, în 2018, cu Walter Raffaelli, editorul riminez al citatei antologii italiene, fin cunoscător și promotor al poeziei universale (și românești) recente. Proiectul antologiei de față a luat naștere imediat după prima întâlnire, cu prilejul participării editorului italian la Festivalul Internațional de Poezie din același an de la București. Atunci, consultând antologia italiană și discutând eventuala ei prezentare în România, am aflat că ea înlătura și principalul obstacol care ne stătuse în cale: editorul italian deținea drepturile de publicare de la toți poeții cuprinși în antologie. Cei câțiva adăugați în varianta românească (Vivian Lamarque, Guido Mazzoni și Francesco Deidier) ni le-au acordat apoi direct sau prin intermediul autorului antologiei. Proiectul era, deci, realizabil  și a fost realizat.  
În varianta românească el cuprinde poeziile a treizeci de poeți care și-au făcut debutul în ultimele decenii și s-au impus în ultimii ani. Autorul antologiei și al amplului studiu introductiv este Francesco Napoli, scriitor, eseist, critic literar și consilier al mai multor edituri consacrate și al altora emergente. Rațiunile care au guvernat selecția și structurarea autorilor și a poeziilor sunt limpede prezentate în introducerea lui Francesco Napoli. Introducerea nu oferă doar o oportună încadrare în fenomenul mai general al poeziei italiene a secolului XX, dar explică și rațiunile prezentării ei sub chipul unei antologii: una dintre caracteristicile poeziei italiene recente – explică în introducere Francesco Napoli – este aceea că, în vreme ce prima jumătate a secolului XX este cunoscută în lume și chiar și în Italia mai ales prin numele „patriarhilor”, mari figuri dominante în lirica din Peninsulă (îndeosebi Eugenio Montale, Giuseppe Ungaretti, Umberto Saba, Mario Luzi), începând cu 1961, odată cu apariția celebrei antologii I nuovissimi a grupului de poeți ai Neoavangardei, antologia de grup devine formula de prezentare a mai tuturor tendințelor și vocilor noi din poezia italiană. De atunci încolo, istoricii și criticii literari, puși în fața proliferării tendințelor noi, reprezentate de grupuri și grupuscule, iar în ultimele decenii tot mai des și de multitudinea de voci individuale răspândite pe tot teritoriul țării și publicate de numeroase edituri mici și locale, consideră că formula editorială cea mai potrivită pentru poezia actuală este aceea colectivă a antologiilor. Astfel se explică apariția an după an a unor antologii îngrijite de mari critici ai momentului și uneori de poeții înșiși.

Antologia prezentată aici este structurată pe deceniile în care și-au făcut debutul poeții activi astăzi, fiecare deceniu marcând o generație cu anumite caracteristici stilistice și editoriale. Firește că, în pofida distanței critice luate de autor, și această antologie, ca oricare alta, reflectă și preferințele celui care a alcătuit-o. Pentru cititorul român, prețios este însă faptul că ea oferă o paletă lirică deosebit de variată din care el poate alege după ce îi place, dar își poate face și o idee de ansamblu asupra producției poetice actuale. Într-adevăr diversitatea tematică și formală a poeziilor alese nu împiedică perceperea unor trăsături comune: un anume aer de neîmplinire de sine, de nemulțumire în comunicarea cu ceilalți și față de viață, o anume adversitate față de lumea de astăzi, tendința de a evita temele mari (tema iubirii e aproape absentă), de a se refugia în amintire și de a-și agăța certitudinile de obiecte sau aspecte concrete și mărunte din natură sau din cotidianitate etc. 
Caracteristicile de stil și de limbaj, mai degrabă variate, au în comun tradiționala de acum renunțare la poezia în formă fixă, renunțarea la rimă și – spre deosebire de marea poezie a secolului XX – uneori și renunțarea la ritm și muzicalitate. Totuși poezia aceasta nu devine niciodată proză, nu doar prin așezarea în pagină, ci și prin discordanțele dinăuntrul bogăției lexicale și prin forțarea sintaxei (mulți dintre poeți insistă pe stilul nominal, eliminând aproape în totalitate verbele), substantivele astfel izolate căpătând o valoare metaforică proprie într-o înlănțuire pe care aș numi-o deschisă ca imagine și sens.
În continuare oferim cititorilor revistei, în traducere românească, câteva dintre poeziile cele mai recente cuprinse în volum, invitându-i să hotărască singuri comentariile pe care le-ar îmbina cu fiecare poezie în parte.


PATRIZIA CAVALLI


Buzunarele

O altă socoteală ar fi viaţa mea
dacă cele din jur ce mă-nsoţesc
ar fi aranjate ca să mă ajute
la nevoie. M-aş descurca şi eu.

De pildă, buzunarele, da, ele.
Ele mereu se află mult prea jos.
Mergând tot caut să le dau de fund
şi ca să îl găsesc mă îndoi

moale din spinare şi mă aplec forţată
să cercetez pavajul împuţit
oribil, de la Roma, cu dâmburi şi cu văi,
cumplită geografie a nesiguranţei;

cu piatra cubică desprinsă în permanenţă
în multe găuri negre, largi, o plasă
în care totul pare a se prăbuşi.

Dar dacă ar fi sus şi în lateral,
mâinile ar găsi aşa un sprijin,
iar spatele ar trebui să se tragă îndărăt.
Şi astfel dreaptă, perpendiculară

aş merge cu acei paşi îndrăzneţi
ce intuiesc dinainte şi evită
cioburile sticlelor de bere şi rahaţii
enormi ai câinilor prea îndopaţi.

Şi survolând prăpăstii şi gunoaie
aş privi înainte, la stânga şi la dreapta,
cu ochi prietenoşi aţintiţi înainte
la înălțimea mea, unde lucrurile arată mai bine.

Însă eu m-aş grăbi, căci paşii mei deja
se-ndreaptă repede spre zarea luminoasă
a adevăratei lor destinaţii, locul acela
unde plătind o vamă găseşti febra.

Aş avea şi eu un scop
aşadar am un scop.
Sau, cel puţin, aparent.

(Din: Leneşe divinităţi şi leneşă soartă, 2006)




VALERIO MAGRELLI

Umbra

Duminică dimineaţa,
mă trezeşte glasul
fiicei mele ce strigând
din bucătărie îl întrebă
pe fratele ei
dacă-i adevărat că Bomba,
când explodează,
chiar lasă umbra
omului pe zid.
(Nu a «unui om»:
«a omului», zice ea). El
face semn că da,
eu în pat mă întorc pe partea cealaltă.


Familia poetului

Atât de mult noi ne iubim,
dar sar scântei la fiecare şoc,
aici ‘năuntru, la un loc lipiţi,
aproape, clipă de clipă
în săculeţul înnodat de soartă:
se aude tare,
cum ticăim, la lovituri!
La noi nu-i noapte niciodată,
mereu ţâşneşte câte un fulger
ce ne luminează de cum ne-atingem.
Noi ne iubim,
dar e o iubire ce orbeşte
şi uneori ne arde.
Noi suntem familia
pietrelor de scăpărat.

Dragule, abia azi am deschis internetul. Şi iată aud cum loveşti cu coarnele ca cerbii aceia care în ritualurile lui Venus, adică în Lucreţiu, se înfruntă pe malul celălalt al râului. Ca tine, dincolo de Pad. Care scaperi cremenea ta (a voastră). Pup-o şi pe ea din partea mea, al tău Ermanno*

* Scriitorul şi scenaristul Ermanno Cavazzoni (1947-), prieten al poetului.

(Din: Dereglări ale sistemului binar, 2006)




MILO DE ANGELIS

Atingându-ţi fruntea auzeai marea

Atingându-ţi fruntea auzeai marea
vorbeai de-un început deschis de zi, ca în război
în bezna ceasului pierdut vorbeai
fără de cărţi sau viitor, vorbeai
doar în prezenţa absolută a unei lacrimi,
o amintire iute cu lumină şi măslini
o slavă a celui unic şi a tuturor, dar
calea spre izvor nu-i de găsit, dar
inspiraţia, o doamne, nu e de găsit.


În cameră, în obiectele dispuse

În cameră, în obiectele dispuse
milimetric, plutea aşteptarea ta
toate se pregăteau pentru momentul
intrării, pentru picioarele desculţe
care treceau hotarul, orice hotar,
totul se lumina de tine, se pronunţau
voios şi mese şi pereţi, fior exact,
tremur de vară care-i tulbură silueta
neatinsă și vestea cea bună și zâmbetul,
glas cald de pe celălalt tărâm.

(Din: Tema despărţirii, 2005)




GIANCARLO PONTIGGIA

Glasuri ale timpului

Însă tu eşti, vezi bine, doar o dată, şi
niciun cer, chiar de-i puternic sau de aur,
nu va să te salveze de căile
noroioase ale morţii. Doar un octombrie 
primeşti, iar inima, doar una, nicio
alta care mi ţi-a fost dată, eu
cel finit, cel mult prea scurt, cel fără nume

–  ah, oaspete al meu, atât de neschimbat în timp.

(Din: Pădurea timpului, 2005)


Şi citeşti

Şi citeşti că pot dura 
lucrurile care nu au viaţă,
iar tu mori,

şi aceste versuri, pe care alţii într-o zi
le vor citi, trăiesc mai mult ca tine,
tu nu durezi,
dar tu le-ai făcut

şi în aceste încăperi
în care atâtea ore ai
dormit, alţii
au să doarmă: aşa măruntă
este viaţa,
că un vers, un zid, un pat
mai lungi sunt decât tine,

erau înainte şi sunt și după
tine.

(Din: Lux Nox, 2008)




MARIO BENEDETTI

Mandibulă umană

Mandibulă umană,
craniu cu fracturi,
datate cu metoda
potasiu-argon.
Mandibulă de copil
la limita paleomagneticului.
Căprior, cerb, gazelă,
pietre miraculos excitate.
Ulm, brad, mesteacăn,
Pietre miraculos excitate.


Acuarelă opacă...

Persia


Acuarelă opacă, acuarelă opacă,
pe foaia acoperită cu cerneală, aur și culoare.

Desen și culoare. Vârfuri de palid violet,
rariște verzuie și copacii doar schițați.

Tigrul, oameni aproape fără chip.
Timbruri dense, multicolore, și liniile.

(Din: Picturi negre pe hârtie, 2008)




UMBERTO PIERSANTI

Alergare

S-alergi, s-alergi asta
înseamnă a fi copil
şi câte şi mai câte alergări
mi-ai dăruit tu viaţă, atunci.

Fugeam în fiecare zi
fugeam cu sufletul la gură
călare îmi închipuiam
că las în urmă
poarta casei mele
şi zidurile micului meu fort
curând se deschidea
tot drumul, o pajiște.
Eu eram ofiţerul
unui batalion nordist
ce escorta o caravană
de pionieri spre West.

Fugeam, fugeam să cumpăr
cinci ţigări pentru tata
pe care tutungioaica le vâra
cu atenţie într-un pliculeţ
de hârtie. Eram săraci
în Cincizecişidoi,
dar eu ce la galop mergeam
spre noua frontieră
şi mă pregăteam să fiu
prieten cu Ahile şi Patrocle
de unde era să ştiu?


Ceva aşa nemărginit

Ce falnic era tatăl meu
păşind în sus pe trepte
când se-ntorcea de la birou
vecinele de acolo, coafeze
îl salutau: „domnule”.
Ce iute şi ce sigur el păşea.
Ce nasturi dubli la palton avea
când se întorcea, duminica,
vânjos ca vântul din nord
din drumurile lui de basm,
secrete, de la sfârşit de săptămână.
Și tocmai deschizând acel palton
în seara aceea a lăsat
să sară în bucătărie pe podea
căţelușul promis
micuţul câine-lup
pe care l-am numit apoi Sahib.
Abia acum am înţeles.
Nicicând nu mi-ai mai dăruit, viaţă,
ceva atât de trist,
ceva aşa nemărginit.

(Din: Răni şi reînfloriri, 2006)




ROBERTO DEIDIER

Vedere din orașul ascuns

Sunt numai hainele de pe ei,
Paltoane în gerul iernii
Care te păcălesc cotind pe străzi
Lăturalnice, se pierd în mulțime
Poposesc în localuri improvizate,
Privesc în pământ sau un punct oarecare
În mână ținând un pahar gol.
Pe pe cadrul sculptat al porții firma
Unei vechi ceasornicării.
Era ca și cum ai ritma putreziciunea
Zilelor cu exacte limbi de ceas
Într-un câmp magnetic orb.


Daniel

Când la prima lumină a zilei am deschis ochii
Era goală groapa leilor.
Nici urmă de trecerea lor,
De parcă n-ar fi existat nicicând.
Nimic, absolut nimic,
Nici măcar duhoarea care noapte de noapte
Mă pironea mai tare decât frica.
Pentru că mi-a fost frică.
Pe zidul de peste drum de casa mea
Stăruie inscripții
Pe care n-am reușit nicicând să le interpretez.
Și nu știu dacă le-a scris chiar mâna
Care-mi arată groapa leilor.

(Din: Solstițiu, 2014)




VIVIAN LAMARQUE

Portret cu Dante

Să ştii că peste portretul tău
l-am agăţat pe tata, poza
cu el precum un zeu cu ochi
albaştri, campionul Italiei
la ridicarea greutăţilor, trăieşte şi el
acum viaţa în oglindă, reflectată.
Unul deasupra celuilalt priviţi în faţa
voastră nespus de departe, mult dincolo
de această eu ce vă priveşte de pe canapea.


Ai vândut casa

I-ai vândut casa Domnului Stracuzzi?
Daaa! Pe ea, căsuţa ta, câine credincios,
ca un boomerang ce de la Apenini la Anzi*
s-a întors la sine şi la tine, chiar la adresa ta
şi a sa, caută acum pe uşa ei,
la al doilea etaj, plăcuţa cu Provera, câine
flămând ce caută un os pierdut
pe palier, de ce nu intră cheia? cine
a tăiat glasul soneriei? Nu, nu
stai liniştită, iată, uşa s-a deschis larg
iar casa fără ştirea Domului Stracuzzi
s-a întors pe veci în proprietatea ta (chiar
dacă el nu știe).

* Aluzie la subtitlul romanului Cuore de Edmondo De Amicis.

(Din: Mamă pe timp de iarnă, 2016)




GUIDO MAZZONI

Patru suprafețe

Ceilalți, pentru că sunt ființe din afară,
suprafețe sau corpuri. Însă cine spune eu nu are corp,
își vede numai propriile mâini, le privește ca pe niște proteze,
îi observă pe ceilalți care își țin
propria viață în interiorul chipurilor,
descoperă că are și el un chip numai în fotografii.
E obscen să fii expus, să fii un lucru – eu, mașina asta,
vitrina bărbierului, punga
cu chipsuri pe trotuar pe strada Gallia.
A doua suprafață este percepția,
felul în care creează un plan al realității simplificînd-o.
Uneori, în vis, oamenii îmi apar
fără perete abdominal, cu organele la vedere.
E un vis, înseamnă multe.
În poezia de față înseamnă ceea ce în mod normal
rămâne neperceput, mecanica trupului, de exemplu
tubul cu fecale pe care îl aveți în voi, surpriza
când căcatul se arată în exterior ca o substanță străină.
A treia suprafață este limbajul,
abstracțiunile lui, ideea că poate exista ceva,
ceva ca semnele și că ele încearcă
să exprime ceva în această frază.
A patra este imaginea lăuntrică a celorlalți,
greutatea lor necuprinsă, câmpul lor.
Acționez pentru voi, scriu această poezie pentru a fi primit de voi,
devin liber numai când voi muriți lăuntric.
Remorca derapează înspre mașina noastră între Chiusi și Roma,
eu o observ fără neliniște, e ca o privire
pură, o imagine cinematografică a morții mele. Însă Daniele
Balicco îşi păstrează calmul, mașina trece, câteva minute
nu vorbim, apoi ne reluăm bancurile,
biografiile, noi cei patru.
În engleză esistă o expresie care îmi place mult,
small talk. Sunt discuțiile de suprafață,
cuvintele de contact, ceea ce în Ființă și timp
Heidegger numește flecăreală, das Gerede. În italiană,
în limba noastră interioară, cuvântul pe care îl folosim
cel mai des pentru asta înseamnă ‘nimicuri’.
Părerile despre ce nu știm, palavrele
care ies din celulare și pătrund în vagoane
printre toți de-acolo: copiii, infecția de la unghie, Juventus,
dușmanii personali pe care nu-i cunoaștem – ceilalți
vorbesc nimicuri. Dar cine zice eu face excepție, este singurul
care există cu adevărat, este subiectul.
Când Daniele Balicco recapătă controlul suntem vii,
vorbim nimicuri. Nu ader la nimic, îmi pare
că nici voi nu aderați la nimic, sunteți ceea ce
lipsește din lumea voastră, sunteți un loc nelocuit.

(Din Simpla suprafață, 2017)



Traducere de Smaranda Bratu Elian și Aurora Firța Marin
(nr. 12, decembrie 2020, anul X)