1922-2022: Centenar Pier Paolo Pasolini, între Italia şi România

2022 este în Italia anul Pasolini: căci pe 5 martie se împlinește un secol de la nașterea celui mai tulburător și turbulent artist italian al turbulentului secol XX. Pier Paolo Pasolini (1922-1975) a fost poet, romancier, dramaturg, regizor de film, scenarist, teoretician și critic literar și cinematografic, eseist și jurnalist pasionat și virulent, actor, din când în când și desenator. În toate creațiile sale el a fost altfel decât toți: profund personal și subiectiv în judecăți și acțiuni, dar mereu implicat cu pasiune în frământările cetății, fie ele politice, sociale sau culturale; înnoind în mod surprinzător poezia și poetica italiană; etalându-și fără pudoare diversitatea sexuală dar și intelectuală, însă punându-și-le mereu în discuție; tânjind după o puritate și idealitate pe care le vede terfelite de societate și de sine însuși; purtând în adâncul sufletului un creștinism cristic, dar războindu-se mereu cu creștinismul instituționalizat și politizat – pe scurt un personaj extrem de complex, de contradictoriu, care a dat naștere și a suferit necontenite scandaluri, învinuiri și procese deasupra cărora s-a ridicat însă mereu cu luciditatea sa cristalină și cu cutezanța de a rămâne mereu onest.

La noi creația sa nemăsurată (ediția completă a operelor scrise, în minunata colecție I Meridiani a editurii milaneze Mondadori cuprinde 10 volume fiecare de peste 1500 de pagini) este puțin cunoscută și încă și mai puțin dezbătută. În anii ’70 – care pentru tinerii de astăzi nu există – filmele sale stârneau pasiuni și controverse în rândul cinefililor de la noi, care se bucurau atunci de o scurtă și nesperată fereastră deschisă spre lume. Din scrierile sale, tot în acea vreme, au apărut puține fragmente traduse în revistele dedicate cinematografiei – ideologia și atitudinile lui politice, de un stângism neînregimentat și neortodox, stânjenea nemăsurat regimul comunist de la noi. De aceea producția lui literară a început să se traducă și publice cu întârziere și cronologic oarecum invers: (după cunoștințele mele) prima operă importantă tradusă la noi a fost Petrolio (Petrol, traducere de Ștefania Mincu, Ed. Pontica, Constanța, 1999), adică ultimul roman al vieții lui, rămas neterminat și publicat postum; i-a urmat volumul Scritti corsari (Scrieri corsare, traducere de Oana Boșca-Mălin și Corina Anton, Polirom, Iași, 2006), amplă culegere de articole și eseuri pe teme precumpănitor politice și ideologice; pentru ca recent, în 2018, să apară Ragazzi di vita (Băieții străzii, traducere de Gabriela Lungu, Litera, București, 2018), primul roman de răsunet al lui, apărut pentru prima dată în Italia în 1955, la editura Garzanti. Trei apariții meritorii în traduceri excelente. Totuși, e nedrept de puțin. Am motive să sper că acest an aniversar va îndrepta ceva din această nedreptate. Primul semnal îl dă chiar revista noastră care își propune să ofere ritmic pe parcursul anului fragmente din vasta creație a lui Pasolini.

Pasolini a murit asasinat în chip sălbatic, aureolându-și astfel ființa și destinul într-un nimb de tragism. Alberto Moravia, prieten apropiat al lui Pasolini, a spus la aflarea cumplitei vești că „Sfârșitul lui a fost asemănător lui și totodată diferit de el. Asemănător, pentru că în opera sa el descrisese deja felul abject și atroce al unui asemenea sfârșit, și diferit, pentru că el nu era unul dintre personajele sale, ci era o figură centrală a culturii noastre, un poet care marcase o epocă, un regizor genial, un eseist inepuizabil”. Și totuși, din perspectiva sfârșitului, întreg personajul devine unul tragic: sfâșiat între aspirații și realități, între puritate și degradare, dominat toată viața de conștiința de a fi altfel, care, în pofida firii lui angajate, îi creează sentimentul de inadecvare la lume. Dar la el toate acestea par să se unifice sub un singur semn: cel al poeziei. Într-un interviu din ultimul deceniu de viață declara: „În adâncul meu se află, solid precum cuarțul, un sentiment de venerație pentru poezie”; dar cât de sfâșiată era și această venerație o spunea Andrea Zanzotto: „La Pasolini coexistau simultan truda de a reda figurii poetului o semnificație absolută și totodată mereu reînnoita constatare a irelevanței, inexistenței, focomeliei lui.”  În materie de poezie, la noi, Pasolini figurează doar (așa cred) cu un poem lung și important, Il pianto della scavatrice (Plânsul escavatorului) în remarcabila antologie de poezie italiană a secolului XX alcătuită și tradusă de Marin Mincu (Poeți italieni din secolul XX, Cartea Românească, București, 1988)). De aceea aș vrea să ofer în revista noastră, treptat, câteva eșantioane din principalele volume de versuri ale acestui autor atât de special. Nu intenționez să le comentez pentru că i-aș lăsa cititorului o totală libertate în abordare – libertate care, cred, se potrivește cu spiritul lui Pasolini.  

În acest număr al revistei propun o primă traducere a unei poezii dintr-unul din volumele de la începutul creației poetice pasoliniene, primul volum de versuri scris în limba italiană (precedentul fusese în dialect friulan), L’usignolo della Chiesa Cattolica (Privighetoarea din Biserica Catolică), publicat în 1958, dar care cuprinde poezii scrise între 1943 și 1949. Despre acele poezii Pasolini ne spune că erau scrise pe când avea 21 de ani numai că înlăuntrul său el era, de fapt, de 16 ani – adică avea în el inocența cu care căuta pe atunci răspunsuri sufletești și stilistice în tradiția catolică – ceea ce explică, în poezia de mai jos, prozodia și tonul inspirat de Laudele lui Iacopone da Todi –  pătimașele versuri religioase ale călugărului franciscan din secolul al XIII-lea.     

(Din volumul L’usignolo della Chiesa Cattolica / Privighetoarea din Biserica Catolică)

Patimile

I
Cristos în trup
simte c-adie
miros de moarte.
Ce silă, vai,
să te auzi plângând!
Marii, Marii,
fără de moarte zori,
câtă durere…
Am fost odat copil
și astăzi mor.

II
Cristoase, trupu-ți
de fecioară-i
țintuit
de doi străini.
Sunt doi băieți
de viață plini,
cu rumenă spinare
și ochi albaștri.
Bat cuiele
și pânza-ți tremură
pe pântec...
Ce silă, vai,
sângele-ți cald
mânjea acele trupuri
ca zorile de albe!
Fost-ați copii,
iar ca să mă ucideți,
vai, câte zile
de voioase jocuri,
de nevinovății.

III
Cristoase, -n pacea
supliciului
rouă curată
era sângele Tău.
Poet senin,
frate rănit,
Tu ne vedeai
cu trupurile noastre
minunate-n cuiburi
de eternitate!
Pe urmă am murit.
La ce ne-ar mai fi
strălucit pumnii
și negrele cuie,
dacă iertarea Ta
nu ne privea
din veșnicia
milei tale?

IV
Cristos rănit,
sânge de viorele,
milă de ochii
limpezi ai Creștinilor!
Floare înfloritoare,
pe-un munte-ndepărtat
cum oare te putem
jeli, Cristoase?
Cerul e-un lac
mugind în jurul
mutului Calvar.
Tu, Răstignitul,
lasă-ne să stăm
și să te contemplăm.

V
Cristoase, bieților tăi
copii împrăștiați
pe infinitul
cer al vieții,
uite că Tu murind
le lași Imaginea
ta finită.
Copil gingaș,
ușor la trup,
cu bucle de lumină...
este Ioan.
Pe noi pierduți
în norii nepăsării
în el ne cheamă
ăst Trup al tău
și ne replămădește.

VI
Cristos se prăbușește
în trupul său.
Spre ce câmpii
arzânde, de el
departe, își ațintește
ochiul ?
Cel de aici e orb,
înțepenit pe oase:
o păsăruică
însângerată
pe un țărm.
În spate, lumina
mucezește cerul.
Prin văi
ori sus pe culmi
nu se aude glas:
un ultim și duios
foșnet e-al șarpelui
spre vizuină.
O, Doamne, câtă umbră
în miezul de lumină
al sclipirii!
Samaria
se-neacă pe-ntuneric,
tună moartea
peste un cimitir
de proaspete răzoare!
Frunze și praf
ecou de glasuri
deșertate-n vânt
în bezna tristă.
Suntem, vai, oameni
și uităm.
Iar dinapoia lui Cristos
pe munții morți
cerul se-ndepărtează,
e-un fluviu mort.

Smaranda Bratu Elian
(nr. 2, februarie 2022, anul XII)