Sens găsit prin formă și memorie. „Artele Focului” la Muzeul de Artă din Timișoara

Restituirea unei generații. Formă și memorie în căutarea sensurilor este expoziția care poate fi găsită în spațiile dedicate evenimentelor temporare de la parterul Muzeului de Artă din Timișoara. Proiectată inițial pentru perioada 6 decembrie 2018-4 februarie 2019, expoziția va rămâne la muzeu până pe 4 martie 2019, datorită specificului ei inedit, complexității lucrărilor, precum și succesului la public.
Inaugurat la începutul lunii decembrie a anului trecut în Sala Barocă a Muzeului de Artă, evenimentul beneficiază de un catalog consistent, în care artiștii sunt prezentați alături de lucrări din expoziție, dar și de alte opere și texte critice reprezentative.
Arina Ailincăi, Gheorghe Crăciun, Judit Crăciun, Márta Jakobovits, Eugenia Pop şi Elena Minodora Tulcan sunt artiștii care oferă și transferă publicului vigoarea, inventivitatea, creativitatea și eleganța unor forme permanentizate de căldura focului. Foști colegi acum 50 de ani la Institutul Ion Andreescu din Cluj, ei sunt personalități marcante, validate, ale culturii volumetrice artistice românești și europene. Cercetătoarea Maria Zintz numește acest grup de artiști într-unul despre textele reprezentative pe subiect drept „generația de aur a ceramicii românești” [1].
Ce îi unește, însă, pe acești oameni mai mult decât amintirile unei formări într-un spațiu și un timp comun, ce reprezintă mai mult decât influența și exemplul unor artiști-profesori precum Ana Lupaș sau Mircea Spătaru? Ce a generat o asemenea tectonică a voinței care să îi determine pe toți laolaltă și pe fiecare în parte să dorească o reîntâlnire după 50 de ani de la terminarea studiilor?
Au găsit, artiștii, sensul, esența vieții prin formă și memorie? Cum oare? Prin crearea a noi volume, forme vii, experimentale, neconforme, senzuale, ludice, narative sau anacronice? Prin funcțiile sau prin manifestările memoriei? Prin metamorfozarea materialelor extrase din rărunchii pământului, prin transformarea nisipurilor în sticlă, prin solidificarea lutului umed în forme ceramice fragile și tari? Prin memoria momentelor de formare petrecute împreună? Să fie oare o trimitere la memoria unui timp și a unui context social, politic, cultural… care acum par o secundă?
Să ne simțim sau nu parte a acestei memorii modelate în forme? Putem tenta spre aflarea unui răspuns prin începerea unei călătorii în spațiul dedicat expoziției „Restituirea unei generații. Formă și memorie în căutarea sensurilor”?
Dacă vizitați expoziția de la Muzeul de Artă din Timișoara și sunteți în căutarea unor răspunsuri, pot să vă dezvălui câteva gânduri care pe mine, în calitate de curator al evenimentului, m-au făcut să înțeleg mai bine acest dialog dintre materie și energie.

Am ales strategic parterul Palatului Baroc dedicat expozițiilor contemporane. Selectarea spațiului a fost determinată de natura expoziției: un eveniment comun, care avea nevoie de trei aspecte esențiale, astfel: un spațiu generos destinat întâlnirii unei selecții a celor mai reprezentative lucrări ale tuturor artiștilor; o serie de alveole care să asigure intimitatea fiecărei personalități și a fiecărei creații, precum și un fundal cromatic deschis, mineral – în cel mai bun caz – care să susțină discursul formelor născute din pământ, apă și foc. În această cheie de înțelegere, cele 7 încăperi ale spațiului ales au răspuns favorabil necesităților spațiale și relaționale de care lucrările în cutii aveau nevoie pentru a-și găsi sensul, relevanța și simțul dialogului cu publicul.
Din punct de vedere tehnic, avem posibilitatea de a întâlni în expoziție obiecte bogate în variante de exprimare dintre cele mai diverse, clasice sau experimentale. Forme ce iau haina porțelanului, a șamotei, a sticlei, a picturii, a performance-ului sau a filmului de autor le sunt comune autorilor.
Pe alt plan, la nivelul ideilor, existența unor teme precum: antropomorfismul, comunicarea prin limbaje omologate sau inventate de autori, raportarea la marile civilizații, la istorie, la anacronismul artei, relația dintre creator, creatură și creat, caracterizează o mare parte din exponate.
Arina Ailincăi descoperă și redescoperă corpul prin performance, ea decodifică și reîncifrează reperele vizibilului fizic prin volumetrizarea unor corpuri umane de mari dimensiuni și investirea acestora cu misterul urmei, al scrisului, al dialogului cultural care se inițiază prin scriitură între trecut și viitor. Misterioase, anonime și verticale, personajele Arinei aglutinează, parcă, făpturi ale antichității greco-romane cu ființe ale antichității asiatice. Dincolo de limitele expresionismului abstract, dar înglobând experiențele modernității în mesaj și formă, artista optează pentru un paradox vizual, alegând un cumul de elemente specifice clasicismului imaginii, precum proporția corpului, alături de note expresioniste în cromatică sau la nivelul fizionomiei personajelor.
În lucrările lui Gheorghe Crăciun corpul este se conturează agonal și concret, prin linii de forță care transparentizează interesul artistului pentru dinamica unor forme puternice, directe, nete. Lucrările sale, transpuse fie în desen, gresie sau porțelan, trădează structura pasională a unui mare povestitor, un narator al formelor investite cu emoția și puterea necesară de a duce mai departe istorii reale sau imaginare.
Judit Crăciun este artista care își amplasează universul creativ în sala cu fântâna. Paralelismul între comunicarea forțelor verticalității arhitecturale specifice palatului baroc, ce întâmpină vizitatorul cu surprize și mistere ale structurilor incintelor și caracterul arhitectural specific lucrărilor lui Iudit Crăciun constituie mobilul întâlnirii dintre acest spațiu și creațiile artistei. O incursiune în lumea volumelor create de ea poartă, fără îndoială, investitura culturală și spirituală a cunoașterii istoriei, a călătoriilor în timp și spațiu. Cum altfel s-ar putea întâlni, în același context creativ, forme care amintesc de piramide sau mastabale cu forme rectangulare moderne și îndrăznețe, în care structura constructivistă este anulată prin întâlnirea surprinzătoare dintre plinul și golul obiectelor? Există în formele create de aceasta o verticalitate arhitecturală, o distanță dorită și necesară, o simplitate a marelui gest care se poate simți și în claritatea obiectelor și proiectelor de sticlă ale Elenei Minodora Tulcan.

 
Formele create de Elena Minodora Tulcan nu inițiază un dialog cu arhitectura, ci cu adâncimea ființei umane. Cu toate acestea, omul nu este o prezență clară, precum în creațiile lui Gheorghe Crăciun sau Eugenia Pop, ci îndeplinește rolul acelui Mare Necunoscut Necesar, prezent, în subsidiar, și în lucrările Arinei Ainlincăi. În spatele minei de argint, a aurului coloidal, ascunsă în strălucirea sticlei care curge, artista se joacă, zâmbind, cu timpul. Elena Minodora Tulcan a cooperat pe o perioadă îndelungată cu fabrica de sticlă de la Tomești. Aici ea a învățat și a rafinat dialogul cu materia silicată. Uimirea, bucuria și curiozitatea întâlnirii cu Picătura, acea cantitate neglijabilă dar care devine de ne-neglijat are să-i marcheze artistei traiectul creativ și conceptual. În viziunea Elenei Minodora Tulcan, Picătura este semnul Forței Vitale. Principiul transparenței specific sticlei este transferat în pictură, în dialogul cu foița metalică și cu o divinitate nedefinită ca formă, dar mereu prezentă în lucrările artistei.

Sub semnul dialogului cu forța generatoare a vieții stau și creațiile Eugeniei Pop și ale Martei Jakobovits. Dar nu numai.

Fig. 6 Imagine din sala dedicată Eugeniei Pop. Fotografie din arhiva personală.

Eugenia Pop este atrasă de caracterul ludic al artei, fiind interesată de fenomenele creative surprinse la artiști precum Paul Klee, Joan Miró sau Jean Dubuffet. Asemenea colegilor săi, ea a lucrat o perioadă îndelungată alături de copii și tineri, observând, coordonând, analizând. Eugenia Pop a înțeles libertatea comunicării dintre material și energie prin simplitatea și rafinamentul gestului creator primordial, gest pe care îl fac, fără prejudecăți, temeri sau prospecții, copiii, geniile și nebunii. Imaginația, inspirația și cunoașterea Eugeniei pătrund, cutezător și grav, până în adâncurile pământului, de unde ea își extrage simplul lut, materie pe care artista o metamorfozează. În raport cu lutul, rotunjimea cunoașterii asigură un transfer de energie între formele care sunt modelate uneori spontan, în câteva secunde, alteori sunt trecute prin mai multe filtre tehnice. Prin sinceritatea și naturalețea gestului creator, Eugenia Pop se conectează la o dimensiune anacronică a timpului, accesând un spațiu vizual în care figurația preistorică se suprapune și inițiază un dialog al esențelor cu modernitatea formelor.
Márta Jakobovits urmărește expresivitatea naturală a formelor alături de și împreună cu plasticitatea ritualică și experimentală. Prin rafinament, atenție pentru detalii și înțelegere profundă a funcțiilor naturii, ea stăpânește misterele asemănărilor dintre forme, conținuturi și esențe. Aparent preocupată de găsirea unui limbaj comun între natură și artă, între „a fi” și „a crea”, între unic și plural, ea se apropie de o zonă foarte delicată, profundă și dinamică a cunoașterii și conștientizării statutului artistului. Explorările ei creative parcurg timpuri și teritorii necunoscute, marginale, aducând în prim plan raportul dintre forță și subtilitate. Ea asimilează, înțelege, absoarbe, transformă. Dialogurile Martei cu obiectele și formele transcend limitele existențialismului. Artista descoperă și redescoperă energia încapsulată în chipul unei pietre, în tremurul unei frunze, în bucuria dispersării unui pigment întâlnit cu apa pe o suprafață tare, catifelată.

Fig. 7 Detaliu din lucrarea artistei Marta Jakobovits. Fotografie din arhiva personală.

Fig. 8 Gheorghe Crăciun alături de lucrarea sa. Fotografie din arhiva personală.

Vă invit să vă faceți timp pentru acest eveniment vizual, care este și o mostră de forță, sensibilitate și inspirație, un exemplu de prietenie care transgresează limitele timpului și ale spațiului. Artistul Gheorghe Crăciun mi-a spus cu câteva zile înainte de expoziție: „Focul nu iartă, focul nu uită”. Obiectele pe care le întâlnim în proiectul „Restituirea unei generații. Formă și memorie în căutarea sensurilor” au ajuns în fața noastră pășind prin „proba focului”, care acționează fie prin distrugere iremediabilă, fie prin rafinarea și permanentizarea legăturilor structurale ale materiei.

Andreea Foanene
(nr. 2, februarie 2019, anul IX)

NOTE

1. Maria Zintz în Revista ARTA, Nr. 13/2015, anul VI, Ed. Uniunea Artiştilor Plastici din România, Bucureşti, pp. 16-20.