PromART. Însuflețirea bronzului și a teracotei. Vrăjitorul Szakáts Béla

Muzeul de Artă din Timișoara găzduiește, până în 30 iunie a.c., o expoziție memorabilă: retrospectiva Szakáts Béla. E un eveniment important pentru arta vizuală din Timișoara, fiindcă ne aflăm în fața unui act artistic de cea mai bună calitate, semnat de unul dintre cei mai rafinați sculptori din România. Se cade să punem aceste accente într-o lume în care granița dintre valoare și nonvaloare e violată des, în care mediocrități sunt promovate cu tam-tam și reușesc să ia ochii celor care nu știu să privească și la ce să privească. Trăim într-o epocă în care, cum observa criticul Cătălin Davidescu, „conceptul a ajuns mai important decât obiectul artistic”. În care galeristul e vedeta, nu cel pe care-l expune. În care oriceul e artă dacă e arătat cu degetul mare. Din acest ocean al melanjului dintre kitsch & vechituri reambalate și livrate ca noutăţi, ne putem salva, ne putem găsi propriile insule, fiindcă încă putem alege, încă avem ce alege. Și acum, în al 12-lea ceas, e cazul să facem loc în față unui artist care merită prim-planul: Szakáts Béla. Nu fiindcă în multe ierarhii personale arta Domniei sale nu ar fi acolo, în primul rând, dar mă gândesc la ceea ce se s-ar chema canon, din care sunt multe absențe impardonabile. A lui Szakáts se datorează cauzelor invocate anterior, dar și firii Domniei sale, care a preferat să facă pași în spate, să stea la distanță de lumina reflectoarelor, în atelier, care n-a avut PR și nici temperament de răzbătător. Bătăliile cele mai dure le-a dus chiar cu sine. Cu lutul, cu teracota, cu lemnul, cu bronzul, cu ipsosul. 

Port în memorie primele mele întâlniri cu câteva dintre piesele domnului Szakáts. Era pe la începutul anilor ’90, le-am văzut în vitrina Galeriei Helios și, răzleț, în câteva expoziții colective din alte – mult prea puținele – galerii ale Timișoarei. Acele lucrări mi-au rămas impregnate în minte. Erau ca niște amprente ale căror striuri n-au dispărut în timp. De ce? Explicația mi-am dat-o mai târziu, când m-am reîntâlnit cu ele sau cu lucrări din aceeaşi familie: pentru că în ele e ceva metaomenesc, care generează nu doar un spațiu narativ, ci și un timp. Pe cel al rememorării, pe cel ce va să vie, dar și pe cel de acum. Un timp care nu stă „închis” în ceasuri, zile, luni. Un timp al libertății imaginației, al puterii poveștilor.

Subiectul principal al operei lui Szakáts Béla este omul – arhetip care însoțește și însuflețește întreaga sa carieră, de aproape 60 de ani. O carieră ce a început într-o epocă în care accesul la informația culturală adevărată, nu cea proletcultistă, era aproape nul: sfârșitul anilor ’50 – începutul anilor ’60, pe când era student. Din propriile-i mărturisiri, nu avea – cam ca întreaga generație a Domniei sale – de ales și făcea ceea ce li se permitea: studii de figurativ. Reîncerca să reinventeze silueta umană. Ba chiar, natura umană.

Din 1962, când a terminat facultatea la Cluj, și până în 1994, a fost profesor la Liceul de artă din Timișoara, iar vocaţia sa pedagogică – fiindcă, în cazul Domniei sale, e vorba despre vocație, seriozitate și intransigență – a continuat la înființata Facultate de arte, unde a profesat din 1994 până în 2003, fiind și șeful Catedrei de sculptură. O strigare a catalogului elevilor și studenților domnului Szakáts e dificilă, fiindcă e o listă lungă, cu nume care au confirmat și care sunt astăzi artiști cu portofolii serioase. Am ținut să amintesc despre harul pedagogic, fiindcă e tot o artă. Arta de a transfera, către ucenici, meseria și măiestria. E un lucru splendid acesta, de o umanitate profundă, întrucât lumea noastră așa a evoluat, așa a mers înainte, prin relațiile părinți-copii și maeștri-ucenici. 

A doua parte a carierei lui Szakáts Béla a cuprins sfârșitul anilor ’60, anii ’70, începutul anilor ’80, când lucrurile păreau că intră într-o normalitate, când arta din România căuta să se conecteze cu arta mondială, când experimentul se practica și la noi, când liceul de profil din Timișoara era în avangardă, când arta din Timișoara și artiștii săi puneau ștachete. E perioada în care figurativul evadează într-o zonă a abstractului, când silueta umană e dinamitată și dinamizată de fracturi, de ruperi, când postmodernismul, cu al său fragmentarism, își are partea de influență. Sunt anii în care artistul lucrează și în bronz, câteva dintre bronzuri fiind expuse în această retrospectivă.

Nu puține dintre piesele de la M.A.T. dau seama despre reactivitatea lui Szakáts Béla, despre felul său de a protesta. O parte din arta sa – mai ales lucrările din anii ’80 și începutul anilor ’90 – este o formă de rezistență și de opoziție împotriva puterii, abuzurilor, lipsurilor. Împotriva puternicilor zilei. Sunt lesne de descoperit aceste sculpturi, fiindcă au imortalizate gesturi de revoltă, de frondă. Sau salvatoare, cum este, de exemplu, ieșirea pe ușă. Ori pe fereastră.

Szakáts Béla a lucrat mult, întrucât a făcut-o, după propriile-i mărturisiri, cu mare ușurință și plăcere. Arta nu este a doua sa natură, ci e modul său propriu de a fi. A avut și are un continuu neastâmpăr al mâinilor, fie că modelează cu ele, fie că desenează. Lucrează și astăzi, la venerabila vârstă de 81 de ani, cu același rafinament și cu aceeași suplețe care îi fac lucrările atât de recognoscibile. Dar ce elementele întregesc stilul Szakáts? Ludicitatea și subtila ironie a personajelor sale, vizibile în primă instanță. Apoi, însă, la o privire atentă și profundă asupra lucrărilor, se observă cum acestea sunt atenuate sau potențate – depinde de subiect, de lucrare – de o ipostază dramatică a lor. Un dramatism intrinsec, deloc ostentativ, face ca lucrările să fie acroșante, comunicative, încărcate de omenesc. În acest context, sunt de observat, la mai multe piese, asemănări între chipul artistului și al personajelor sale. Nu e de mirare: arta este și confesiune, e și oglindă.  

În această retrospectivă de sculptură mică se simte că puținul slujește în mai mare măsură decât abundența, decât multul, decât marele, fiindcă dispune „de o tensiune metafizică a neîmplinirii” – cum bine observa, într-un aforism, poetul Gheorghe Grigurcu. Piesele pot fi imaginate la o scară monumentală și e un exercițiu care merită făcut de fiecare privitor.

În ceea de-a treia parte a creației domnului Szakats, de după ’90, în care a lucrat preponderent în teracotă, apar personaje supranaturale (nu că arhanghelii ori îngerii n-ar fi de găsit și în „perioada de bronz”, dar acolo omenescul lor poate că e bemolizat). Peștele este unul dintre ele. Artistul îl întruchipează cu ochii exoftalmici, cu un iz de bonomie, șăgalnic și uşor uluit. Atenție, însă! Peștele domnului Szakats e unul răpitor. Și este chiar Zeus, transformat nu în taur, ca-n legendă, ci într-o ființă acvatică. E Zeus, răpitorul Europei. Căci femeia, femeile din spinarea lui Europa sunt! Și prin apă o aduce Zeus-pește pe Europa, nu zburând sau alergând. Astfel, artistul reinterpretează legenda și o reîntruchipează. Personajele ce dau viață acestei expoziții au propriile mitologii, unele dificil de citit într-o primă instanță, fiindcă sunt camuflate în siluete de regi, cântăreți, preoți, domni plini de sine, de femei opulente, ori erotice, ori de vrăjitoare, de oameni-flacără, de ermiți stranii, de flautiști emaciați și așa mai departe. Mai toate personajele din perioada de bronz au trupurile emaciate, împuținate – iar acest tip de viziune anatomică e proprie artistului. Lumea sa e una în care teluricul este potențat de fantastic și de o grație ce vine dintr-un alt univers, cu imponderabilele și stranietățile lui, cu firescul și abulicul său. Pentru mine, această populație szakátsiană este o sursă de energie și de exaltare interioară, de entuziasm estetic și de potențare a propriului univers imaginar. Îmi place să cred că la fel este și pentru cei care au văzut expoziția de la M.A.T., și la fel pentru cei care n-o vor rata.



































Robert Șerban
(nr. 6, iunie 2019, anul IX)




Articol poate fi citit şi pe site-ul www.banatulazi.ro