Expoziția virtuală „Aida Vrioni – 145 de ani”

La 17 octombrie 2025 s-au împlinit 145 de ani de la nașterea Aidei Vrioni, prima jurnalistă profesionistă din România, care a editat „Revista Scriitoarelor și Scriitorilor Români” (1928-1943), în colaborare cu alte personalități: Mărgărita Miller-Verghi, Hortensia Papadat-Bengescu, Claudia Millian, Ticu Archip, Agatha Ghrigorescu-Bacovia, Liviu Rebreanu, Adrian Maniu.
La Arhivele Naționale ale României, în fondul personal Vrioni Aida se păstrează manuscrisele lucrărilor ei (romane, piese de teatru, eseuri, cronici), acte școlare, scrisori, fotografii. Multe dintre aceste scrieri au rămas inedite până în 2021-2022, când Arhivele Naționale ale României au publicat culegerile de documente Din scrierile uitate ale Aidei Vrioni, volumul I Memorii și corespondență și volumul II Opere dramatice și alte scrieri literare editate de Anemari Monica Negru și Laura Dumitru.
Ca un omagiu postum adus Aidei Vrioni, Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” Iaşi, în colaborare cu Arhivele Naționale ale României, a organizat expoziţia foto-documentară Aida Vrioni – 145 de ani de la naștere. Expoziția virtuală realizată de Evelina Frunzete (bibliotecar în cadrul Serviciului Informatizare și Tehnologii Digitale) este grupată în cinci secțiuni: Viața de familie, Viața la gazetărie (care include și Revista Scriitoarelor și Scriitorilor Români), Activitatea literară, Aida Vrioni și mișcarea feministă și Memoriile Aidei Vrioni – evidențiază aspecte biografice și activitatea profesională complexă a Aidei Vrioni, pe baza documentelor care alcătuiesc fondul Vrioni Aida existent la Arhivele Naționale ale României, precum și resursele documentare aflate în patrimoniul Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu” Iași, care fac parte din colecțiile digitalizate ale instituției.
Astfel, în prima secțiune, Viața de familie – se evidențiază secvențele biografice pe baza actelor personale, a citatelor din memorii și a articolelor din periodice, conturând astfel portretul Aidei Vrioni. La 17/30 octombrie 1880, s-a născut în orașul prahovean, Ploiești, Maria – fiica avocatului Ion Mateescu și a Ioanei (fostă Pistreanu). Maria (și-a însușit de-a lungul vieții pseudonimul literar, Aida, iar Vrioni provine de la numele soțului, Ștefan Vrioni) a avut doi frați, pe Dumitru (zis Mitică, cu cinci ani mai mic) și pe Elena (sora care a murit de tânără).

Actul de naștere al Mariei Mateescu

Studiile primare le-a făcut în localitatea natală, la Școala de fete nr. 2. A continuat studiile secundare tot în Ploiești, în cadrul Externatului „Despina Doamna” și la Pensionul „Regina Elisabeta”. Pasiunea pentru arte a determinat-o să se înscrie la Conservatorul de Artă Dramatică din București, unde a frecventat cursurile universitare pentru o scurtă perioadă, fiind nevoită să le abandoneze.
A rămas orfană de tată la numai 11 ani (tatăl avea 39 de ani la deces), iar mama sa, a părăsit lumea la 49 de ani. În jurnalul cu memorii a consemnat durerea trăită: ,,Am pierdut pe tata, mama şi o soră (singura mea soră cu care copilărisem şi dormisem în acelaşi pat), care n-avea decât 26 de ani şi era o frumusețe!” [1]
Familia Mateescu avea rude la Mănăstirea Zamfira, important lăcaș religios de pe Valea Teleajenului, situat la aproximativ 15 km de Ploiești, unde Aida și-a petrecut o perioadă din copilărie și adolescență pentru că acolo era mătușa sa, Maica Domnica. Aceste împrejurări au determinat o formare riguroasă a viitoarei jurnaliste, cu valori îndreptate spre religia creștin-ortodoxă. „Lipsiți de dragostea de de tată, ai căutat să ne-o dai însutit pe a ta, ca să ne îndulcești jalnicul dor, ce ne-a întristat anii copilăriei. Ai făcut din dragostea ta imensă, supranaturală, scut de apărare între noi și viață. Loviturile îndreptate spre noi se opreau în pavăza vie a sufletului tău. Zâmbetul tău blând și trist a știut să ne ascundă răutatea omenească. La adăpostul lui am crescut bună, dreaptă și sinceră.” [2]
Pe 17 mai 1907 s-a căsătorit cu Ștefan Vrioni (născut la 17/30 noiembrie 1880 în Galați), care a lucrat la Banca Națională în București. Din actul de căsătorie reiese că Maria a mai avut un mariaj, însă nu se cunosc multe informații referitoare la prima căsătorie.
Aida și Ștefan Vrioni au avut doi copii. Primul copil, băiatul, Armand-Florin s-a născut înainte de oficializarea căsătoriei, respectiv la 26 martie/6 aprilie 1907 și apare în memoriile mamei cu diminutivul „Florinel”. Nu există fotografii și nici prea multe informații despre viața acestuia. Fiica lor, Viorica Maria Aida s-a născut la 7/20 mai 1912 și a fost cântăreață. Aida a avut parte de sprijinul soțului, fiind susținută în idealurile sale culturale.

Secțiunea a II-a a expoziției începe cu debutul publicistic al Aidei Vrioni, care a avut loc înainte de a împlini 18 ani, când viitoarea jurnalistă a trimis primele scrieri, în luna august a anului 1898, sub forma unor scrisori intitulate Între prietene. Prima scrisoare datată „1 august 1898 Mănăstirea Z...”, a semnat-o cu pseudonimul, Aida (prenumele pe care și l-a însușit pentru tot restul vieții). După două saptămâni, la 15 august, a trimis și răspunsul scrisorii, Între prietene, pe care l-a semnat Diana. Succesul primei scrisori, în urma căreia tânăra debutantă citi în Poșta redacției cea mai elogioasă apreciere și îndemnul de a colabora regulat, îi hotărî definitiv cariera literatură. [3]

Debutul publicistic

Până în 1904 a colaborat cu articole și cronici literare la mai multe ziare și reviste care apăreau pe vremea aceea în București și în alte localități, iar în orașul natal, Ploiești, a fondat împreună cu fratele ei, revista „Aurora” – cu o durată efemeră.
În 1904 a primit postul de redactor la cotidianul „Adevărul” prin decizia ziaristului Constantin Mille, care se afla la conducerea ziarului. Lui Constantin Mille, considerat și „părintele ziaristicii române moderne”, i se datorează intrarea Aidei în lumea literară bucureșteană: Vei fii deci nu numai prima femeie redactor, dar și prima reporteră, o lămuri Mille. (...) În februarie 1904 își începu slujba. Câteva zile la început merse puțin mai greu, deoarece avea ambiția să nu ceară sfaturi de la nimeni. Pe urmă, totul i se păru nespus de simplu, ca și cum n-ar fi făcut decât asta, de când venise pe lume. Și viața își urmă cursul, frumoasă și bogată așa cum o dorise, cu un director pentru care, ea –orfană de tată, avea un respect filial, și cu niște colegi de redacție de superioară ținută sufletească. [4]
Ca redactor a desfășurat muncă de teren pentru a realiza diverse anchete și interviuri și a publicat cu regularitate în cadrul rubricii „Impresii și palavre”. Ulterior, i-au fost încredințate și rubricile „Pagina Femeii” și „Cronici Feminine”. În jurnalul cu memorii și-a descris debutul carierei profesionale și pseudonimile pe  care le-a folosit pentru a-și semna scrierile: Am debutat în publicistică la vârsta de 16 ani în revista «Carmen» de sub direcţia poetului Ion Costin. Pe urmă am făcut să apară la Ploieşti revista literară «Aurora». În anul 1904 am fost chemată la București de către regretatul Const. Mille, care mi-a încredinţat partea feminină la ziarul «Adevărul» şi «Dimineața» (la care am colaborat de la primul număr), care a apărut odată cu mine în ziaristica românească. Am fost prima femeie care a scris zilnic (…).
De când am început să public şi până în anul 1910, am semnat cu mai multe pseudonime: Aida, Aurora, Maria-Aura, Marioara, Chérubine, Lucia Metea (cronicile din «Dimineaţa»), Amneris, Princesse Nadine şi cu numele meu propriu Aida, ş.a.; din 1910 şi până astăzi am semnat numai cu numele meu. [5]
Aida Vrioni a fost prima femeie membră a sindicatului ziariștilor români și este considerată o figură de notorietate pentru viața presei de la începutul secolului XX (perioadă în care femeile nu ocupau un loc în această „branșă”). După ocuparea postului de redactor, s-a stabilit la București unde l-a cunoscut pe viitorul soț, Ștefan Vrioni, iar după căsătorie, în 1907 și-a întrerupt activitatea profesională și s-a retras din zona scrisului pentru a se ocupa de căminul întemeiat, de creșterea și educarea celor doi copii.
Schimbarea direcției de lucru a Aidei Vrioni a avut loc în momentul aderării și implicării sale în înființarea Societății Scriitoarelor, în luna februarie 1926, la inițiativa Adelei Xenopol, susținută și de Mărgărita Miller-Verghy, Natalia Negru, Izabela Sadoveanu, Constanța Hodoș și Sofia Nădejde. Sub același directorat, a apărut în noiembrie 1926, publicația lunară, „Revista Scriitoarei”.

Legitimație de vicepreședinte a Societății Scriitoarelor Române

Revista era „închinată talentului feminin”, însă după doi ani, avea să dispară, odată cu dizolvarea Societății Scriitoarelor. Începând din anul 1929, publicația și-a schimbat direcția, iar titlul a fost adaptat pentru a evidenția acest aspect, rezultând Revista Scriitoarelor și Scriitorilor Români. Atribuțiile de conducere au fost preluate de către Aida Vrioni care a impus o anumită linie de conduită, fiind vorba de linia de demnitate, de noblețe și de eleganță sufletească și intelectuală, așa cum îi șade bine oricărei realizări feminine. [6]
„Practica din redacţia ziarului unde a lucrat mulţi ani i-a folosit în conducerea revistei. Puţin orgolioasă, dar avînd marea ambiţie de a face ca revista «Scriitoarelor şi scriitorilor români» să aibă o viaţă cât mai îndelungată, nu a precupețit nimic pentru a-și atinge scopul. Selecţionând cu discernământ critic şi cu gust estetic materialele ce se publicau în revistă, mai mult singură, comitetul rareori putându-se întruni. Aida Vrioni dovedea gust şi mare pricepere în conducerea revistei. Reuşise să atragă colaboratori de prestigiu. Mai toţi scriitorii noștri mari au avut prezență în paginile acestei reviste. Deși nu era ușor (un număr costa mult), revista a apărut cu regularitate timp de aproape 20 de ani, ceea ce a însemnat un record față de aparițiile și dispariţiile vertiginoase ale atîtor publicaţii efemere.” [7]
Diversitatea temelor și a scrierilor evidențiază implicarea Aidei Vrioni în activitatea profesională desfășurată. În revista pe care a condus-o vreme de 15 ani, a contribuit cu peste 150 de articole reprezentate în mare parte de cronicile artistice, muzicale și literare pe care le-a întocmit cu regularitate. A publicat și diferite însemnări, recenzii, a semnalat apariția operelor unor femei talentate și a scris necrologuri pentru diferite personalități.
A avut o bună colaborare cu membrii comitetului de conducere, fiind vorba de scriitoarele: Mărgărita Miller-Verghy, Hortensia Papadat-Bengescu, Claudia Millian, Ticu Archip și Agatha Ghrigorescu-Bacovia și scritorii: Liviu Rebreanu – președintele Societății Scriitorilor Români, Ion P. Peretz, Ion Pilat, Adrian Maniu, Nichifor Crainic, Constantin Rădulescu-Motru, Radu Gyr și Ion Minulescu.

ANR, Colecția Documente Fotografice, F 1-07734

Din memoriile Agathei Grigorescu-Bacovia aflăm că revistă era cu adevărat „plămânul spiritual” al Aidei Vrioni care obișnuia să organizeze dineuri literare în casa ei, „Câte reuniuni spectaculoase în casa acestei scriitoare!” Se discuta literatură, proză și teatru cu participarea unor scriitori valoroşi ai epocii: Camil Petrescu, Ion Sângeorgiu, Ramiro Ortiz, Eugen Jebeleanu, Lucia Demetrius, Sanda Movilă, Alexandrina Cantacuzino, Ion Petrovici, Otilia Ghibu, Serafina Brukner ş.a. Alte reuniuni literare au avut loc la Sinaia, unde familia Vrioni a avut o vilă (atât vila, cât şi strada respectivă, au fost numite Aida), unde obişnuiau să-şi petreacă luna august, deseori împreună cu Claudia Millian-Minulescu.
În articolul Cuvânt la anul al XVI-lea publicat în Revista Scriitoarelor și Scriitorilor Români, 1942, An.16, nr.1 martie, p. 20, directoarea mărturisea imporanța revistei în viața ei mă angajam să-mi împletesc viața cu aceea a revistei și făgăduiam că voi dispărea odată cu ea, sau mai bine zis, că ea va dispare odată cu mine, promisiune pe care nu a reușit să îndeplinească.
În secțiunea Activitatea literară sunt menționate lucrările scriitoare: cele două romane, volumul de eseuri și piesele de teatru care s-au jucat sau au rămas în manuscris, precum și diverse prezentări de evenimente literare, artistice și descrieri de călătorie.
Rătăcire – prima operă apărută sub forma unui roman social în anul 1923, la Editura „Adevĕrul” din București. Acțiunea se desfășoară într-un sat de pe Valea Teleajeanului, în anul 1920 și prezintă conflictul între clasele sociale și religie.
„Fata-Sport” – satiră socială, de moravuri bucureştene, apărută în anul 1925, la Editura „Rampa” din Bucureşti. Lucrarea a fost recenzată de Constanţa Hodoş și publicată în „Revista Scriitoarei”, (1926, An.l, nr. 2 decembrie, pp. 27-28).
Opera cea mai reprezentativă o constituie o serie de eseuri apărute în 1927 la Editura „Cartea Românească” din Bucureşti, sub titlul „Și zilele grăesc…”. Pentru această culegere, Agatha Grigorescu-Bacovia a publicat în „Revista Scriitoarei” o recenzie cu observaţii sugestive: „De la tema umanitaristă, din romanul «Rătăcire», în care a conturat episoade de o plasticitate epică, plină de virtuozitate; de la «Fata-Sport», adevărat caleidoscop cu ascuțite unghiuri de răsfrângere ale unei societăți și epoci, filmată cu rar spirit de observație și disecare, sigur de el până la paradox, dna Aida Vrioni evoluiază necontenit. În noua sa lucrare «Și Zilele Grăesc», ne oferă o amplă introspecțiune de o bogată și subtilă intelectualizare. […] Cerebralizarea întregului material cuprins în acest volum nu e lipsită de considerente filozofice, care chiar când nu au prestigiul originalității inițiale, au însă toată savoarea și noblețea meditativă. Nu lipsesc nici sarcasmul și subtilitatea ironiilor”. [8]

Lucrarea cuprinde și diverse ilustrații realizate de pictorița Nadia Grossman Bulighin care a creionat și portretul scriitoarei.
Scrierile Aidei Vrioni sugerează apropierea de literatura privită ca punct de întâlnire pentru convingerile care reies din idealul moral și care tind spre o „ideografie” a operei cât se poate de tranșantă. Pe această latură a tradiției îndreptată spre moralitate se conturează primele încercări de teatru. Dintre piesele de teatru menționăm: Învinsa! (1904), O noapte de nuntă repezentată pe scenă în 1926 la Teatrul Popular, Prăbușirea (1927), Să nu ucizi [1929], Decorat! (1936), Suflete-n vâltoare (1939) reprezentată în 1941 pe scena Teatrului Național, Viața nouă (1950), Martirii de la Grivița (1952), Ultimul zbor (1952).
O parte de piesele de teatru scrise de autoare se regăsesc și în Revista scriitoarei: Să nu ucizi ?!…: piesă într’un act (I); Să nu ucizi?!…: piesă într’un act (II); Căsuța fericirii: piesă în 4 acte şi 5 tablouri; Ispășire: scena III-a.
Cea de-a IV-a secțiune atestă pe baza documentelor faptul că Aida Vrioni a fost membru şi a luat parte la activitatea unor importante asociaţii feministe (Societatea Ortodoxă Naţională a Femeilor Române, Consiliul Naţional al Femeilor Române, Casa Femeii, Uniunea Intelectuală Română), a organizat și a susținut mai multe conferințe, prelegeri și discursuri care abordau diferite subiecte. A colaborat cu femeile implicate şi creative ale epocii, precum Alexandrina Gr. Cantacuzino și a devenit membru al Comitetului Central al Uniunii Intelectuale Române, ocupând funcția de președinte al Secției Literare al Consiliului Național al Femeilor România.
Încă din tinerețe, Aida Vrioni a manifestat interes pentru artă și călătorii. Astfel, a reușit să viziteze diferite locuri din țără și străinătate, a văzut orașe mari și mici, stațiuni turistice și locuri pitorești înainte și după Marea Unire, pentru care a relizat o serie de descrieri:Plaiuri românești în impresii și imagini; Impresii din Parisul artistic; Sinaia albă: pagini de jurnal. 
Ultima secțiune a expoziției cuprinde o parte din documentele de corespondență ale Aidei, scrisori semnate de Tudor Arghezi, Nichifor Crainic, Hortensia Papada-Bengescu, Coca Farago, Camil Petrescu, precum și de scriitoare din străinătate: Cehia, Bulgaria. De asemenea, sunt incluse și documente privind conferințele, prelegerile și file manuscrise cu memoriile Aidei Vrioni.
La ANR se păstrează memoriile zilnice din anii 1949-1953, consemnate în cinci caiete cu mărturii despre viața cotidiană a familiei Vrioni, care nefiind în prim-planul vieţii politice, nu a făcut obiectul predilect al epurării ideologice, dar nici nu a beneficiat de privilegii. Aida Vrioni a încercat să coabiteze cumva cu regimul, să obţină mărirea pensiei, dreptul la cotă de lemne, dreptul de a ţine servitori, să scrie piese de teatru conform noilor realităţi politice.
La finalul celui de-al Doilea Război Mondial, Aida Vrioni era bolnavă, dar nu a renunțat la scris, astfel, a reușit să-și creioneze gândurile în jurnal, până în 1953, deși în 1950 a suferit un spasm vascular care a lăsat-o semi-paralizată, bolnavă, sub tratament la București și Călimănești. Scriitoarea începea jurnalul aproape în fiecare zi cu starea vremii, care o influenţa fizic şi psihic. Apoi, scria despre evenimentele zilei, treburile casei, problemele de sănătate (oct. 1950 un spasm vascular cerebral, care i-a provocat o semi-paralizie, iar în decembrie 1952, o bronho-pneumonie, deci: analize, controale, medici, boli, tratamente), consemnate la Bucureşti şi la Călimăneşti, unde mergea cu soţul, în fiecare vară, la tratament. Aida a scris şi despre evenimente puţin mediatizate în epocă, precum emigrarea populaţiei evreieşti din România în Ierusalim sau accidente feroviare.

26 aprilie 1951, București. Filă din memoriile Aidei Vrioni despre plecarea evreilor
ANR-fond personal Vrioni Aida, dosar 55, f. 26

„Joi, 26 aprilie.
Mi s-a povestit azi de dimineaţă o scenă care m-a emoţionat până la lacrimi. Aseară, la ora 9, au plecat 1200 de evrei cu trenul din Gara de Est la Constanţa, pentru ca astă-seară să ia vaporul spre Palestina. O prietenă s-a dus la gară să vadă pe două prietene ale ei (mamă şi fată), care plecau. Fata şi-a lăsat aici un logodnic creştin. Mama se urca în tren şi fata şedea pe peron cu logodnicul. Mama era în toate stările de teamă ca nu cumva fata să lase trenul să plece fără ea. În ultimul moment, după o despărţire sfâşietoare, s-a urcat în tren lângă mama sa, în hohote disperate de plâns. Poate, este chiar sigur, că nu se vor mai vedea niciodată. Ce groaznică şi dezesperată semnificaţie are acest cuvânt: niciodată! E sinonim cu moartea. Mama şi fata se duc în Israel, unde sunt aşteptate de soţ şi tată, care nu le-a văzut de câţiva ani. A venit înadins cu avionul de la Paris sau Londra, ca să le primească. Fericiţi oameni! Erau mii de oameni în gară, care-şi conduseseră rudele şi prietenii şi care, în tramvai, printre lacrimi, surâdeau spunându-şi unii altora: „Lăsaţi, că peste 10-12 zile, plecăm şi noi”.
Pot pleca! Dumnezeule! ce mare fericire. Îmi dau seama acum, mai mult decât oricând, ce înseamnă libertatea individului. Să poţi pleca unde vrei, când vrei. Să schimbi orizontul, să te reînnoieşti, să te instruieşti, să te poţi mişca după voie, liber într-o ţară liberă.”

Era o altă Românie, cu noi sărbători naţionale: 1 mai, 23 august, 7 noiembrie, pe care autorităţile comuniste le oficiau cu defilări, steaguri, pancarte, lumini, erau puţinele ocazii în care magazinele erau din nou aprovizionate cu produse (carne, brânză, portocale).
Întregul mod de viață al scriitoarei Aida Vrioni poartă amprenta viziunii sale asupra societății. „Inteligența și verva autoarei sunt fără cusur, iar literatura ei se cuprinde în chenarele unui timp și ale unui stil care întâlnesc lecturile romanelor franțuzești de secolul al XIX-lea, și poate chiar mai vechi”. [9]
La 23 martie 1954, bolnavă, în vârstă de 74 de ani, Aida Vrioni a decedat.

Evelina Frunzete şi Monica Negru
(nr. 11, noiembrie 2025, anul V)

1. ANR, fond personal Vrioni Aida, dosar 43, f. 66, dosar 57, f. 43 v., manuscrise.
2. Mamei – articolul Aidei Vrioni publicat în „Revista scriitorelor și scriitorilor români”, An 6, nr. 5, mai 1932, pp. 4-5
3. Mărgărita Miller Verghy și Ecaterina Săndulescu, Evoluția scrisului feminin în România, Editura „Bucovina”, București, 1935, p. 25.
4. Prima Ziaristă Română în „Almanah Femeia”, 1947, p. 75.
5. Autobiografia Aidei Vrioni – ANR, fond personal Vrioni Aida, dosar 51/1936-1937, f. 7f., v. - 8, manuscris.
6. Cuvânt la anul al XVII-lea în „Revista Scriitoarelor și Scriitorilor Români”, An 17, nr.3-4, martie-aprilie 1943, p. 3.
7. Efigii literare feminine de Agatha Grigorescu Bacovia în Almanah Femeia, 1968, p. 111.
8. Aida Vrioni „Și zilele grăesc” în „Revista Scriitoarei”, An 2, nr. 3, ianuarie 1928, pp. 33-34.
9. Lăcrămioara Petrescu,  „Prefață” din Din scrierile uitate ale Aidei Vrioni, volumul II, Opere dramatice și alte scrieri literare, p. 14.