„Anexa 5.1”. Expoziție de pictură la Galeria Helios din Timișoara

Intitulată misterios Anexa 5.1, expoziția profesorilor de la specializarea Pictură din cadrul Facultății de Arte și Design din Timișoara, prezentată în iulie 2019 la Galeria Helios din Timişoara, propune o succintă prezentare a rezultatelor creației acestora din ultimul an academic, de fapt o concludentă privire asupra atelierului propriu. De altfel, dorința de a afișa câte ceva din cercetările vizuale ale fiecărui cadru didactic se potrivește cu „anexa 5.1” care în limbajul anonim-birocratic ar corespunde tocmai performanței artistice.

Profesorii de la Pictură dovedesc, fiecare în parte, asumarea unui drum propriu bine conturat, original, dar și branșat la actualitate. În această selecție de lucrări se regăsesc principalele tendințe din pictura contemporană, de la figurație la abstracție și invers, incluzând toate nuanțele posibile. Pentru Dana Constantin, suprafața picturală devine un câmp experimental pentru culoare și texturi; ea își propune ca pe o prioritate tratarea culorii prin rafinate combinații pentru a obține tonuri cât mai atenuate, tinzând spre griuri savant produse prin alăturări bine cumpănite. Artista alege o proporție specială pentru pânzele ei, dezvoltate pe verticală, înalte și înguste, panotate cu interstiții, astfel încât efectele cromatice obținute pe o suprafață să se combine amplificându-se. Pentru a spori senzația de vibrație cromatică, ea intervine peste suprafața pictată cu tușe subțiri ca niște nervuri în culori complementare, efectul obținut fiind de potențare a culorii, dar printr-o modalitate subtilă, controlând rezultatul cumulativ.

În aceeași sferă de interes, a cercetărilor cromatice, se situează atât Smaranda Moldovan cât și Andrei Părăușanu, ambii într-o căutare de autodefinire și de delimitare față de ceilalți colegi pictori din expoziție. Chiar dacă nu întotdeauna rezultatul obținut este cel scontat, năzuințele lor se îndreaptă spre o cale ce poate fi dezvoltată în viitor. Smaranda Moldovan încearcă chiar o ieșire din bidimensional, utilizând atât materiale noi, cât și tehnici descoperite prin experiment, realizând un relief adiacent compozițiilor sale.

Pictura lui Dacian Andoni este într-o oarecare măsură dedicată figurativului, uneori subiectele vizează parcă și o narațiune; dar problema principală pentru el se adresează mai ales modalității de a picta, mijloacelor de expresie, amplificate uneori prin tușe nervoase tinzând spre neo-expresionism. Pictorul se simte provocat de trecut și nu ezită să deschidă „un dialog cu Renașterea”, mai ales că, prin peregrinările sale prin ținuturile italiene s-a aflat în fața unei naturi antropizate, într-o armonie culturală și artistică (Arezzo). În timp ce desenul – de mari dimensiuni – încearcă să capteze o stare de spirit luată „în direct”, la fața locului, pictura, mai elaborată, pune accentul pe mijloacele plastice care trec de această dată în prim-plan, dezvăluind nerăbdarea de a picta pentru a capta, cu o anume lăcomie, ceea ce se vede, și chiar dincolo de acesta.

Cristian Sida a oscilat și el un timp între pictura abstractă de factură gestuală și o „nouă figurație”, inspirat de surse livrești sau de amintiri care se conturează într-un nucleu narativ-subiectiv. Ceea ce artistul pune în prim-plan este într-adevăr conținutul subiectiv, temele personale care se articulează într-o anume stare interioară, într-un afișat nombrilism ce ignoră voit datele exterioare. Astfel, alegând drept pretext literatura suprarealistă a lui Boris Vian, articulată exemplar în capodopera sa L’écume du jour, Sida dă frâu liber imaginației, suprapusă cu o stare interioară provocată de text.

Cel mai determinat figurativ din întreaga expoziție rămâne Călin Beloescu, consecvent cu principiile sale exprimate în ultimii ani; el pornește de la fragmente de realitate de tip fotografic, pe care le construiește într-un fel de narațiune frântă, recompusă ca într-un puzzle. Prezentarea realității într-o secvențialitate, care nu are neapărat o logică, scoate la lumină tema percepției, obiective și subiective în egală măsură, invitând astfel privitorul să judece și să estimeze singur într-o zonă de ambiguitate. Alegerea de a picta doar în griuri face trimitere în mod direct la fotografie, permițând asocierea suitei sale de pânze cu diferite fotografii ale unui loc, recompus din aceste imagini succesive și fragmentate în același timp.

Consecventă cu principiile abstracției, definită de construcție și de geometrie, Liliana Mercioiu Popa alege să se prezinte cu o compoziție de mari dimensiuni (termenul de instalație ar fi totuși impropriu pentru această dispunere parietală). Ea a ocupat o suprafață semnificativă din expoziție (un perete întreg), ceea ce i-a permis să obțină o armonie și un echilibru dinamic între diferitele elemente alcătuind ansamblul, și anume pânzele ce conțin construcții geometrice, suspendate într-un spațiu neutru cromatic și acelea în care ritmurile geometrice se combină cu efectele cromatice, creând senzația de plutire în spațiu. Dispunerea pânzelor pe simeză, asocierea acestora într-un tot unitar conduc privitorul spre o nouă spațialitate, virtuală însă. Această senzație de tridimensionalitate, produsă prin cumularea percepțiilor optice, pare să fie efectul scontat de artistă, care demonstrează astfel că abstracția geometrică, ce uzează de mai multă rigoare, nu rămâne captivă unor principii rigide, ci, dimpotrivă, poate crea la fel de bine o viziune poetică.

Menționez în final singura lucrare din expoziție a Cristinei Daju ce reprezintă transpunerea pe o pânză albă a unui text preluat dintr-un grafitti public. Loc de oftat mi s-a părut încă de la început o lucrare atipică pentru artista, care ne obișnuise cu alt gen de lucrări fie în pictură sau în fotografie. În contextul acestei expoziții atent elaborate, în care fiecare artist și-a prezentat cu sinceritate câte ceva din cercetarea de atelier, pânza în discuție a apărut ca o deriziune, exprimând poate mai mult sindromul de auto-compătimire. Dar discuțiile ce s-au ivit ulterior pe rețelele de socializare au scos la iveală că, de fapt, textul respectiv nu era original, ci era preluat din spațiul public și adus în expoziție, autoarea „anonimă” exprimându-și nemulțumirea pentru acest împrumut neautorizat. Este tocmai ce lipsește acestei lucrări, care, în loc să creeze un context conceptual, însoțind pânza de un text ce ar fi trebuit să arate că este vorba de un citat, a omis să o facă. Dacă Daju ar fi atras atenția asupra faptului că a creat intenționat o legătură între spațiul galeriei și spațiul public marginal, accesibil oricui, valoarea semantică a piesei în discuție ar fi fost alta.

Dincolo de orice polemică, expoziția cadrelor didactice de la Pictură a fost un eveniment remarcabil, de o seriozitate incontestabilă. Existența unui catalog, care ar fi marcat mai profund acest moment în istoria noastră recentă, ar fi fost benefică.