Expoziţia interactivă „Maşinile lui Leonardo Da Vinci” la Bucureşti

Maşinăriile şi în genere invenţiile tehnice ale lui Leonardo fascinează de câteva secole oameni de ştiinţă, ingineri, istorici ai artei şi curioşi de pretutindeni. Preţioasele manuscrise leonardeşti cuprind nenumărate desene şi schiţe însoţite de descrieri amănunţite care privesc forma, materialele, modul de asamblare şi de funcţionare a fiecărui mecanism în parte.

Expoziţia de faţă de la Muzeul Şuţu, deschisă din 18 mai până în 25 septembrie 2017, deşi a treia de acest tip în ţara noastră, după cea de la Timişoara din 2011 şi cea de la Iaşi de anul acesta, constituie sau ar trebui să constituie un eveniment. Nu este una dintre numeroasele expoziţii leonardeşti aflate în Italia, ci este un fond parvenit în Bucureşti în urma colaborării Muzeului cu Societatea ARANEUS din Polonia. Găzduită în trei încăperi modeste din minunata clădire a Muzeului oraşului Bucureşti, ea cuprinde un număr modic de reproduceri în lemn ale unor proiecte de-ale lui Leonardo, dintre care multe sunt funcţionale, invitându-l astfel pe vizitator să le manevreze şi să le verifice eficacitatea. Maşinăriile sunt încadrate pe pereţi de frumoase reproduceri după cele mai renumite picturi şi desene ale maestrului. În afară de interesul prezentat de exponate şi de ambianţa potrivită în care ele sunt plasate, expoziţia mai are meritul şi de a fi însoţit fiecare exponat de o legendă clară şi amănunţită în limba română şi în engleză.

Trebuie amintit că Leonardo nu este încă omul de ştiinţă modern (cel care va apărea odată cu Galilei) care îşi va deriva invenţiile din principii fizice bine determinate, dar este precursorul cel mai deplin şi cel mai apropiat de acesta. Evoluţia în ani a modului său de gândire şi a cercetărilor sale poate fi socotită o formă incompletă a metodei care, de la Galilei şi până astăzi, guvernează cunoaşterea ştiinţifică: ea a început cu neostoita curiozitate de a observa, fără prejudecăţi, liber de orice autoritate, natura şi de a deriva din aceste observaţii o primă serie de încercări inginereşti, oarecum punctuale şi dictate de utilitate, aşa cum deprinsese în ucenicia sa florentină: prin urmare, într-o primă perioadă, el, ca toţi inginerii epocii lui şi ca toţi inventatorii empirici din toate epocile, scurtcircuitează etapele fireşti ale cercetării ştiinţifice, adică trece de la observaţia fenomenelor direct la reproducerea lor artificială, etapă care, în ştiinţa galileiană corespunde oarecum verificării prin experiment. Etapa sărită este însă tocmai cea care le leagă pe acestea două, care le asigură viabilitatea şi care este însuşi miezul cunoaşterii ştiinţifice: inducerea legilor naturii care guvernează respectivele fenomene. Leonardo intuieşte această lipsă iar, în perioada sa milaneză, la trecerea din sec. XV spre XVI, se cufundă în textele teoretice clasice cunoscute la vremea aceea şi studiază intens geometria. Ca urmare, încercările lui tehnice înregistrează o adevărată cotitură înspre căutarea şi exprimarea unor principii mecanice generale: hidraulice în proiectarea ecluzelor, dinamice, ale curenţilor de aer, în proiectarea aparatelor de zbor etc. La maturitate realizările tehnice izolate lasă, aşadar, treptat locul unor cercetări vaste şi ambiţioase care ţintesc tocmai aflarea şi exprimarea unor principii generale. Eforturile lui nu sunt însă încununate de succes, pentru că lui Leonardo îi lipsea expertiza matematică  a lui Galilei, puterea acestuia de abstractizare şi poate şi răbdarea de a se dedica unui singur lucru. Dar amploarea căutării este nemăsurată – o dovedesc manuscrisele răspândite prin toată lumea; inteligenţa şi minuţia analizelor care însoţesc desenele este uimitoare, iar folosirea desenului ca un instrument de înţelegere şi proiectare (a mecanismelor sau a organelor anatomice omeneşti) este genială, ea însăşi o invenţie cu repercusiuni enorme şi insuficient subliniate.

Domeniile în care Leonardo şi-a folosit inventivitatea sunt nenumărate, primele legate de necesităţi concrete ale timpului său, apoi, tot mai mult, dedicate viselor sale obsesive, în principal zborului, explorării adâncului mărilor şi înţelegerii trupului omenesc. Nenumărate din mecanismele care astăzi ne fac viaţa şi munca mai comodă au fost intuite şi în mare măsură calculate şi proiectate de Leonardo. Din pricina acestei formidabile anticipări a unor maşinării care se vor realiza şi generaliza mult mai târziu, după revoluţia industrială, şi datorită excepţionalei precizii a desenelor şi explicaţiilor maestrului, de mai bine de un secol există curiozitatea şi bucuria unor specialişti sau amatori de a realiza practic ceea ce în mare parte Leonardo a transmis prin desen. Astfel s-a creat treptat un adevărat patrimoniu de maşinării leonardeşti, realizări fidele după desenele şi indicaţiile lui, patrimoniu păstrat în numeroase expoziţii dedicate lui Leonardo, unele permanente, altele temporare şi itinerante.

Lipsurile expoziţiei sunt cu precădere două: timpul şi publicitatea. Ştiu din Italia că asemenea exponate fac în genere deliciul tinerilor şi mai ales al copiilor care se uimesc şi se bucură să le manevreze. Numai că expoziţia de la Bucureşti se întinde aproape în totalitate peste vacanţa de vară a şcolilor şi universităţilor. În plus, publicitatea sfioasă (un afiş pe gard şi un anunţ printre multe altele pe site-ul muzeului şi pe lista Zilei Internaţionale a Muzeelor) nu suplineşte greşita programare a evenimentului. Nu e, aşadar, de mirare că m-am plimbat printre invenţiile acestui geniu al Renaşterii sărbătorind evenimentul de una singură.

Smaranda Bratu Elian
(nr. 9, septembrie 2017, anul VII)