Elio Pecora la Festivalul Internaţional de Poezie de la București

În 12 septembrie 2022 are loc deschiderea oficială a celei de a XII ediții a Festivalului Internațional de poezie de la București, în program până în 18 septembrie. Ca la fiecare ediție, și anul acesta vor fi prezenți, pe lângă floarea poeziei românești, o serie de poeți renumiți din întreaga lume. Grație colaborării Muzeului Literaturii Române, principalul organizator al evenimentului, cu Institutul Italian de Cultură din București și cu Ambasada Italiei, avem privilegiul de a-l avea ca oaspete din partea Italiei pe renumitul poet Elio Pecora. Prea puțin sau deloc cunoscut la noi, iată că, în sfârșit, fericitul eveniment ne prilejuiește această primă prezentare adresată cititorilor revistei și, în general, cititorilor români. Desigur, în timpul festivalului și după el, numele și personalitatea lui vor fi prezente în varii publicații românești. Avem bucuria de a le deschide, aici și acum, calea.

Cine este Elio Pecora? Este, ca mai mulți protagoniști ai generației lui (e născut în 1936), un literat deplin, în sensul că a scris și publicat în cam toate genurile literare majore, s-a pronunțat, în calitate de critic și de îngrijitor de ediții, asupra multor aspecte ale literaturii italiene contemporane, a transmis și răspândit literatura prin cele mai acreditate canale de comunicare din Italia. Mărturii ale acestei sumare caracterizări stau cele 20 volume de versuri, cele 9 volume de proză (reunind diverse specii literare precum romane, povestiri, critică, jurnal, biografie etc.), 10 opere teatrale (majoritatea reprezentate de prestigioase companii italiene) la care se adaugă alte trei radiofonice, 6 cărți pentru copii – în proză sau în versuri, 6 antologii de poezie italiană a secolului XX, necontenita colaborare cu marile periodice italiene pe teme de literatură și cultură. La această prodigioasă activitate dedicată scrisului se adaugă intensa colaborare cu posturile naționale de radio (peste opt programe RAI dedicate literaturii în general și poeziei în special), numărul impresionant de interviuri și alte participări, precum și activitatea de director  al revistei online „Poeti e poesia”. În vreme ce cantitatea reiese limpede din rândurile de mai sus, calitatea este atestată de numeroasele premii literare primite de-a lungul anilor, atât pentru poezie, cât și pentru proză și critică, și faptul că poeziile sale au fost publicate în multe limbi (franceză, engleză, portugheză, spaniolă, rusă, arabă, sârbă, olandeză etc.)
Prea vastă producție pentru a vorbi de ea în totalitate. Și deși contribuția lui pentru care eu personal îi sunt cea mai recunoscătoare este îngrijirea ediției poeziilor lui Sandro Penna și minunata biografie a aceluiași poet (tradus în limba română și publicat în ediție bilingvă în colecția Biblioteca Italiană a editurii Humanitas în 2013), Pecora este în primul rând poet și ca atare va fi văzut la festival și ca atare îl prezint aici.
Înainte de a oferi în avanpremieră în traducere românească poeziile selectate de autor pentru a le citi personal la Festivalul de la București, spicuiesc unele crâmpeie din interviurile sale în care, mai explicit decât o face poezia însăși, apare viziunea sa despre poezie în general:
„Cred în poezie, firește nu ca înșiruire de cuvinte frumoase, ci ca o nevoie de cunoaștere, ca o condiție pentru a ști mai mult, a vedea mai mult înlăuntrul nostru, așadar ca educație a sentimentelor întru sentimente”; „Prietenii mei poeți ziceau că poezia se naște de la un prim vers care vine de la Dumnezeu, restul îl adaugă poetul. Și chiar așa este: primul vers este mereu acela care face să țâșnească poezia, primul vers se naște dintr-un cuvânt, dintr-o emoție, dintr-un sentiment de neoprit, însă unul misterios; cu acela începe un soi de călătorie prin cuvinte, care poate fi mai mult sau mai puțin coerentă, mai mult sau mai puțin logică, dar este întotdeauna făcută din senzații și din imagini; dar ea pleacă de la ceva misterios, ceva profund sacru; poezia nu este în cuvinte, ci în spatele cuvintelor”; „Cuvântul dă viață lumii; sentimentele, actele, gesturile, dorințele, visele există în măsura în care noi putem să le spunem, să le semnificăm și, firește, poeziei îi este încredințată o sarcină în care eu cred cu toată puterea, și anume: cuvântul exact, cuvântul limpede, cuvântul onest – cum spunea Saba – onest în sensul că vine din adâncul ființei, cuvânt care nu se joacă cu aparențele, nici cu plăcerea de-a face literatură, are doar această menire: să exprime cât mai clar, cât mai exact cu putință, o emoție profundă, o viziune asupra existenței”.
Las în seama cititorilor sarcina de a decela această viziune în poeziile care urmează, alese de autor din grupajul:

Tablouri citadine

Iată, mulțimea din nou asaltează
zidurile orașului strânse între porți.
Printre strigăte, râsete, chemări,
sunt și amenințări și vorbe de-mpăcare:
e liber viitorul de capitulare ori pedeapsă.

În cer se-arată luna în primul ei pătrar
iar soarele coboară după terase și antene.

Oricine în mulțime în bezna inimii
resimte urgența de-a merge laolaltă,
unul alături de altul, ducând cu sine norma
ce trece înaintea pâinii, a somnului,
și-aici presează și macină în ziua care fuge.

                           *
Ei merg: mâini, chipuri, picioare
- mulțime nesfârșită de așteptări
și de speranțe, egali
în foame și în moarte,
unul pe altul încercând
să îl asigure, să îl împiedice,
fiecare împlinindu-și destinul
felurit de încâlcit, neîncetând
nicicând în spatele arterelor,
chiar și când râd sau strigă,
să simtă frica de-a fi alungați
din țarcul fără de-apărare.

                   *

Sigur pricepe chemarea
„Vino, Betty, începe să picure!”
terrierul cu lăbuțe chele,
cu ochi roși urduroși sub câlții din smoc.
Bătrâna strigă dinspre ușa de sticlă,
două bețe de picioare, ciorapi căzuți,
un șal decolorat peste părul câlțos.
Autobuzul sforăie la semafor,
vântul îndoaie trestiile,
dintr-odată februarie
revine la regulile-i șuie.

                     *

„Morții dispăruți se-arată.
Mama prietenului meu,
nemaivăzută de douăzeci de ani,
astăzi, moartă de o lună,
se-ntoarce în miezul dimineții:
cu cârlionții oxigenați pe frunte,
și-un râset scurt”.

                       *

Insul acela încărunțit vorbește
în telefonul cenușiu
- afară, lumină piezișă,
agitație, un vuiet.
Vocea pătrunde
prin galerii și șanțuri,
urcă, coboară dealuri,
se cațără,
gâfâie, încetinește,
până într-altă încăpere
unde alt ins amețit
se trezește. Spune:
„Și noaptea asta am visat.
Eram în prima mea casă,
din odaia din fund
un pas
auzeam terifiat..
Continui să caut
pragul acelei spaime.”

                      *

În fâșia de grădină de la parter
pe băncuța ciobită,
printre ghivecele cu cârciumărese și
mușcate lasă pâine pentru păsărele:
vrăbii, pițigoi, grauri,
adesea dimineața o gaiță.

Ieri a săpat sub magnolie
ca să îngroape mâța
răposată de bătrânețe pe canapea.

În doi metri de pământ
au dispărut trupurile,
dar nu și oasele,
lupului alsacian de șase ani acolo,
setterului îngropat anul trecut,
care fătase de două ori
pui minusculi toți morți.

Prezentare de Smaranda Bratu Elian
(nr. 9, septembrie 2022, anul XII)