Două remarcabile poete din Italia la a XIV-a ediție a Festivalului Internațional de Poezie București

Luna septembrie creează la București o reală efervescență culturală. Printre multele evenimente artistice și literare, un loc și o importanță aparte o are de paisprezece ani Festivalul Internațional de Poezie. Organizat de Muzeul Național al Literaturii Române, în parteneriat cu nenumărate edituri, canale media, ambasade, Institutul Cultural Român şi institute de cultură străine, cu sprijinul Primăriei Capitalei și al mai multor sponsori interesați de cultură, festivalul, dedicat poeziei și poeților din diversele țări participante, a inclus treptat tot mai multe manifestări artistice care au tangență și pun în lumină, într-un fel sau altul, verbul poetic: concerte, recitări ori reprezentații teatrale, expoziții, tururi muzeale, pe lângă numeroasele lansări de carte și conferințe și variatele întâlniri cu cititorii. Această cea mai recentă ediție, a XIV-a, a amplificat și diversificat și mai mult paleta oferită profesioniștilor și marelui public, devenind în acest fel – citez din corecta și justificata autocaracterizare din program – cel mai amplu proiect național dedicat poeziei și unul dintre cele mai urmărite din Europa centrală și de sud-est.
Desfășurat anul acesta între 9 și 15 septembrie, Festivalul a adunat peste 100 de poeți din 21 de țări, și a cuprins 57 de evenimente care, pe lângă maratoanele de lecturi publice live ale poeților înșiși (cu traducerea poeziilor proiectată pe ecranul din spate), a cuprins performance-uri, momente de improvizație poetică, dezbateri, conferințe, ateliere pentru copii și tineret, concerte, expoziții, filme documentare etc. Deschiderea oficială a avut loc, conform tradiției, în eleganta aulă a Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I”, unde, pe lângă intervențiile gazdelor (protagonistul absolut și marele magician al proiectului, Ioan Cristescu, directorul general al Muzeului Național al Literaturii Române, și directoarea generală a Bibliotecii-gazdă), au rostit alocuțiuni Ministrul Culturii, Raluca Turcan, patru ambasadori (ai Croației, Greciei, Serbiei, Braziliei) și o seamă de alți invitați, alocuțiunile fiind urmate de un prim maraton de lecturi publice și de un concert oferit de artiștii Ansamblului Cameral de Muzică Veche Anton Pann, pe instrumente de epocă. Încă de la început evenimentele s-au desfășurat pe întreg parcursul fiecărei zile, multe în paralel, în diverse spații prestigioase ale capitalei.
Înainte de a vorbi despre participarea Italiei, țin să amintesc o idee și o urare, rostite la deschidere de dl. Ioan Cristescu, anume că festivalul este închinat poeziei, poezie care deși a străbătut toate secolele și toate continentele, rămânând mereu vie, continuă să fie de nedefinit, iar urarea era să rămână și în continuare vie și de nedefinit. Am ținut să amintesc ideea și urarea pentru că experiența mea de cititoare de poezie și, încă și mai mult, experiența maratoanelor de lecturi de poezie, în tot felul de limbi, oferite timp de paisprezece ani de acest uimitor festival, n-au făcut decât să-mi dovedească că poezia este într-adevăr de nedefinit și, în acest sens, ea este și teritoriul privilegiat al libertății.
Intrând în subiectul articolului, merită să amintesc că Italia a fost o prezență constantă la variile ediții ale Festivalului: poeți, editori, traducători italieni s-au perindat și și-au făcut auzite vocea și proiectele culturale. Meritul acestei participări constante este unul colectiv: el revine în primul rând Institutului Italian de Cultură, care asigură cu generozitate participarea invitaților italieni, apoi acelui prieten neprețuit al limbii române și al României, mare creator de punți între cultura italiană și cea română, inegalabil traducător, care este profesorul și românistul Bruno Mazzoni, apoi poetului poliglot, director artistic al Festivalului, Dinu Flămând, care iubește Italia și are grijă an de an să fie onorată cum se cuvinte, și poate nu în ultimul rând italienistelor de la catedra de italiană de la Universitatea din București, care se implică constant în traducerea poeziilor prezentate în italiană și în orice lansare a unui volum italienesc.
Să aflăm însă despre cele două poete de anul acesta. Ele veneau după ce, în ediția precedentă, invitatul Italiei, poetul Milo De Angelis, primea marele premiu al festivalului pentru întreaga carieră și își lansa prima antologie de poezie în limba română, antologie de autor, tradusă de italienistele Aurora Firța Marin și Dana Barangea, apărută la editura Humanitas în cunoscuta colecție Biblioteca Italiană – fiind primul volum al unui autor în viață apărut în această prestigioasă colecție dedicată cu precădere clasicilor.

*

Prima în ordinea apariției a fost Antonella Anedda cu care a debutat, chiar în deschiderea Festivalului, primul maraton de lecturi publice. Poeta, neputând participa fizic, a trimis un scurt film în care își citea poeziile preferate. Antonella Anedda este deja cunoscută cititorilor revistei noastre – prezentată aici (nr. 1/2022) în urma acordării, pentru prima dată, a premiului Pavese pentru poezie; este cunoscută și publicului românesc iubitor de poezie grație selecției apărute în excelenta revistă de poezie „Poesis Internațional” (București, nr. 5/2022), în frumoasa traducere a Danei Barangea. Mai înainte însă, în 2020, ea apăruse în importanta antologie bilingvă Poesia presente/ Poezia italiană de astăzi (Humanitas, colecția Biblioteca Italiană, București, 2020, în traducerea Smarandei Bratu Elian și Aurora Firța Marin), unde Anedda stă alături de alți treizeci de poeți italieni contemporani, în selecția alcătuită de Francesco Napoli. Poeziile selectate de Napoli fac parte din volumele ei Notti di pace occidentale / Nopți de pace occidentală, 1999, și Dal balcone del corpo / Din balconul trupului, 2007: sunt poezii lungi, dar nu narative, ci mai degrabă frânte, alcătuite din scurte fulgurații sau apoftegme sapiențiale. Repet din impresiile consemnate în articolul meu din 2022 deoarece ele acoperă și scurtele poezii citite la această ediție a festivalului: aparenta claritate a enunțurilor ei, profund subiective, e făcută din detalii, din percepții fragmentare în spatele cărora trebuie să intuiești mituri personale. Poezia ei vorbește de singurătate, de precaritate, de pierderi și de moarte, dar mai ales de forța ambiguă a cuvintelor.
Poeziile citite de autoare la festival sunt scurte, directe și crude. Vă ofer două în traducere:

Istorie
...plenum exiliis mare, infecti caedibus scopuli.
Tacito, Historiae

Azi mă gândesc la doi dintre atâția câți s-au înecat
la câțiva metri de aceste coaste însorite
găsiți sub barcă, strâns îmbrățișați.
Mă întreb dacă pe oasele lor va crește coral
și ce se va întâmpla cu sângele lor în apa sărată,
și atunci cercetez – caut prin vechile tratate
de medicină legală ale tatei,
un manual în care victimele
sunt fotografiate, la întâmplare, alături
de criminali: sinucigași, asasini, organe genitale.
Peisaje nu, numai cerul de oțel al fotografiilor, rareori câte un scaun,
o spinare acoperită de un cerceaf, picioarele pe o targă, goale.
Citesc. Descopăr că termenul exact este livor mortis.
Sângele se adună jos, se încheagă,
mai întâi roșu apoi vânăt până când în sfârșit devine pulbere
și se poate dizolva în sare.

Anatomie

Un proverb sard zice că pe diavol nu-l interesează oasele
poate pentru că scheletele emană o mare pace
așezate în casete sau în mari decoruri deșertice.
Îmi place zâmbetul lor făcut doar din dinți, craniul lor,
perfecțiunea orbitelor, lipsa nasului,
golul din jurul sexului și în sfârșit părul,
această podoabă pierită în neant.

Nu e o plăcere macabră
e doar realismul chel al anatomiei
laudă adusă exactității și curățeniei.
Închipuindu-ne fără piele
ne simțim mai buni. Poate nu-i cale mai bună
spre rai decât redevenind pietre
decât știindu-ne fără inimă.

Mai trebuie spus că filmarea era fermecătoare: o femeie frumoasă, expresivă, cu o voce tulburătoare. Și pentru că e vorba de voce, țin să citez un mic fragment din justificarea premiului Pavese – deoarece el scoate în evidență diferența majoră față de cealaltă poetă prezentă la Festival. Fragmentul spune: „Poezia Antonellei Anedda este Kosmos (întindere a universului) deoarece cuvântul ei trece, sub aspect etic, dincolo de pronunție, dincolo de timbrul unui cuvânt care aparține lumii”. Ori pentru cea de a doua poetă invitată, Mariangela Gualtieri, poezia este, mai presus de orice, pronunție, este timbrul cuvintelor. Vedem imediat de ce.

*

Mariangela Gualtieri. Nu cunoșteam nici personajul nici poezia ei. Invitația s-a făcut la sugestia prietenului românist, de care spuneam, Bruno Mazzoni, ale cărui antene pipăie toate excrescențele celor două limbi și culturi. Spre deosebire de Anedda, ea nu pare a fi cunoscută în România, drept care trebuie neapărat să vă spun câte ceva din puținele pe care le-am aflat: s-a născut la Cesena, oraș din regiunea Emilia-Romagna, este licențiată a prestigioasei facultăți de arhitectură de la Veneţia, a fondat în Cesena, împreună cu regizorul Cesare Ronconi, teatrul experimental Valdoca pe care îl animă fără contenire, este poetă, dramaturgă, recitatoare și o neobosită creatoare și realizatoare de proiecte în care poezia și rostirea sunt protagoniste. A publicat 10 volume de versuri (două chiar anul acesta) (majoritatea la importanta editură Einaudi), a scris un eseu poetic (L’incanto fonico. L’arte di dire la poesia / Vraja sunetului. Arta de a rosti poezia, Einaudi 2022) și 11 piese de teatru, și unele și altele primind numeroase premii literare. Urmărindu-i activitatea pe internet am descoperit o ființă în continuă mișcare, care cutreieră Italia – și nu numai – punând necontenit în scenă poezia – dacă așa se poate spune: adică redându-i poeziei puterea ei de la începuturi, aceea de a încânta și tulbura prin sunet, prin rostire. Văzându-i diversele înregistrări de la spectacolele de poezie, mi-o închipuiam o femeie maiestuoasă, puțin severă și greu de abordat. 
În Festival urma să apară în seara zilei de sâmbătă, 14 septembrie, în cadrul unui alt maraton de lecturi poetice, care se ținea, conform tradiției, în grădina Muzeului Național al Literaturii Române, sub frunzele copacilor. Venea la rând după o serie întreagă de poeți români și străini, chemați unul câte unul să citească câteva poezii în propria limbă. Limbile erau diferite, poeziile erau diferite, glasurile erau diferite. Dar exista o anume monotonie în această succesiune, toți vorbind așezați pe același scaun și în aceeași poziție. Iar la un moment dat a urmat ea: mai degrabă măruntă, sfioasă și înfrigurată (pentru că începuse să se lase frigul în grădină). Trebuia să-și citească cele câteva poezii alese și proiectate în traducere pe ecran. Dar surpriză: s-a ridicat în picioare și le-a rostit fără vreo hârtie în față. Și iat-o devenind maiestuoasă, puțin severă și greu de abordat: pentru că rostirea ei era o muzică solemnă prin care poeziile căpătau o putere și un sens nebănuite. Știam poeziile pentru că i le tradusesem, dar auzite acolo, deveneau un strigăt și o chemare. Mă opresc aici oferindu-vă și dumneavoastră, în traducere, poeziile rostite de ea – avertizându-vă că va trebui să faceți un efort de imaginație acustică și emoțională și promițându-vă că veți mai auzi de această poetă în limba noastră.

1.

Cel mai bun lucru de făcut în dimineața asta
ca să înalț lumea și specia
este să stau pe-o treaptă la soare
cu pisica în brațe și să toarcem.
Să răspândim firele toarse
pe câmpuri, în văi,
pe deal, până pe piscuri până în constelații
în lumile cele mai îndepărtate. Să torc
cu ea – stăpâna mea.
Să învăț acea mantră ce conține
străvechea vibrație muzicală
poate prima, când din întunericul nemișcat
într-o năvală de fericire
un jet a pus în mișcare creațiunea.

2.
Acum e îndestulat de răni și de cer. Se numește
bărbat. Se numește femeie. Este aici
în albastrul planetei
spune mama. Spune câine
sau auroră. Cuvântul iubire l-a inventat
fiind captiv în ger, pierdut. Departe. Singur.
L-a scris cu degetul muiat în roșu
într-o liniște căzută din zăpadă.

3.
Eu sunt despicată în două, sunt în trecutul apropiat
eu sunt mereu acum cinci minute
spusa mea e falimentară
eu nu sunt nicicând întreagă, nicicând toată, eu aparțin
lui a fi și nu o știu zice, nu o știu zice
eu aparțin și nu o știu zice, nu o știu zice
aparțin lui a fi, și nu o știu zice.

Eu sunt fără adjective, fără predicate,
eu slăbesc sintaxa, eu consum cuvintele,
eu nu am cuvinte pregnante, nu am cuvinte multicolore,
nu am cuvinte schimbătoare, nu am cuvinte tulburătoare,
nu am cuvinte destule, cuvintele
mi se secătuiesc, nu am cuvinte ce dezvăluie,
nu am niciodată cuvinte destule, niciodată destule,
niciodată destule cuvinte.

Am numai cuvinte curente, numai cuvinte obișnuite,
am numai cuvinte falimentare, numai cuvinte dezamăgitoare,
am numai cuvinte ce mă dezamăgesc,
cuvintele mele mă dezamăgesc, mă dezamăgesc mereu,
mereu mă dezamăgesc, mereu îmi lipsesc.

Eu nu sunt nicicând toată, nicicând toată, eu aparțin
lui a fi și nu o știu zice, nu o știu zice, eu aparțin
și nu o știu zice, nu o știu zice,
eu aparțin lui a fi, lui a fi și nu o știu zice. 

4.
Fii duios cu mine. Fii blând.
Scurt e timpul ce ne rămâne. Apoi
fi-vom dâre strălucitoare.
Și cât de dor ne va fi
de omenesc. Ca acum
de infinit.
Dar nu vom avea mâini. Nu vom putea
mângâia cu mâinile.
Nici nu vom putea atinge
ușor obrazul.

Un dor de imperfecțiune
ne va umfla fotonii luminoși.
Fii bând cu mine.
Mânuiește-mă cu grijă.
Umblă cu mine ca și cum aș fi
de cristal, la fel și cu tine. 
Ceea ce suntem
este mai de preț decât comorile ascunse în bunkere,
este sensibil și fragil. Viața are nevoie
de un trup ca să existe iar tu fii blând
cu orice trup. Atinge totul ușor
pune piciorul ușor
și ai grijă
la orice mecanism de zbor
la orice țâșnet la orice rotire
la orice coacere și rădăcină
la orice șopot orice plesnet
la orice piuit și înmugurit
sau pieirit de frunze
până la fenomenul
înfloririi,

până la bucata de carne de pe masă
care este trup de mâncat
pentru ardoarea ta a mea de-a fi aici.
Să aducem mulțumire. Din când în când.
Fie blajină aflarea noastră aici –
faptul că suntem trupuri
alese pentru îngemănarea
întru iubire. 

5.
Întrebare adresată primăverii
cu o periculoasă rimă finală

Dar dacă florile nu existau
înainte, acum cincizeci de milioane de ani. 
Ce inimă absentă
doldora de absență

ce minte preafericită
a explodat în miezul său
în colorate fărâme de sine
de sinele său gânditor.

Ce inimă ce minte
a dat cep
legii înfloririi
culorilor și formelor
și nuanței atât de delicate
a petalelor când se prind
în corolă.

Ce inimă, plină de o
bucurie pe care doar o intuim
ce minte acrobatică
a aruncat primul pumn în nămol
iscând petala
pistilul și corola și urletul de iubire
din a florii colorată fire?

6.
Când vrea să se roage
ea se duce la bazinul din cartier
își pune casca, ochelarii
și intră în apă dar nu e în stare
să întrebe, sau nu crede că poate.
Atunci întinde un braț și zice
uite-mă, pe urmă celălalt
și iarăși uite-mă. Zice uite-mă
la fiecare vâslit cu brațul. Uite-mă,
tu, care ești apă și clor
și trupurile astea ude ca niște spadasini.     

Pe urmă, la vestiar,
încearcă mereu o anume bucurie –
ca și cum i s-ar fi împlinit
o dorință nerostită, de ea
neștiută. Și nu va ști nicicând
ce era.

7.
Copila mea
Pentru tine aș fi dat toate grădinile
din regatul meu, de-aș fi fost regină,
aș fi dat și ultimul trandafir, ultima pană.
Tot regatul l-aș fi dat.

Dar eu îți las barăci și scaieți,
praful greu de peste întreg decorul
bătaia tare a inimii,
pleoapele cusute de jur împrejut. Mânia
de la periferiile speciei. Iar în centru
tot mânie.

Tu însă nu crede celor ce zugrăvesc omenescul
ca pe o fiară șchioapă iar lumea aceasta
ca pe o minge ajunsă la final.
Nu crede celor ce vopsesc totul cu negru
și cu sânge. O fac pentru că e mai lesne.

Noi suntem doar buimăciți, crede-mă.
Dar simțim. Încă mai simțim.
Mai suntem încă
în stare să iubim.
Mai cunoaștem încă mila.

E o strălucire
în orice lucru. Eu am văzut-o.
Acum o văd și mai clar.
Există o strălucire. Nu-ți fie frică.

Rămas bun, chip frumos,
bucurie deplină. Destinul tău
este iubirea. Mereu. Nimic altceva.
Nimic altceva nicicând.

Prezentare de Smaranda Bratu Elian
(nr. 10, octombrie 2024, anul XIV)