„Noua cinematografie italiană în România”, un festival ambițios și câștigător

Ceea ce mi se pare clar din primul moment, văzând programul festivalului „Noua cinematografie italiană în România”, care s-a desfăşurat în perioada 9-13 martie 2022, este ambiția care a fost dată, cu bună ştiinţă, evenimentului. Această componentă, ambiția, este elementul cheie pentru a înțelege alegerile curatorilor și organizatorilor, care au făcut posibil ca „Noua cinematografie italiană în România” să se diferențieze, prin calitate și profunzime, de multe alte festivaluri de film italiene din străinătate. A fost o alegere gândită, dorită și realizată în mod strategic, după cum a subliniat coordonatorul festivalului, criticul și regizorul Mario Sesti care, în cadrul  unei detaliate și bine elaborate conferințe de presă, a folosit în mod explicit  termenul de „ambiție”: acea ambiție care a făcut ca acest eveniment să nu fie un simplu festival – așa cum, repetăm, se întâmplă de multe ori pe plan internațional, ci un proiect mai amplu construit în jurul unei planificări atente. Responsabilii – atât artistici cât şi organizatorico-instituționali – au ţinut să creeze ceva solid și precis, foarte asemănător cu ceea ce se vede într-un festival, așa cum subliniază din nou Sesti. După cum am menționat, această ambiție se percepe și se remarcă prin filmele selectate, prin invitatul de onoare  (Daniele Luchetti, despre care vom vorbi în continuare), ca şi prin numărul și calitatea partenerilor instituționali și neinstituționali: Ambasada Italiei, Institutul Italian de Cultură din București și Agenția ICE din București; instituții românești precum „Muzeul Național al Țăranului Român”, „Cinema Muzeul Țăranului”, Universitatea Națională de Cinema și Teatru „I.L. Caragiale”, Facultatea de Limbi Străine a Universității din București și Cărturești; dar și importante instituții italiene precum Cinecittà și cele două sindicate italiene (Sindicatul Național al Jurnaliștilor de Film Italieni și Sindicatul Criticilor de Film Italieni), care și-au oferit patronajul și ai căror președinți, Laura Delli Colli și Cristiana Paternò, au participat la conferința de presă. La acestea se pot adăuga numeroși parteneri media. Este o listă lungă şi necesară pentru a înțelege, inclusiv din punct de vedere organizatoric, acest element cheie al ambiției.

Intrând în specificul calității programului, „Noua cinematografie italiană în România” nu are în vedere doar cele mai recente opere și autorii contemporani, ci este și un festival care vrea să exploreze, prin prisma mentalității de azi, trecutul și istoria cinematografiei italiene. În cadrul conferinței de presă, s-a remarcat pe bună dreptate că acesta este primul eveniment internațional care aduce un omagiu marii actrițe Monica Vitti, prin proiecția filmului La Supertestimone (1971), precum și artei lui Bernardo Bertolucci prin documentarul Bernardo Bertolucci: No End Traveling (2020), regizat de Mario Sesti și prezentat deja în contexte de prestigiu precum Festivalul Internaţional de Film de la Cannes.

Filmele prezentate fac posibilă înțelegerea tendințelor actuale din cinematografia italiană, prin prezența unor „autori noi”, precum frații D’Innocenzo (America Latină, 2021), dar și prin operele mai recente ale unor Maeștri precum Marco Bellocchio (Marx poate să aștepte, 2021). Și este de mare relevanţă ceea ce spune Sesti când vorbește despre crearea unei punţi de legătură între tendințele filmului italian și celui românesc. România este una dintre cele mai relevante realități cinematografice din panorama cinematografică internațională, de douăzeci de ani încoace odată cu nașterea și dezvoltarea „Romanian New Wave/Noului Val românesc”, comparabil cu diversele „nouvelles vagues” europene ale anilor 1960, dar și cu marea cinematografie est-europeană din aceeași  perioadă. Este chiar dificil, şi îmi face plăcere să spun acest lucru, ca un film românesc să nu câștige, în zilele noastre, unul dintre principalele premii la festivalurile importante: să ne gândim doar la Jude, Pintilie, Netzer, Mungiu sau Puiu. În egală măsură, şi Italia își trăiește propria dezvoltare, puternică, printr-o diversificare a produselor cinematografice care nu s-a văzut de ceva vreme (și, personal, sunt destul de suspicios față de cei care continuă să vorbească despre „criza cinematografiei italiene” fără să vadă o reînnoire care nu este deloc lentă).

După cum am menționat, Daniele Luchetti este invitatul de onoare al festivalului, care a prezentat la Bucureşti două dintre operele sale recente: Momente de fericire neînsemnată (2019)și Noduri (2020), bazate pe romanele lui Francesco Piccolo și Domenico Starnone. Masterclass-ul ţinut de Luchetti la UNATC a fost focusat tocmai pe caracteristica de a face film după opere literare, pe relația dintre cinema și literatură. Acest eveniment a avut parte și de dialogul cu jurnalista Angela Prudenzi (Festivalul de Film de la Veneția) și de participarea actriței Kristina Cepraga, consultantă și amfitrioană a festivalului. În cadrul întâlnirii, care s-a bucurat de o largă participare, Luchetti a atins diverse puncte de interes, pornind chiar de la propria experiență. Să ne gândim astfel, ca răspuns la o întrebare specifică a participanților, la cei cinci pași care duc de la un roman la film și care reprezintă metoda lui Luchetti. Rezumând și parafrazând: 1. să citești romanul fără să te gândești că ar putea deveni un film; 2. să-ţi determini producătorul să cumpere cartea promițând că, dacă cheltuiește bani pe ea, va câștiga și el; 3. să demontezi romanul în acele secțiuni care reprezintă „motoarele secrete” ale acestuia şi să pui la rând aceste motoare ca să-ţi dai seama dacă pot deveni un film și, dacă lipsesc piese, să le inventezi; 4. să scrii filmul; 5. să redeschizi cartea pentru a vedea ce ai uitat, pentru că, dacă ai ținut cartea la distanță, probabil că „ți-au rămas în minte lucrurile importante”.

Luchetti este cu siguranță un invitat de prestigiu, a dovedit-o în cadrul masterclass-ului, și reprezintă o alegere strategică a festivalului: este un autor experimentat, cu o cifră specifică, un autor care utilizează cu măiestrie limbajele clasice ale cinematografiei, dar și cele din zilele noastre, caracteristice serialelor lungi (să ne gândim doar la Prietena genială, serial dar şi audiovizual şi literatură). Luchetti este, fără îndoială, unul dintre autorii a cărui subiectivitate este cât se poate de modernă, plastică și capabilă de confruntare. Acestui masterclass i s-a alăturat și o masă rotundă despre sistemele audiovizuale italiene și românești, cu operatori din ambele țări.

Pe lângă aceste întâlniri, ceea ce frapează este și munca atentă prin intermediul rețelelor de socializare, care a însoțit proiecțiile în faţa publicului participant. Pe lângă filmele menționate anterior, au fost proiectate şi: Surorile Macaluso (2020) de Emma Dante, În afara timpului (2021) de Leonardo di Costanzo, Prădătorii (2021) de Pietro Castellitto și Ascuns (2020) de Giorgio Diritti. Regizorii au ținut să transmită salutul lor prin videoclipuri postate pe pagina de Facebook a Institutului Italian de Cultură din Bucureşti. În unele cazuri în mod rapid (Pietro Castellitto), iar în alte cazuri a fost vorba de prezentări propriu-zise, intense și argumentate, chiar dacă au fost scurte (Damiano și Fabio D’Innocenzo, dar mai ales Leonardo di Costanzo).
Trăgând concluziile și reluând ceea ce scriam la început, „Noua cinematografie italiană în România” este un festival ambițios prin program și organizare, creat cu o strategie culturală precisă și construit pentru a crește. Aștept și așteptăm cu nerăbdare următoarea ediție.

Foto IIC Bucureşti



Armando Rotondi
Traducere de Ioana Opriş
(nr. 4, aprilie 2022, anul XII)