Primul premiu Pavese pentru poezie: Antonella Anedda Angioy

Am mai avut ocazia să le vorbesc, periodic, cititorilor revistei noastre despre premiile literare italiene. Acum voi vorbi despre un premiu de mare prestigiu dar puțin cunoscut la noi, premiul Cesare Pavese, și despre o importantă înnoire apărută în ediția 2021. Înainte vreau totuși să reamintesc câteva caraceristici ale fenomenului italian al premiilor literare, care ne pot servi, nouă românilor, ca model și îndemn.
În Italia premiile literare sunt nenumărate: în afară de câteva resimțite ca având valoare națională, celelalte sunt în general organizate și acordate în nenumăratele orașe sau orășele în care s-au născut feluriți scriitori italieni, mari sau mai puțin mari. Rolul acestor premii e complex și important pentru memoria literară a națiunii precum și pentru  organizarea și coagularea comunităților locale. Adică, pe de o parte, ele readuc periodic la rampă scriitori care, poate, altfel s-ar prăfui, nemeritat, pe rafturile bibliotecilor, pe de altă parte prilejuiesc mobilizarea întregii comunități locale în jurul unui eveniment cultural, iar acesta îi întărește coeziunea, îi hrănește mândria de a aparține acelei lumi și acelui loc, o pune în contact – prin jurii, scriitori premiați, critici și ziariști care vin la fața locului – cu reprezentanți iluștri ai culturii naționale din prezent, incluzând-o în efervescența culturală a momentului. În felul acesta și localități aparent neînsemnate capătă pecetea culturii și răsunet la nivel național și chiar internațional. În plus, localitatea, marcată de memoria scriitorului respectiv, își remodelează identitatea și lucrează permanent la redefinirea ei. Un singur exemplu: ce ar însemna astăzi orășelul Recanati dacă nu s-ar fi născut acolo Leopardi, dacă recanatezii nu ar fi creat acolo un centru de studii leopardiene important la nivel internațional, dacă nu ar organiza renumitele colocvii internaționale leopardiene, dacă an de an cohorte de școlari din toată Italia n-ar veni să pășească în biblioteca în care s-a format geniul poeziei romantice italiene? Și da, cred că românii pot învăța din acest sistem italian să-și valorifice mai bine creatorii locali și să-și întărească (ba adesea chiar să-și făurească) o identitate culturală locală și să fie mândri că îi aparțin.

Soarta micului Recanati este împărtășită și de orășelul Santo Stefano Belbo, comună de nici 4.000 de locuitori, pierdută între colinele Piemontului, pentru că acolo s-a născut Cesare Pavese și pentru că locuitorii săi (nu știu cum s-ar putea deriva numele lor din cel al orășelului, drept care îi numesc, mai simplu, pavesieni) au creat o importantă fundație culturală și un remarcabil premiu literar, dedicate lui Pavese.  Premiul „Cesare Pavese” înființat în 1984 se acordă anual, în luna august – în 2021, din cauza pandemiei, în noiembrie – în chiar casa natală a scriitorului. Premiul, organizat de Fundația Cesare Pavese cu sprijinul primăriei locale, al Regiunii Piemont, al mai multor fundații și instituții private, se adresează tuturor oamenilor de cultură care întrupează cel mai bine un aspect al personalității poliedrice a marelui scriitor, prin urmare are cinci secții, fiecare reprezentând unul din domeniile în care el a excelat: proză, eseu, traducere, activitate editorială, iar din 2021, și poezie. Acest adaos recent mi-a trezit un deosebit interes, deoarece îl așteptam iar el a venit oarecum târziu – de vreme ce toți știm ce poet mare a fost Pavese – și deoarece primul premiu de poezie a fost acordat unei poete de valoare, inclusă și în antologia noastră, apărută în 2020 în colecția bilingvă Biblioteca Italiană a editurii Humanitas, Poesia presente/ Poezia italiană de astăzi, anume Antonella Anedda, pe numele său întreg Antonella Anedda Angioy.  Înainte însă de a vorbi pe scurt despre această poetă care acum se afirmă tot mai mult la nivel național și internațional, cred că merită amintite alte câteva lucruri atât despre premiul Pavese cât și despre prezența lui Pavese în România.
Asemeni celor mai renumite premii literare italiene, și premiul Pavese este într-o continuă creștere și deschidere de orizonturi: din 2020 s-a instituit premiul „Pavese Scuole”, concurs adresat școlilor din întreaga Italie, menit să-i apropie pe tineri de opera pavesiană și, în general, de lectură; ceremonia de acordare a premiilor este tradițional însoțită de o serie de evenimente și întâlniri pe teme de literatură, artă și antreprenoriat cultural; iar încă din anul 2001 premiul e flancat de un amplu și foarte animat festival de muzică, artă, teatru și literatură care, la ediția din urmă, onorată de personalități culturale de primă mărime, s-a inspirat din felul în care Pavese a reelaborat mituri și locuri în splendidul său volum Dialoguri cu Leucò.
În privința prezenței lui Pavese în România, reamintesc că opera pavesiană a fost aproape integral tradusă în românește, și tradusă frumos, dar la aceasta trebuie adăugat că există o minunată italienistă, dăruită trup și suflet operei pavesiene, nu doar ca traducătoare, dar și ca întemeietoare a editurii, a librăriei și a centrului de cultură italiană Pavesiana în București: Mara Chirițescu. Ea se străduiește, de ani buni, să le ofere bucureștenilor un contact permanent cu operele lui Pavese și ale contemporanilor săi. Tot respectul! 

Revenind la premiul de poezie: această ediție inaugurală, unde președinte al juriului a fost marele filolog și critic literar Carlo Ossola, a încununat-o cu lauri pe Antonella Anedda-Angioy, poetă, traducătoare, eseistă deja afirmată. Anedda, născută la Roma într-o familie cu origini sarde și corsicane, a studiat istoria artei la Roma, apoi la Veneția și la Oxford, a colaborat la varii cotidiene și reviste cu articole de critică literară și critică de artă dar și cu poezii, a predat și predă diverse materii legate de literatură în Italia și în afara ei, e membră în mai multe jurii literare naționale. În poezie a debutat în 1992 cu volumul Residenze invernali (Reședințe de iarnă), după care au urmat mai multe volume de versuri și de eseuri –  și unele și altele primind importante premii (precum premiul Montale pentru poezie sau premiul Pușkin pentru eseu) – dar și de proză. În plus, Anedda e și traducătoare din lirica clasică latină precum și din cea contemporană din mai multe țări și limbi. Printre numeroasele recunoașteri naționale (peste 10 premii naționale de poezie) și internaționale merită amintit și titlul de doctor honoris causa conferit de universitatea Sorbona Paris IV.
Acordându-i primul premiu Cesare Pavese pentru poezie juriul nu făcea, așadar, decât să confirme o reputație bine stabilită și o valoare. Motivația redată pe websitul premiului nu este dintre cele mai clare; ea vorbește de poezia care „adună, auscultă, prelungește ca respirație suflul lucrurilor”, de „cuvântul care dezvăluie și se dezvăluie la apogeul crizei, în punctul în care destinul și responsabilitatea se află într-o ultimă încleștare”, de „cuvântul care se întinde etic dincolo de pronunție” etc. V-ați lămurit? N-aș crede. Perplexitatea mea nu ascunde o ironie: pentru că Anedda scrie o poezie în spiritul acestor ultimi ani, o poezie care în genere nu se poate descrie, nu se poate parafraza, o poezie care, fără a fi absconsă, e, în limpezimea ei, de o subiectivitate foarte accentuată care însă face loc unor iluminări tulburătoare; o poezie făcută din fragmente, din detalii, din pierderi, o poezie care, hrănindu-se din percepții, din trăiri și mituri personale, vorbește despre singurătate, despre precarietate, despre cazna de a se privi din afară, dar mai ales despre cuvinte, despre universul lor ambiguu și despre forța lor. Dar deoarece mă tem că încercarea mea de prezentare nu face mai multă lumină decât justificările premiului, cred că mai înțelept este să le ofer cititorilor un eșantion în traducere românească: pentru că poezia lui Anedda se adresează personal fiecăruia, iar, cum e o poezie profund onestă (uneori cutremurător de onestă), depinde de fiecare dintre noi cum o facem a noastră.
Primele trei poezii, traduse de mine, sunt spicuite din varii volume mai vechi dar, aflând cu bucurie, că, înainte de acordarea premiului Pavese, remarcabila revistă românească „Poesis International”, dedicată poeziei contemporane, a publicat un grupaj de versuri din cel mai recent volum al poetei (vădit marcat de moartea mamei), Historia,  în frumoasa traducere a Danei Barangea, adaug alte trei poezii în tălmăcirea acestei tinere și promițătoare italieniste.

Lecție  

Dacă trebuie să scriu poezii acum când îmbătrânesc
vreau să le văd prelingându-se, pierzându-se în alte corpuri
căpătând viață iar până atunci strălucind pe lucrurile din jur
ținându-mi tovărășie precum cepele decojite la lumină
în vreme ce pregătesc ciorba cu ochelarii aburiți
și scriu în grabă un vers pe hârtie
iar uneori mă rănesc
încurcând creionul cu cuțitul.

Nume

Care să fie cuvântul
pentru a spune că nu-i mai porți pică
aceluia care te-a rănit?
Iertare, mi s-a răspuns.
Dar eu voiam, din contră, să vorbesc tocmai de pică.
Ăsta a fost începutul și poate ține loc de exemplu.
În fiecare zi se-arată un cuvânt nou
și nu mi-amintesc ce-nseamnă
sunetul lui clincăne o melodie percepută întrerupt,
pe vremuri familiară, acum pierdută.
Lumina lui obișnuită piere, brusc nu mai contează,
și îi port pică,
îi iert pe cei ce poartă pică, pe mine mă iert?
Există un alfabet de neînțeles,
un limbaj uitat.
Cuvintele se rotesc golite de materia lor încă de dimineață.
Cum să numesc strofa albă
pe care mi-o flutură vântul la fereastră?
Perdea, tendaj? Râsul mi se încheagă în gât.
Ea, adică eu, are o tendință, tinde, spre ce?
La asta știu să răspund: tind spre persoana a treia
spre darul încercat o singură dată
al unei dureri dedublate, scoasă afară,
apoi fixată, ascultată
chiar și în răpăitul lacrimilor
de o altă eu însămi
în stare să-și lepede la pământ pielea cea veche.

Dacă am scris am făcut-o din grijă

pentru că mi-era grijă de viață
de ființele fericite
îmbrățișate în umbra serii
de seara care dintr-o dată le cădea în ceafă.
Scriam de mila întunericului
pentru orice făptură care se trage înapoi
cu spinarea lipită de un parapet
în așteptarea marină – fără să strige – infinită.
Hai scrie, îmi spun,
și scriu Eu ca să înaintez și mai singură în enigmă
pentru că ochii îmi dau alarma
că a mea e tăcerea pașilor, a mea lumina pustie
– de stepă –
de pe țărâna aleii.
Scrie, pentru că toate sunt fără apărare iar cuvântul pădure
tremură mai fragil decât pădurea, lipsit cum e de ramuri
și de păsări
căci doar curajul poate săpa
sus în înalt răbdarea
până despovărează
neagra povară a pajiștii.

Cuante

Fizicienii spun că moartea
există de la început într-un spațiu precis
și stă lângă naștere ca o lumină, ca un măr
sau un obiect oarecare de pe masă.
Că timpul deci nu există și spunem acum și pe urmă
doar ca să nu ne ieșim din minți,
an după an îndoind zilele în calendare,
gândindu-ne la numerele lor turtite
în timp ce ele pulsează de larve și de miere.

Nori, eu
II
                                                            ...ce m-a făcut să uit de mine (Dante, Purgatoriul, VIII, 15)

Nisipul aproape negru, marea de cobalt.
Brusc mă aflam în afara mea, uitată
într-un spațiu pe care nu-l recunoșteam încă.
Deodată ploaia, la fel ca în Nord,
totuși eu lipseam. Priveam lucrurile printr-un chenar,
orbită de lumina unui fulger pe cer.
Cea care eram eu stătea nemișcată în bătaia vântului
cu picioarele înghețate în apă.
Era întoarsă cu spatele, privind în zarea
pe care doar ea o vedea. Mi-am luat sandalele
și prosopul plin de sare. Ploaia era pe sfârșite,
norii se risipeau în aerul alb-cenușiu.
Trecea din nou timpul? Începuse iar curgerea?
M-am lăsat pe mine însămi acolo jos, netulburată.

Și totuși

Când amintirea ei pare că s-a stins
iată cum dublura ei se întoarce
într-un supermarket și împinge un cărucior,
singură, în lumina apăsătoare,
cu mâinile ce nu-s ale ei
și chipul care i se ivește ca un licăr
printre borcanele de sticlă de pe rafturi.
În schimb e chiar ea atunci când spectrul ei
scotocește în sertar după un degetar,
când apucă micuța cupolă de oțel
și mișcă iute acul,
cu privirea ei verde de pasăre de pradă.

Smaranda Bratu Elian
Traduceri de Smaranda Bratu Elian și Dana Barangea
(nr. 1, ianuarie 2022, anul XII)