România la Salonul Internațional de Carte de la Torino 2018

Între 10 și 14 mai 2018 la Torino s-a desfășurat, în tradiționala hală expozițională de la Lingotto, cea de a 31-a ediție a Salonului Internațional de Carte, la care a participat, pentru al zecelea an consecutiv, și România: grație Institutului Cultural Român și Centrului Național al Cărții, și sub organizarea directă a Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneția. Și țin să remarc imediat că în afara țării oaspete, mereu alta în fiecare an, prea puține țări au constant un stand propriu și o participare bogată precum România.  

Mai întâi câteva observații cu privire la această ediție a Salonului: eveniment cultural de anvergură, această ediție a fost concepută și realizată în jurul unei problematici care depășește cu mult granițele obișnuite ale producției și consumului de carte. Organizat de Fundația pentru carte, Muzică și Cultură din Torino în colaborare cu administrația regională și cu cea municipală, dar sprijinit de un număr impresionant de instituții și de sponsori, Salonul a întrunit anul acesta, pe lângă cei peste 900 de expozanți (edituri, librării, biblioteci, asociații culturale etc.), un număr record de scriitori, critici, personalități de renume din toate domeniile artei din Italia și de pe toate continentele, dar și peste 300 de voluntari care au ajutat ca marele organism viu să funcționeze. Clădirea Salonului cuprinde – lucru demn de reținut – pe lângă imensa hală pe care și-o împart între ei expozanții, 40 de spații dedicate conferințelor, dezbaterilor, lansărilor. Toate aceste 40 au fost, și de această dată, asaltate de dimineață, până seara, de cititori, la unele prelegeri sau dezbateri cozile fiind nesfârșite și formându-se cu mult timp înainte. Manifestările, care nu au cunoscut răgaz, au fost grupate în 8 secțiuni tematice, la care s-au adăugat 9 proiecte speciale și de-acum renumitul „Bookstock village” – proiect și spațiu dedicat tinerilor între 1 și 18 ani, găzduind prezentări, dezbateri, jocuri, dar și ateliere, biblioteci etc., adică orice poate stârni curiozitatea, creativitatea, colaborarea și autodepășirea.
Și ar mai fi de amintit cel puțin alte două aspecte ale Salonului de anul acesta: extraordinara extindere în teritoriu (nu doar în oraș, în biblioteci, librării, muzee, săli de concert, unde s-au desfășurat evenimente în paralel cu Salonul, și chiar – lucru, aș spune, de-a dreptul franciscan – în spitale și penitenciare, unde scriitorii s-au întâlnit și au discutat cu bolnavii și deținuții; ci și în afara Torino-ului, prin ceea ce a căpătat numele de „Salone off”, adică lecturi, dezbateri, întâlniri, concerte organizate în alte 14 localități din apropierea capitalei piemonteze, în spații formale sau informale, precum fabrici dezafectate, cafenele, teatre, magazine, piețe, străzi etc.); și, cel de al doilea aspect relevant: răspândirea la distanță a activităților Salonului grație parteneriatelor cu radioul și televiziunea, dar mai ales prin transmisia integrală în streming pe pagina de facebook a Salonului sau prin jurnalul  de pe bookblog-ul tinerilor. 
Afișul – emblemă obligatorie a temei salonului – realizat de Manuele Fior, arhitect dar și ilustrator de carte afirmat, înfățișează (ca odinioară celebra frescă a lui Giandomenico Tiepolo, Lumea nouă), văzut din spate, un personaj tânăr, poate o fată, care tocmai a lăsat în jos cartea pe care o citea pentru a privi în zare o lume viitoare, incertă, ca un miraj: un cer senin pe care se prefigurează parcă silueta Torino-ului. Pentru că inscripția de deasupra, adică tema Salonului, este și ea un fel de miraj, o enigmă: „Într-o bună zi, toate acestea”. În fapt, inscripția este precum începutul unui îndemn, al îndemnului de a răspunde la cinci întrebări pe care Salonul le-a formulat la începutul catalogului și pe care le-a pus autorilor, editorilor, cititorilor mici și mari: Cine vreau să fiu? – adică ce fel de identitate îmi doresc; De ce am nevoie de un dușman? – sau limitele sunt necesare pentru a ne separa sau pentru a fi depășite?; Cui îi aparține lumea? – celor puțini și puternici sau celor mulți?; Încotro mă duc știința și religia? – ambele în transformare, dar în conjuncție sau în disjuncție între ele?; Ce aștept de la artă: eliberare sau revoluție? – sau ce anume trebuie și poate să ne aducă arta azi. Nu detaliez aici variile răspunsuri date la aceste întrebări, nici cele cinci parcursuri bibliografice și multimedia dedicate lor în cadrul salonului prin proiectul Biblioteca Salonului. Dar, ținând seama de diversitatea domeniilor abordate în conferințe, dezbateri, lansări, și de complexitatea mijloacelor de transmitere aduse în discuție și puse în practică, cred că principalele mesaje pe care le-a transmis această ultimă ediție a salonului de carte torinez, în ansamblul său, ar fi următoarele: că lectura cărților servește la a ne pune marile întrebări asupra existenței fiecăruia dintre noi și a ne confrunta unii cu alții în răspunsurile pe care ni le dăm; că obsesia privind dispariția cărții pe hârtie este perimată întrucât multimedialitatea și legătura cuvântului cu imaginea, cu sunetul, cu jocul, cu tehnica, sunt de-acum achiziții indispensabile; că distincția între genuri și specii ale culturii, deși există, nu mai este demult resimțită ca insurmontabilă;  că, la nivel cultural, diferențele generaționale nu creează o scară a importanței ci numai o diversificare a abordărilor; că lansarea unei cărți, ca a oricărui alt produs cultural, are valoare doar în măsura în care produce dezbatere. Am insistat cu această prezentare globală a Salonului pentru că, după părerea mea, el poate constitui, prin abordare, organizare și anvergură, un model și pentru manifestările similare de la noi din țară.  

Și la această ediție a Salonului participarea României se datorează, cum spuneam, Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistă de la Veneția și a bunei lui colaborări cu forul său tutelar, Institutul Cultural Român, și cu Centrul Național al Cărții. De altminteri, prezența mea și în acest an la Salonul de carte torinez este tot consecința acestei bune colaborări. Standul României, plasat excelent, în poziție frontală la una dintre intrările principale în spațiul expozițional, a avut o grafică și o amenajare elegantă: spre intrare, sub emblema Centenarului Unirii, o splendidă paletă de cărți de valoare din literatura, eseistica și istoriografia română, multe dintre ele în traducere italiană;  iar spre interior, „Spazio Romania” amenajat pentru conferințe și dezbateri, bine încadrat și perfect dotat tehnic. Acest ambient a găzduit și evenimentele românești, toate dedicate prezentării și dezbaterii celor mai semnificative traduceri recente în limba italiană. Acestea au oglindit, toate, într-un fel sau altul, întrebările centrale ale salonului. Încerc să le grupez pe genuri, pentru a face mai vizibilă această oglindire.
Poezia a fost prezentă prin trei volume apărute recent în limba italiană, comentate de traducători și de autorii înșiși: volumul L’orologio senza ore (LIT Edizioni) al Anei Blandiana, minunat tradus și prezentat de Bruno Mazzoni și comentat de editorul și criticul Giorgio Manacorda; volumul Ombre e Falesie (Raffaelli Editore) al lui Dinu Flămând, tradus și prezentat de cine semnează aceste rânduri: două volume ce se aseamănă prin vibrația emoțională și sensibilitatea lingvistică; în ele căutarea propriei identități în noianul problemelor existențiale se confruntă cu timpul, cu umbrele trecutului, dar și cu prezența pe cât de vie pe atât de indescifrabilă a realității în care ne mișcăm. Momentele cele mai frumoase ale acestei secțiuni de poezie au fost, fără îndoială, cele în care cei doi autori, Blandiana și Flămând, și-au citit poeziile, cu vocile și intonațiile lor inconfundabile. Cel de al treilea, volumul italienistului și poetului Ștefan Damian, La provocazione dell’aria (Studia/Nemapress) a fost prezentat de autor împreună cu Bruno Rombi.
Secțiunea pe care aș numi-o de eseistică și memorialistică a aprofundat, neprogramatic dar exemplar, toate întrebările tematice ale Salonului. Referitor la întrebările cu privire la nevoia de a avea sau nu un dușman, la direcțiile pe care lumea le-a urmat și amenință să le urmeze din nou, și mai ales la construcția propriei identități, grăitoare s-au dovedit volumele  Da duemila anni (Fazi Editore) de Mihail Sebastian, în frumoasa traducere a Mariei Luisa Lombardo, și Diario, al doilea volum al jurnalului lui Mircea Eliade, cuprinzând perioada 1970-1985 (Jaca Book), în traducerea lui Roberto Scagno. Prezentatorii primului volum, Roberto Scagno și Dan Cepraga, au făcut o complexă analiză a perioadei interbelice văzută prin ochii intelectualului de excepție  care a fost Sebastian și care își declara identitatea multiplă, de evreu, de român și dunărean. Prezentatorii celui de al doilea volum amintit, Natale Spineto, Vera Minazzi, Sante Bagnoli, Horia Corneliu Cicortaș, au oferit, împreună cu traducătorul, o interesantă dezbatere asupra acelorași întrebări în viziunea lui Eliade. Alte trei volume prezentate la această a doua secțiune au aprofundat și răspuns îndeosebi la întrebările tematice referitoare la spiritualitate, la frământata relație știință-religie-artă în formarea insului și a culturii omenirii: a insului, volumul Cioran, Bălan. Tra inquietudine e fede. Corrispondenza (1967 – 1992) (Mimesis ed.), în traducerea lui Ionuț Marius Chelaru și Francesco Testa și îngrijit de Antonio di Gennaro; a culturii europene: Iocari serio. Scienza e arte nel pensiero del Rinascimento (Lindau) de Ioan Petru Culianu, volum îngrijit de Horia Corneliu Cicortaș, și studiul lui Andrei Pleșu, Pittoresco e malinconia. Un’analisi del sentimento della natura nella cultura europea (ETS Edizioni) în traducerea Anitei Paolicchi. Diferite între ele, aceste trei volume și-au dezvăluit, prin grija prezentatorilor, profunzimea analizelor și originalitatea răspunsurilor la întrebările tematice propuse la Salon.
Cea de a treia secțiune a fost dedicată istoriei, adică răspunsurilor la toate întrebările lansate de această ediție a salonului văzute în perspectiva timpului, a marilor evenimente și a preschimbărilor României petrecute în ultimii 100 de ani. Două sunt volumele care au ilustrat această direcție și au făcut-o exemplar: La storia della Transilvania de Ioan Aurel Pop și Ioan Bolovan (Rediviva ed.), în traducerea Floarei Maria Pop, volum prezentat de Cristian Luca și de autori; și volumul de interviuri referitor la relațiile româno-italiene din ultimul deceniu, Come fratelli. La fratellanza italo-romena a 10 anni dall’adesione all’Unione Europea (Unicopli ed.), volum realizat și prezentat de Irina Niculescu și Marian Mocanu.
Un loc aparte, singular prin destin și complexitate, l-a ocupat romanul lui Max Blecher, Cuori cicatrizzati, în traducerea lui Bruno Mazzoni, al doilea publicat de editura Keller după  Accadimenti nell’irrealtà immediata: prezentarea, făcută de Bruno Mazzoni și Luigi Forte, a scos în evidență cum o existență, tragică în realitate și în ficțiune, se poate preschimba într-o explozie de viață, dublată de o profundă meditație asupra tuturor marilor teme ale noastre ale tuturor și ale Salonului din această ediție.

Smaranda Bratu Elian
(nr. 6, iunie 2018, anul VIII)