Săptămâna Limbii Italiene în România, o fericită schimbare de paradigmă

„Săptămâna Limbii Italiene în Lume”, eveniment cultural organizat de peste două decenii, o dată pe an, în luna octombrie, simultan în nenumărate țări din lume prin grija ambasadelor Italiei și a Institutelor italiene de cultură din diferitele țări, are menirea de a promova studierea și răspândirea limbii italiene și, odată cu aceasta, a valorilor culturale neasemuite ale Italiei. Acest eveniment se desfășoară an de an sub înaltul patronaj al Președintelui Republicii Italiene, la inițiativa Academiei della Crusca în colaborare cu Direcția Generală pentru Promovare și Cooperare Culturală din cadrul Ministerului Afacerilor Externe al Italiei.

Nașterea acestui important  proiect, în 2001, i se datorează profesorului Francesco Sabatini, eminent lingvist, filolog și lexicograf, pe atunci președinte al Academiei della Crusca, cel mai înalt for italian în materie de studiere a limbii italiene. Cu riscul de a mă îndepărta puțin de la subiect,  țin să amintesc cititorilor noștri că Francesco Sabatini e bine cunoscut de italieniștii din Romania, nu doar prin faimă și lucrări, ci și prin participarea la centenarul catedrei de italiană de la Universitatea din București în 2009. Încununat cu cele mai înalte distincții ale Republicii Italiene, Sabatini face parte dintre acei savanți care nu se închid în turnul de fildeș ci își folosesc înalta lor cultură pentru a ridica nivelul de exprimare și gândire a marii mase de nespecialiști și îndeosebi pentru a-i educa pe tineri. Nu întâmplător, în decursul anilor, a fost inițiatorul și autorul mai multor programe de televiziune dedicate educației lingvistice a spectatorilor, cu care se întâlnește și în prezent, în fiecare duminică pe canalul RAI 1, într-un program și la o oră de mare audiență. În gândirea acestui savant, o limbă bogată, nuanțată și corect folosită este modelatoarea unei gândiri bogate, nuanțate și independente – deci are o valoare formativă de primă importanță. Ideea „Săptămânii limbii italiene” s-a născut cu țelul specific de a difuza limba italiană pe mapamond, dar e animată de aceeași concepție despre rolul limbii în educație și în societate. În fiecare an, săptămâna aceasta are o temă, aceeași pretutindeni, care însă poate și trebuie să fie interpretată diferit, în fiecare țară, în funcție de specificul și necesitățile locului. Anul acesta, cum era și firesc, din cauza celui de al șaptelea centenar de la stingerea din viață a părintelui fondator al literaturii și limbii italiene, Dante Alighieri, în toată lumea săptămâna limbii italiene a fost dedicată acestui colos. Firește și în România.

Institutul Italian de Cultură din București s-a îngrijit constant și bine de realizarea „Săptămânilor Limbii Italiene” în România. În trecut și acum. Însă în acest an mi se pare că a avut loc o schimbare în abordare. Din câte îmi aduc aminte, în anii din urmă, organizarea evenimentului era centrată pe invitarea unor specialiști, îndeosebi din domeniul didacticii limbii italiene, care țineau un număr de cursuri de aggiornamento (de aducere la zi) cu privire la unele metode și abordări recente ale predării limbii italiene ca limbă secundă. Intenția era bună și justificată, întrucât răspândirea limbii italiene are loc în principal prin instituțiile de învățământ, deci împrospătarea metodologiei acestora ajuta la împlinirea țelului. Sistemul avea însă limitele sale: risca să repete mult din ce se spusese și în anii precedenți, lăsa eficiența cursului în seama bravurii – uneori discutabile – a conferențiarului, feed-backul era adesea nesemnificativ, în plus avea loc o aplatizare a auditoriului (care putea cuprinde, în mod nediferențiat, profesori universitari cu doctorate și profesori gimnaziali începători) și instituia o relație de subordonare între profesorii italieni invitați să conferențieze și profesorii români auditori. Vreau să spun că anumite aspecte, în sine remediabile, scădeau preconizata eficiență a proiectului. Însă mă grăbesc să adaug, spre cinstea Institutului Italian și a „săptămânii limbii italiene”, că profesorii de italiană români au avut totuși parte, pe această cale, de cursuri de perfecționare cum n-au primit, deși ar fi trebuit, din partea instituțiilor românești competente.

Anul acesta lucrurile s-au petrecut cu totul altfel. „Săptămâna limbii italiene” a avut o cu totul altă structură și altă filozofie. Factorii schimbării au fost, cred eu, trei: mai întâi pandemia, care a mutat toate evenimentele online – și, deși multă lume se plânge de izolarea pe care online-ul ar crea-o, mie mi se pare vădit că online-ul a extins contactele și audiența spațial la întreg globul, iar temporal a oferit o libertate de accesare și, deci, o elasticitate oricărei manifestări, nemaiîntâlnită până acum; alt factor a fost, fără îndoială, Dante însuși – menit să ne scoată mereu din pădurea întunecată spre stele – adică menit să deschidă tematica celor mai felurite abordări; iar cel de al treilea factor a fost,  probabil, schimbarea echipei realizatoare: în lipsa unui director al Institutului Italian de Cultură, sarcina de a urmări soarta culturii italiene în România și de a pilota „Săptămâna limbii italiene” a fost preluată de Ambasada Italiei, în principal de proaspătul ambasador, excelența sa Alfredo Maria Durante Mangoni, în persoană, și de responsabilul Biroului de Presă, dr. Vincenzo Tamarindo, însărcinat ad interim cu activitățile Institutului. Neîncorsetați de rutina practicilor trecute, animați de o gândire liberă, deschiși celor mai felurite contacte, implicându-se direct, cu cordialitate și imaginație, în diferitele secțiuni ale proiectului, acești nou-veniți au adus un aer de prospețime și de inedit și au redeșteptat, îmi pare mie, și entuziasmul și eficiența personalului Institutului de Cultură.

Trecând în revistă programul „Săptămânii limbii italiene” de la București, voi lămuri, sper, și în ce constă schimbarea de paradigmă pomenită în titlu. Programul săptămânii a debutat cu două lecții despre Dante ținute de două italieniste românce afirmate, conf.dr. Ana Maria Gebăilă, lingvistă, și lector dr. Aurora Firța Marin, specialistă în literatura italiană, ambele de la catedra de italiană a Universității din București. Lecțiile erau adresate elevilor de la secția de italiană a liceelor bilingve din capitală, „Dante Alighieri” și „Ion Neculce”. Ele au abordat două aspecte diferite ale geniului dantesc, cel lingvistic și cel literar imaginativ, dar mai ales (ca să revin la schimbarea de paradigmă) au înnodat legătura uitată între universitate și școală, fără însă a o aplatiza, ci accentuând menirea fiecăreia.

Programul a cuprins apoi două dialoguri dedicate lui Dante: unul între doi români, în românește – între autoarea acestor rânduri, italienistă, și Horia-Roman Patapievici, filozof și eseist care a dedicat Divinei Comedii una dintre cele mai interesante interpretări din ultimele decenii; celălalt, între doi italieni, în italienește, ambii renumiți dantologi:  Alberto Casadei, profesor la Universitatea din Pisa, și Marco Grimaldi, profesor la „Sapienza” din Roma. Primul dialog a adus în discuție două contribuții neobișnuite la cercetarea dantescă: lecțiile lui Galileo Galilei despre Infernul lui Dante (publicate de curând în românește, de editura Humanitas) și interpretarea recentă a cosmosului dantesc conform geometriei neeuclidiene. Cel de al doilea dialog a plecat de la poezia lirică a lui Dante și de la felul în care ea a devenit treptat o poezie filozofică, religioasă și didactică, pentru a urmări apoi felul în care Dante a fost ori imitat (imperfect) ori a pătruns, pe căi diferite și personale, în operele unor mari creatori recenți, precum T.S. Eliot, Joyce, Borges etc., ajungând până la românul Cărtărescu. Revenind la paradigmă, prin aceste dialoguri organizatorii au onorat de două ori publicul românesc: invitând din ambele țări personalități culturale de primă mărime în domeniu și instituind totodată o poziție paritară între ele și între cele două culturi – paritate pe care o construise cu grijă acel model de director de institut cultural care a fost Vito Grasso.

Între dialogurile amintite, programul a inserat alte două evenimente rare: un excepțional recital din toate cele trei cantice ale Divinei Comedii, rostit de marele actor român Emil Boroghină și însoțit de frumoase efecte vizuale, și documentarul Dante și „Comedia” în istoria cinematografiei realizat de Fabio Melelli, profesor de Istoria cinematografiei la Universitatea pentru Străini din Perugia, prezentat de autorul însuși în dialog cu Vincenzo Tamarindo. Aici ni s-au dezvăluit lucruri uimitoare: cum inspirația dantescă a primilor cineaști a venit de la ilustrațiile lui Gustav Doré proiectate cu „lanterna magică”, cum primele și poate cele mai complete și îndrăznețe ecranizări ale Divinei Comedii datează din anul 1911, din vremea filmului mut, apoi cum Dante, pătrunzând în imaginarul colectiv, a hrănit straturile profunde ale creativității artistice a unor regizori, răzbătând apoi la suprafață, în cele mai felurite forme, în toată cinematografia lumii. Neuitând nici de data aceasta de problema paradigmei, spun că ultimele evenimente pomenite au propus un dialog al artelor și al imaginațiilor puțin prezent în trecut, mult dorit în prezent.

Toate manifestările, am mai spus, au fost – cum era de așteptat – online. Poate nu mulți am putut să le urmărim în direct. Ele au fost însă de îndată postate pe pagina de facebook și pe canalul youtube al Institutului Italian de Cultură de la București și – lucru demn de admirat, pentru care mulțumesc echipei institutului – materialele rostite în italienește au primit îndată subtitrare românească. Este o soluție pragmatică excelentă pentru a înlesni accesul la ele, dar este totodată și un semn de respect pentru cititorii români și o dovadă de seriozitate în construirea acestui proiect cultural. Postată acolo, pe hulitele rețele de socializare, „Săptămâna limbii italiene ” își asigură, anul acesta, în România, o îndelungată și frumoasă remanență. Ea dovedește, îmi pare mie, că în această toamnă în cultura italiană din România a început să adie un vânt de primăvară.

Smaranda Bratu Elian
(nr. 11, noiembrie 2021, anul XI)