Partea plină a cupei: Un studiu de caz asupra badantelor românce din Italia de Sud

În 28 noiembrie 2022 am asistat la Biblioteca Centrală Universitară „Eugen Todoran” Timișoara la un eveniment de excepție. Gloria Gravina, o adevărată ambasadoare culturală a Italiei în România, a prezentat filmul documentar Sindromul Italia, cealaltă față a medaliei. Independența și emanciparea femeilor migrante din România ca rod al cercetării sale doctorale. Profesoară la Universitatea de Vest din Timișoara, originară din Italia, Gloria este prezentă în mediul cultural și educațional din Timișoara din 2009.
Prezentul naște povești și mituri care devin, cu trecerea timpului, imaginea unei epoci. De când sunt mamă povestesc mai mult și ofer mai multă importanță poveștilor. Pentru că ele surprind realitatea, redau experiențe, anvelopează în metafore fapte ale vieții, definesc și creează legături cu celălalt, acționând ca niște depozitare ale memoriei.
Statistic, în Italia trăiesc acum peste un milion de români. Muncitori, visători, hoți, intelectuali, etc… În acest moment, românii reprezintă cea importantă comunitate de imigranți din Italia. Majoritatea comunității române din peninsulă este reprezentată de femei care lucrează în domeniul îngrijirii bătrânilor.
Termenul de badantă reprezintă o categorie profesională. Ea îngrijește, ea vindecă, ea alină, ea înțelege, ea spală, ea curăță, ea șterge, ea strânge. În Italia. Ea este mama „orfanului alb”, ea plătește facturile, ea construiește și mobilează casa, ea vine în luna august în România.
Dar EA ? Unde este EA în acest peisaj al nevoilor, al plăților, al dependențelor celorlalți?
Tocmai de la această întrebare pleacă Gloria Gravina în cercetarea care determină teza ei de doctorat: Sindromul Italia, cealaltă față a medaliei. Independența și emanciparea femeilor migrante din România. Teoreticiana analizează fenomenologic, social, antropologic, contextual și particular situația badantelor românce din peninsulă. Filmul documentar proiectat în Aula BCUT „Eugen Todoran” este parte componentă a acestei cercetări.
 
Italia și România, două lumi atât de diferite, ca două universuri aparte, ca două mari familii în căutare de valori uman valabile… În schimbul banilor pentru facturile din România, pentru creșterea copiilor, pentru construirea unor case (care uneori rămân goale!), româncele își dau timpul, energia, viața. De aici, sute de mii de povești…
Majoritatea italienilor nu își duc părinții la azil. Structura matriarhală și creștină a gândirii peninsulare determină familiile italiene să decidă asupra păstrării și îngrijirii bătrânilor la domiciliul propriu. Uneori mai există și rațiuni economice care fundamentează această decizie.
Și aici „intră în scenă” badanta. Denumirea profesională a îngrijitoarei de bătrâni italieni nu se aplică vreunei naționalități aparte, dar româncele sunt preferate și apreciate. Pentru că sunt serioase, tandre, pun suflet, se adaptează ușor și nu se plâng prea mult. Este vorba, în general, de femei din țara noastră trecute de prima tinerețe, victime ale disponibilizărilor masive din fabricile românești, ale trecerii traumatice dinspre comunism către capitalism, de mame singure cu obligații materiale care le depășeau, de femei aflate în căsnicii sau relații toxice, abuzive, care au hotărât „să-și ia viața în mâini”, și au plecat în Italia „la muncă”.
„Saltul în necunoscut” este însoțit întotdeauna de riscuri. Majoritatea româncelor au sosit în Italia în jurul anilor 2000. Unele cu acte, altele fără acte. Unele cu contracte, altele fără contracte. Majoritatea, cu autobuzul.
Pe lângă trauma despărțirii de familie, ele au trebuit să-și investească energia în adaptarea la un mediu nou, să învețe uneori „din mers” tot ce ține de îngrijirea persoanelor în vârstă, s-au confruntat cu situația modificării statutului social și cu tectonica relațiilor din România; raporturile de dependență financiară cu familia „din țară” au evoluat diferit, în funcție de caz. Pe lângă aceste eforturi în relație cu comunitatea din România, aceste femei au trebuit să se adapteze la particularitățile specifice persoanei avute în grijă (cunoștințe medicale, de îngrijire a corpului, noi noțiuni de gastronomie etc.). În filmul proiectat de Gloria există o româncă ce vorbește un dialect regional italienesc pentru că aceasta era „limba” de comunicare cu bătrâna ei, lucru care m-a emoționat puternic.

Gloria Gravina documentează situația badantelor românce din zona de Sud a Italiei, în Sicilia. Se știe că în Italia de Sud sunt mai puțini bani, dar mai multă căldură și culoare.
Am fost impresionată să urmăresc interviuri din Catania, Palermo etc. (am recunoscut într-unul dintre cadre statuia lui Nicolae Bălcescu din Grădina Garibaldi din Palermo) cu femei din România care lucrează acolo de peste 15, 20 de ani.... Gloria a ales să prezinte partea luminoasă a posibilităților migrației contemporane dinspre România spre Italia și astfel am avut ocazia să descoperim femei care s-au redescoperit, s-au definit prin călătoria în spațiul meridional, au devenit independente financiar, și-au ajutat copiii și au dobândit un nivel de viață superior celui din România.
Am admirat în cadrul documentarului doamne care vorbeau fluent limba italiană și care mărturiseau că au învățat-o exclusiv în Italia, femei hotărâte, independente financiar, mature și mândre de ceea ce au realizat în viață odată cu relocarea. Majoritatea nu doreau să se întoarcă în România. Cu siguranță în spatele zâmbetului fiecăreia se ascund și experiențe grele, lacrimi, suferințe. Dar pentru mine ele sunt niște eroine, niște învingătoare!

Pentru mine, ca artistă și teoreticiană de artă, Italia este țara patrimoniului universal, leagănul unei civilizații care a știut să nască artă din modul de a gândi, apoi din arhitectură, sculptură și pictură. Peninsula e spațiul care a „născut” artiști precum: Giotto, Giorgione, Leonardo da Vinci, Donatello, Duccio, Andrea Mantegna, Caravaggio, Giovanni Boldini, Amedeo Modigliani, Giorgio Morandi etc. Dar și spațiul cultural care a făcut posibilă existența unei pictorițe precum Artemisia Gentileschi.
Am petrecut în Italia timp de calitate prin muzee, galerii și instituții de cultură. Și am învățat de la cei mai buni. Vreau să cred că îngrijitoarele românce își vor face timp să viziteze muzee și galerii și nu vor trece pe lângă toată oferta culturală a Italiei cu capul în pământ.
Poate că în poveștile contemporane femeia va fi personajul principal. Poate că ea va fi eroul, cuceritorul, deschizătorul de drumuri. Poate că în parcuri vor fi mai multe lucrări monumentale făcute de femei și despre femei.
Felicitări, dragă Gloria Gravina, pentru studiul tău! Ai știut cum să ne întâlnești pe toți într-o mare familie.

Andreea Foanene
(nr. 12, decembrie 2022, anul XII)