„De-a viața-scunsa”. Adriana Lucaciu între propria creaţie şi modelarea noilor generații de artiști

Adriana Lucaciu (n. 1965, Lugoj), artist vizual şi profesor la Facultatea de Arte şi Design din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara, este laureata Premiului „Aurel Breilean” pentru Arte și Sport la Gala Premiilor UVT 2020, care îmbogăţeşte seria de premii și distincții pe care le-a obţinut pentru activitatea de creaţie. În cariera sa didactică de aproape trei decenii, a fost Decan al Facultății de Arte și Design (2008-2012), Director al Programului de studii universitare Arte plastice-Grafică (2012-2016), Prodecan și membru în Consiliul Școlii doctorale de Arte  (2016-2020), iar în prezent este Director al Școlii doctorale de Arte. Membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România din 1993, Adriana Lucaciu are un portofoliu care însumează 19 expoziții personale, în țară și în străinătate, și peste 400 de participări la expoziții naționale și internaționale.
Despre profesia de dascăl, despre propria creaţie şi arta timişoreană, în amplul interviu realizat de Afrodita Carmen Cionchin, însoţit de o galerie reprezentativă de lucrări.


Aţi primit Premiul „Aurel Breilean” pentru Arte și Sport în anul aniversar FAD - 30 de ani de la reînfiinţare. Ce aduce acest premiu în activitatea dumneavoastră de aproape trei decenii în această instituţie?

Este o onoare pentru mine să primesc această distincție pentru activitatea mea de creație, acordată de Universitatea de Vest din Timișoara, în cadrul Galei Premiilor UVT 2020, chiar în anul aniversării a 30 de ani de la redeschiderea porților învățământului superior de artă timișorean. În plan profesional, consider că reprezintă un gest de apreciere din partea juriului care mi-a acordat acest premiu, pentru ceea ce am încercat să realizez ca artist și ca profesor la Facultatea de Arte și Design unde lucrez de când am absolvit studiile. Dar, mai mult decât atât, acest premiu îmi consolidează sentimentul apartenenței la o comunitate cu care m-am identificat în toți acești ani și care mi-a oferit șansa de a-mi dezvolta o altă latură, aparte, dar îngemănată cu cea de creator – cea de modelator și îndrumătoral unor generații de tineri artiști.  
  


Între Alfa și Omega (tehnică mixtă pe hârtie 70x100 cm)

Cum au fost începuturile dumneavoastră la Facultatea de Arte şi Design Timişoara?

La Timișoara am (re)venit ca preparator, în anul 1992 (anul absolvirii studiilor superioare, la Academia Națională de Artă din București). La Universitatea de Vest, profesorul și pictorul Aurel Breilean reușise să înființeze în 1990 o catedră de Arte plastice, în cadrul Facultății de litere. Sincopa dintre desființarea Facultății de desen cu profil pedagogic în anii ’70 și reactivarea învățământului superior de artă la Timișoara, a făcut ca o bună parte dintre foștii absolvenți ai Liceului de arte plastice, cei care au urmat facultăți de artă, să rămână în alte centre universitare sau să ia calea străinătății. În atari condiții, noua structură universitară avea nevoie de tineri absolvenți pentru a completa personalul didactic. M-am înscris și eu la concursul pentru ocuparea unui post de preparator, în ultimul moment, reușind să obțin cu greu actele necesare de la București, accesul în instituție fiind restricționat de derularea examenelor de admitere.
Am predat inițial la specializările Grafică, Pictură și Pedagogia artei, unde, printre alții, mi-au fost studenți și foști colegi de liceu, unii mai „vârstnici” decât mine. Din cauză că în timpul regimului comunist era dificil să urmezi o facultate vocațională, nu mulți dintre noi au avut această șansă, numărul de locuri fiind extrem de mic. Situația mi s-a părut bizară și ușor stânjenitoare, cu atât mai mult cu cât, pe de altă parte, nici ceilalți studenți nu prea știau dacă le sunt colegă sau dascăl.
Ca orice început, a fost dificil din perspectiva neajunsurilor bazei materiale, dar angajamentul, implicarea și entuziasmul au suplinit tot ceea ce nu ne-a fost dat să avem. Studenți și profesori, eram animați de bucuria și șansa de a pune bazele unei școli noi, continuatoare a programului experimentat al Liceului de arte plastice din Timișoara – prin cadrele didactice care au migrat dinspre acesta spre sistemul universitar, dar având ca deziderat integrarea învățământului de artă local în contextul celui european. Oferta educațională s-a diversificat ulterior, odată cu înființarea specializărilor Sculptură, Arte textile și Design, făcând posibilă întemeierea Facultății de arte plastice. Astfel, am avut bucuria de a preda alături de domnul profesor Aurel Breilean, care a ocupat și primul mandat de decan și de artiștii-profesori: Romul Nuțiu, Peter Jecza, Ion Sulea Gorj, Gabriel Kazinczy, Constantin Flondor, Suzana Fântânariu, Szakats Bela, Constantin Catargiu, dintre aceștia, maeștrii Constantin Flondor și Szakats Bela fiindu-mi anterior dascăli în anii de liceu.
Neavând ateliere suficiente, o parte au fost improvizate în câteva travee ale clădirii universității de pe Bv. Vasile  Pârvan nr. 4 sau, în același imobil, la etajul 7; altele pe str. Pestalozzi sau în căminele studențești. Însă nimic din toate acestea nu a stăvilit creativitatea, dedicația și dorința de a face ca lucrurile să se întâmple în cel mai bun sens. Eforturile decanilor ce au urmat – profesorii Constantin Flondor și Dumitru Șerban – au făcut ca școala să-şi găsească o „vatră”, la început pe str. Bogdăneștilor nr. 32 și mai apoi pe str. Oituz nr. 4, unde se află și astăzi. 


Carte de artist Între Alfa şi Omega, coperta 1 (2017)



Între Alga și Omega (tehnică mixtă 35x35 cm, 2017)


Sunteţi fiica pictorului Simion Lucaciu, în ce măsură v-a orientat spre artă ca profesie şi care au fost primele învăţăminte pe care vi le-a transmis?

Am crescut în atelierul tatălui meu și acest fapt nu avea cum să rămână fără urmări în viața mea. Dar spre artă nu a fost el cel care m-a determinat să mă îndrept, ci un complex de împrejurări. Într-o primă instanță – prietenia cu Simona Nuțiu, fiica pictorului Romul Nuțiu, cu care pe la vârsta de 10 ani (prin clasa a patra, înainte de gimnaziu) ne-am spus că „la arte” va fi cu siguranță mai interesant decât la orice altă școală. Aveam deja prieteni acolo, copiii altor artiști, cu care ne știam din anturajul părinților noștri, de la vernisaje sau sindrofii (Bogdan Achimescu, Andreea Flondor, Gloria Moser, Sorin și Tudor Vreme). Din clasa a V-a am ajuns elevă la Liceul de arte plastice, unde i-am avut profesori de specialitate pe doamna Elena Minodora Tulcan, domnul Szakats Bela, iar la liceu, pe domnul Constantin Flondor. Apoi, mirajul unui oraș cu vervă culturală și o oarecare dorință de independență m-au făcut să mă îndrept spre capitală și nu spre Cluj – orașul unde studiase și tatăl meu.
La Timișoara, orientarea școlii era de o cu totul altă factură decât pregătirea și parcursul artistic al tatălui meu, așa încât sfatul pe care l-am primit de la început a fost acela de a avea încredere în profesorii mei, făcându-mă să înțeleg că părerile puteau fi contradictorii față de învățătura primită, ceea ce ar fi creat în mintea mea de copil unele confuzii. A fost însă aproape sufletește și ori de câte ori îi ceream sfatul, mi-l oferea cu mult har și căldură. Simțeam în el un sprijin moral și, fiind un truditor împătimit într-ale artei, am recunoscut în el modelul „pictorului-pictor” – cum l-a și definit, într-un articol de presă, colegul său de breaslă, profesorul universitar și pictorul Ciprian Radovan, un model al artistului fără astâmpăr, îndrăgostit de pictură.
Apoi am urmat facultatea la București – șase ani departe de casă – unde l-am avut profesor pe graficianul Mircia Dumitrescu. În Timișoara veneam doar în vacanțe și uneori primeam vizita părinților mei. Altă experiență de viață, altă abordare pedagogică.  



Simion şi Adriana.Lucaciu în expoziţia Simion Lucaciu Galeria Helios Timişoara, 1981

Instituţia maestrului, aşadar: cum funcţionează la noile generaţii şi care au fost maeştrii dumneavoastră?

„Instituția maestrului”, în ceea ce mă privește, nu are o singură amprentă. De aceea, cred că și urma acesteia este una polimorfă, iar pe măsura desprinderii de școli, ea s-a estompat tot mai mult. Paradoxal este faptul că de la o vreme regăsesc, în modul în care mă raportez la creație, afinități cu felul în care tatăl meu înțelegea arta.
De la fiecare dintre dascălii mei am învățat câte ceva: un tip de pedagogie bazată pe spiritul ludic și ingeniozitate – de la doamna profesor Elena Minodora Tulcan; puterea de sugestie a simplității ferme, obținută din sinteza formelor și a volumelor – de la domnul profesor Szakats Bela; conceptualizarea demersului artistic – de la domnul profesor Constantin Flondor; apropierea de tehnicile graficii, gravurii și cărții – de la profesorul Mircia Dumitrescu și, nu în ultimul rând, aportul de sensibilitate în creație de la tatăl meu, Simion Lucaciu.
Un maestru este întotdeauna un reper, el conferind o direcție spre care tindem, cel puțin la început de drum. Ține de natura întâmplării, a șansei să îl întâlnești atunci când ești pregătit să îl recunoști și să-l accepți drept călăuză; el poate fi unul dintre dascălii tăi sau unul dintre modelele cu care tinzi să te identifici. Sunt convinsă că nu s-a schimbat nimic nici în privința noilor generații, doar că sub bombardamentul informațional la care cu toții suntem supuși/expuși (?), poate e mai dificilă „recunoașterea” și, de aceea, cu atât mai important mi se pare mentoratul.

De la şcoala bucureşteană la şcoala timişoreană de artă, cum a fost acest pasaj şi cum vă defineşte această dublă apartenenţă?

În drumurile mele, Bucureștiul este undeva la mijloc, pe un traseu tur-retur. Am plecat din Timișoara după o primă și importantă etapă de formare, am adăugat „ingrediente” noi într-o a doua etapă de studii la București și am revenit în Timișoara pentru o a treia etapă, marcată de explorări continue, de „himerice” căutări. Ca în toate domeniile de altfel, poate doar cu un strop mai mult în cele creative, pe calea devenirii noastre apar uneori stații în care zăbovim din când în când, opriri mai scurte sau de mai lungă durată, urmându-ne apoi drumul sub imboldul descoperirii, al revelației. M-au marcat ambele zone culturale, fiecare în felul ei, fiecare cu valorile și mentalitățile ei, bune ori mai puțin bune, deopotrivă.



Absolvirea facultăţii în 1992,  în fata Universităţii Naţionale de Artă Bucureşti
De la stânga la dreapta, rândul de sus:
Cristian Tarbă, Florin Stoiciu, Ruxandra Călăraș, Prof. Mircia Dumitrescu, Călin Chivu, Gavril Kovacs
jos: Cristian Țârdel, Mariea Petcu, Adriana Lucaciu, Carmen Roșu



După 20 de ani, în 2012,  înainte de expoziţia aniversară (credit foto: Florin Stoiciu)
Corina Rădulescu, Florin Stoiciu, Cristian Țârdel, Adriana Lucaciu, Călin Chivu, Mariea Petcu, Gavril Kovacs,
Prof. Acad. Mircia Dumitrescu, Rxandra Călăraș, Cristian Tarbă


Cum vedeţi realitatea artistică timişoreană în dinamica formelor sale instituţionale, publice şi private?

Timișoara a fost un reper cultural important în anii 1970-1980, pe harta artelor vizuale din România și nu doar de aici, în pofida instaurării „revoluției culturale” impusă de Nicolae Ceaușescu odată cu adoptarea Tezelor din iulie 1971. Poziția de „avangardă” a fost menținută și după 1989, printr-o serie de evenimente inițiate de artiștii locali și prin festivaluri  precum cel de performance „Zona Europa de Est ”, „Stare fără titlu” –  organizate de criticul de artă Ileana Pintilie-Teleagă și, nu în ultimul rând, prin participarea activă a studenților Facultății de arte plastice, proaspăt reînființată (prin „Studentfest” – de care-și leagă numele, alături de alții,  Ciprian Chirileanu sau Tiberiu Giucă, studenți la acea vreme, sau Bienala de gravură „Graphium” inițiată de prof. dr. Constantin Catargiu și studentul de atunci Vică Adorian). Pe fondul efervescenței libertății postcomuniste, au apărut inițiativele private, concretizate în plan cultural prin deschiderea unor spații expoziționale aparținând unor fundații sau ONG-uri, precum Galeriile First, Galleria 28,Triade, Dure,Calina, Calpe. Practic, acestea au asigurat continuitatea vieții artistice timișorene, alături de puținele instituții de stat (Muzeul de Artă, Muzeul de istorie - Bastionul „Terezia”, Galeria Pygmalion), Facultatea de Arte și Design-Galeria Mansarda) și Uniunea Artiștilor Plastici–Filiala Timișoara (Galeria Helios), vitregite de o susținere financiară semnificativă.
În ultima decadă, implicarea asociațiilor și a fundațiilor culturale a revigorat și intensificat activitatea destinată artelor vizuale (Fundația Artencounters, Fundația Bega, Fundația Triade, Asociația Contrasesn, Simultan, ș.a.) susținând artiști consacrați și conferind o perspectivă în afirmarea artiștilor emergenți. Câștigarea titlului Timișoara Capitală Europeană a Culturii a stimulat angrenarea acestor instituții în configurarea unui context prielnic artelor vizuale.  



Măslin (tehnică mixtă pe pânză 100X100 cm, 2012)

Gândindu-ne la Italia, ce nume din arta contemporană italiană aţi vrea să vedeţi la Timişoara?

Îmi vin în minte doar nume mari și nu cred că Timișoara are capacitatea financiară sau interesul să susțină prezența lor în urbe, dar asta nu mă împiedică să mă pronunț: Maurizio Cattelan, Loris Cecchini, Francesco Clemente, Mimmo Palladino, Michelangelo Pistoletto...

Din prezent spre viitor: cum percepeţi efectele tehnologiei asupra artei contemporane, între ideea de ʽdependenţă’ şi ʽcriză’, pe de o parte, şi evoluţie, noi domenii artistice, pe de altă parte?

Tehnica și tehnologia au fost dintotdeauna parteneri ai artelor și ai unor artiști fascinați de acestea și cred că e suficient să dau exemplul lui Leonadro da Vinci. Dar ca să revin în prezent, aș aminti tot un artist italian – Arcangelo Sassolino – care utilizează în creația sa materiale și procese industriale precum și principii ale mecanicii. În era digitalizării, noile tehnologii sunt utilizate cu succes în industria cinematografică, a jocurilor pe calculator, iar artiștii vizuali nu au întârziat nici ei să le experimenteze; fotografii, graficienii, pictorii, sculptorii, artiștii decoratori, designerii, indiferent de pregătirea lor inițială, au abandonat granițele dintre genuri și o parte sunt artiști multi-media, practicând arta în varii forme de exprimare și manifestare. O serie de tendințe care utilizează informatica sunt deja prezente în arta actuală și aș enumera doar câteva: Computer Art, Internet Art Electronic Art, Systems Art, New Media – Computer games, Interactive Film,  Cyberarts, Art Software,  etc.

Behind the Earth
print digital 10x10cm (2020)
Circumstance 3
print digital 22x22cm (2020)
Circumstance 4
print digital 30x30cm (2020)


Joc dinamic
print digital 25x25cm (2020)
Joc dinamic 1
print digital 25x25cm
Joc dinamic 2
print digital 25x25cm


Întorcându-ne la anul care tocmai s-a încheiat, cum s-a reflectat 2020 în arta dumneavoastră?

Pentru mine a fost un an prolific în planul creației, în ciuda multor aspecte legate de acomodarea la schimbările datorate stării de fapt prin care trecem cu toții. Un an încheiat cu mulțumirea că i-am făcut față, cu satisfacții legate de profesia de dascăl, de reușitele studenților mei și cu bucuria de a fi fost mai aproape de familie.

Ce aţi dori să vă aducă 2021?

Să rămânem sănătoși și încrezători că viitorul apropiat ne va readuce pe linia de plutire și că jocul de-a Viața - scunsa” va avea un happy-end.


De-a viața-scunsa (tehnica mixtă pe pânză 50x100 cm)

La final, vă rog să alegeţi lucrarea/seria care în acest moment consideraţi că vă reprezintă cel mai bine şi să ne ʽvorbiţi’ despre ea!

Seriile mele de lucrări sunt „ciclice”. Unele dintre aceste „cercuri” s-au închis, altele sunt încă în „mișcare”. Dintre acestea m-aș opri la cea mai longevivă dintre ele, intitulată „Întrupări”, și care, întâmplător sau nu, este cea care m-a însoțit în acest an pandemic.
Proiectul artistic a demarat în anul 1999, când am conceput primele 6 lucrări pentru a evoca martirii Revoluției Române din Decembrie 1989. Am pornit de la un fapt real, prin puternicul impact pe care l-au avut asupra mea fotografiile cutremurătoare ale trupurilor neînsuflețite ale celor uciși la Timișoara, la care am avut acces prin documentarea extraordinară realizată în timpul Revoluției de fotograful timișorean Constantin Duma. O parte dintre aceste corpuri au fost maltratate și desfigurate pentru a șterge identitatea eroilor sacrificați. Tema aceasta, a sacrificiului eroic, s-a transformat ulterior într-un subiect reiterat periodic în creația mea, ca un perpetuum memento mori, dar și ca o evadare temporară din tumultul cotidian, dobândind mereu, cu fiecare lucrare în parte, alte conotații. Tema a devenit un subiect de reflecție asupra condiției umane, asupra caracterului ei tranzitoriu, inefabil și precar.
Seria de lucrări însumează în prezent 30 de picto-desene, realizate în acril, tuș, cărbune și sangvină, pe dimensiunile 280x80-90 cm. Ecourile tainicele ale interiorităţii sunt metamorfozate în configurări vizuale gestuale, pe care  le-am așezat pe pânză ca pe o epidermă pe care timpul își lasă amprenta. Prin manevrarea lor – pliere, desfacere, șifonare – lucrările au înregistrat și arhivat însemnele vremii, iar urmele imprimate pe suprafața suportului au fost integrate în lucrare. Liniatura, ușor în relief, mi-a servit adesea ca sugestie în configurarea desenelor, actul plămădirii imaginii devenind un joc al descopeririia ceea ce părea deja existent, consubstanțial, dar nevăzut, în materialitatea pânzei.


Seria Întrupari nr. 17
tehnică mixtă pânză 280x80cm (2020)
Seria Întrupari nr. 19
tehnică mixtă pânză 280x80cm (2020)
Seria Întrupari nr. 21
tehnică mixtă pânză 280x80cm (2020)


Seria Întrupari nr. 22
tehnică mixtă pânză 280x80cm (2020)
Seria Întrupari nr. 23
tehnică mixtă pânză 280x80cm (2020)
Seria Întrupari nr. 24
tehnică mixtă pânză 280x80cm (2020)


Seria Întrupari nr. 25
tehnică mixtă pânză 280x80cm (2020)
Seria Întrupari nr. 23
tehnică mixtă pânză 280x80cm (2020)
Seria Întrupari nr. 24
tehnică mixtă pânză 280x80cm (2020)




Pagină realizată de Afrodita Carmen Cionchin
(nr. 1, ianuarie 2021, anul XI)