În dialog cu Alessandra Carati, finalistă a Premiului Strega, ediţia 2022

Inaugurăm în acest număr o serie de Întâlniri/Interviuri cu scriitori italieni câştigători şi finalişti ai celor mai importante premii literare din Italia. Traducerea interviurilor este realizată de studenţii de la italiană în cadrul Laboratorului de Traducere Literară coordonat de Afrodita Cionchin la Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie de la Universitatea de Vest din Timişoara.

În decembrie vă propunem o întâlnire cu scriitoarea Alessandra Carati (n. 1975), care a obţinut locul al III-lea în finala celei de-a 76-a ediții a prestigiosului Premiu Strega cu romanul E poi saremo salvi (Și apoi vom fi liberi), apărut în 2021 la editura Mondadori din Milano, lărgind, evident, perspectiva și spre alte teme de actualitate în interviul realizat de Afrodita Cionchin şi Giusy Capone. Traducerea din italiană este semnată de Alexia Lascu şi Raluca Ardeuan, studente în anul al III-lea LIT UVT.


Premiul Strega din acest an a fost câştigat de scriitorul Mario Desiati cu romanul Spatriati / Expatriații (Einaudi), care a obţinut 166 de voturi. Ediția 2022 a văzut pentru prima dată șapte cărți finaliste, în loc de cinci, celebra „cinquina” (dat fiind că au fost două cărţi la egalitate de voturi în poziţia a cincea, în timp ce a şaptea, conform regulamentului, era obligatoriu să fie o carte publicată de o editură mică sau medie). Clasamentul finalei care s-a desfăşurat la Muzeul Etrusc din Villa Giulia din Roma, în 7 iulie 2022, este următorul: pe locul al II-lea, Claudio Piersanti, Quel maledette Vronskij / Blestematul de Vronski (Rizzoli), pe locul al III-lea, Alessandra Carati, E poi saremo salvi / Și apoi vom fi liberi (Mondadori), pe locul al IV-lea, Veronica Raimo, Niente di vero / Nimic adevărat (Einaudi), care a câștigat şi premiul Strega Giovani. Pe locul al VI-lea, Marco Amerighi, Randagi / Vagabonzi (Bollati Boringhieri), pe locul al VI-lea, Fabio Bacà, Nova / Nova (Adelphi) și pe locul al VII-lea, Veronica Galletta, Nina sull’argine / Nina la mal (minimum fax).

Alessandra Carati, scriitoare, editoare și scenaristă, a obținut locul al III-lea în cadrul ediției din acest an cu romanul E poi saremo salvi (Și apoi vom fi liberi) (Mondadori, 2021). Andrea Vitali îl prezintă astfel: „Cititorul dornic de noutăți va găsi cu ce să-și satisfacă apetitul, neofitul ar putea folosi E poi saremo salvi ca pe un viatic pentru a intra cu stupoare în lumea în care un condei reușește să surprindă frumosul și urâtul vieții, implicațiile sentimentelor, necesitatea de a fi egoist atunci când ești pe cale să te îneci. Și pacea celor care reușesc să se salveze, suportând consecințele unor alegeri destinate să devină cicatrici ale sufletului. Este dificil să te desprinzi de paginile acestui roman până la ninsoarea tăcută de la final, care îi oferă cititorului încă o altă surpriză”.

Protagonista romanului, Aida, are abia șase ani când, împreună cu mama sa, trebuie să fugă din micul sat în care s-a născut și a crescut. Într-o noapte lungă şi plină de întuneric, de necunoscut și de teroare, ajunge la granița cu Italia, unde își întâlnește tatăl. Ajung împreună la Milano. Pe măsură ce zilele trec, Aida încearcă să înțeleagă noul univers. Să crești este dificil oriunde, iar ea trebuie să o facă brusc, de una singură, pentru că mutarea forțată a dat peste cap și realitatea părinților săi. Nici măcar sosirea frățiorului Ibro nu reușește să pună în ordine lucrurile: viața lor este mereu altundeva – un altundeva pe care războiul l-a distrus de-acum. Sub potopul nostalgiei, familia se consumă, unii copleșiți de furie sau zdrobiți de greutatea secretelor insuportabile, alții ostatici ai unui rău indicibil. Aida înțelege repede că pentru a supraviețui trebuie să își creeze un nou orizont, chiar și cu prețul tăierii rădăcinilor. E poi saremo salvi este deopotrivă un extraordinar bildungsroman, o saga de familie, epopeea unui popor; dar mai presus de toate este istorisirea modului în care o mică poveste privată, densă, se poate extinde pentru a reflecta aspiraţia umană spre „acasă”, locul de suflet în care ne recunoaștem fiecare.

E poi saremo salvi (Și apoi vom fi liberi) este povestea unui tată care oscilează între pater familias și puer; a unei mame care își înăbușește atât de mult iubirea nemărginită și plină de griji pentru copiii ei încât pare absentă. De ce sunt legăturile de familie mereu atât de pasionale, capabile, în același timp, să îndepărteze și să apropie, să unească și să despartă, să distrugă și să genereze?

În familia din E poi saremo salvi (Și apoi vom fi liberi) conflictele, tensiunile sunt în parte cele care se pot regăsi și în alte familii, sunt cele legate de creșterea și de nevoia copiilor de a se identifica, de a face loc sentimentului misterios și ambivalent care îi leagă de părinți. În roman, însă, Istoria turmentează personajele într-un mod atât de radical încât le răstoarnă ireversibil echilibrul. Starea de urgență continuă, de haos îi face să-și piardă luciditatea, îi copleșește și le cere un efort atât de mare încât niciunul dintre ei nu mai reușește să asculte. Astfel, în momentul în care ascultarea reciprocă eșuează, totul începe să se destrame.

Războiul care a sfâșiat Balcanii și care îl afectează pe Ibro, unul dintre personajele cele mai emoționante din poveste. Nenumărate contradicții și o durere de nedescris. Care este antidotul împotriva suferinței?

Aidei și lui Ibro le este greu să crească pentru că provin dintr-o țară distrusă. În ultimii ani, în Suedia și în Australia, se întâmplă ca băieții și fetele care au scăpat din zonele de război să adoarmă: dintr-odată încetează să mai vorbească, să mănânce, cad într-o stare letargică și apoi catatonică. Dorm luni, ani de zile.
Au fost martorii unor violențe, și-au părăsit casele pentru a merge să trăiască în locuri necunoscute, au respirat angoasa și teroarea părinților. Iar în noile țări preocuparea familiilor nu se termină, din cauza greutății de a trăi, de a obține permise de şedere și dreptul de cetățenie, din cauza durerii de a asista de departe la distrugerea propriei case. Atunci copiii se retrag din lume, într-un somn care este adăpost, carapace, apărare extremă.
Aida nu cade într-o stare de somn, ci își găsește refugiul în detașarea de propriul corp, într-o singurătate siderală în care orice emoție este neutralizată și anihilată. Întâlnirea cu Emilia, voluntara care o găzduiește și care devine o a doua mamă pentru ea, este doar o consecință a acestui proces, un prilej care îi permite să îl ducă la consecințele sale extreme. Aida se va trezi numai datorită căldurii fratelui ei, Ibro. Ceea ce îl va salva pe unul, îl va arde pe celălalt.

Este defectul, fragilitatea, imperfecțiunea care reiese din fiecare pagină cea care ne face unici?

Biologia ne face unici, specificul organic și apoi cultural al fiecăruia. Nașterea noastră în anumite circumstanțe cu un patrimoniu genetic determinat, și apoi misterul întâlnirii cu lumea exterioară.

Povestea unui refugiat bosniac este cea a multor refugiați de război. Prețioasa dumneavoastră narațiune pune în lumină dezastrul, abandonul, degradarea umană, microscopicul. În fond, este tocmai biografia actuală a multora. Ați avut obiectivul de eliberare a celor abuzați de prejudecăți, răutăți, ofense și judecată publică? Este renașterea celor invizibili?

Nu există salvare în roman, există o rezistență tenace în fața unei situații pe care personajele nu au posibilitatea de a o controla și nici atenua. Toți sunt mânați de căutarea Patriei pierdute, nu doar protagonista Aida; Heimat, pentru ei, este casa, este patria, este locul în care au dreptul de a exista și de a fi recunoscuți ca cetățeni.

În mai puțin de zece ani, un război teribil avea să spulbere fosta Iugoslavie, făcând imposibilă reîntoarcerea exilaților în locuri și existențe distruse pentru totdeauna. Cu ce sentimente se îmbină căutarea unui altundeva de neatins?

Fiecare exil din cadrul romanului își are originea în exilul fizic, real, al celor destinați unei strămutări forțate. Cu trecerea anilor, familia Aidei, tânăra protagonistă a romanului, trece de la condiția de refugiată la cea de exilată. Această trecere nu este lipsită de durere, are legătură cu timpul și percepția viitorului: refugiatul trăiește cu posibilitatea, chiar dacă incertă, de a se întoarce; exilatul nu are această posibilitate. Exilatul știe cu certitudine că nu se poate întoarce. Iar simpla realitate împrăștie toate cărțile, subminează din interior orice echilibru. Încet, încet, o subtilă nostalgie se instaurează în fiecare personaj și se amestecă cu durerea intimă și specifică a fiecăruia, transformându-se în cele mai disparate lucruri – depresie, alcool, boli psihice.

Căutarea persistentă a identității, cu care fiecare exilat este constrâns să se confrunte pentru a putea supraviețui, este un element central al narațiunii dumneavoastră. Ați avut ocazia să discutați personal cu oameni care au trăit o astfel de experiență?

Pentru această carte am urmat o metodă pe care am perfecționat-o de-a lungul anilor, un studiu îndelung și asiduu al materialului: am petrecut mult timp cu familii de refugiați, în Italia și în Bosnia; le-am ascultat poveștile, atunci când erau dispuşi să mi le spună; am vizitat casele în care locuiesc acum, am mâncat cu ei; am călătorit până în satele lor de origine. Și apoi am lăsat ca toate acestea să se sedimenteze, să se fixeze în memorie, să se amestece cu cercetarea textelor, cu studiul, cu nevoia de a înțelege o parte obscură din istoria recentă. După aceea am trecut la scris, apoi m-am întors la ei și am scris iar. Şi tot așa, timp de câţiva ani, într-un du-te vino care la un moment dat a devenit și viața mea.

Aida este prinsă/împărțită între dorința de a fi solidară cu părinții ei, îndurerați de pierderea propriilor rădăcini, și dorința de a deveni italiancă. „Războiul se terminase, granița fusese refăcută, iar noi nu mai aveam niciun loc în satul nostru. Nici măcar un  loc unde să ne îngropăm morții”. Poate un refugiat de război să-și asume o altă identitate?

Aida acționează din furie, provoacă, este disperată. Tăierea rădăcinilor nu răspunde dorinței sale, ci este consecința unei situații extreme. La urma urmei, ea nu alege niciodată cu adevărat, se lasă purtată de evenimente și își dă seama unde se află mult mai târziu – după ani, decenii –, atunci când a ajuns deja într-un loc sigur. Și tocmai când totul pare să se fi liniștit, destinul lovește din nou, brusc, readucând-o în locul din care fugise, readucând-o în vechea ei piele.

„... mama îmi spusese că nu mai aveam mult, în zori vom fi ajuns la ultima graniță. «Și atunci vom fi liberi». Așa a zise, liberi”. Pot oamenii care au suferit orori să se declare vreodată cu adevărat liberi?

Eliberarea din titlu este aproape un paradox, o întrebare care rămâne în mintea cititorului la sfârșitul cărții.