„Moartea artistului este blazarea”. În dialog cu Alexandru Darida, laureatul premiului „Botticelli” Propunem cititorilor o întâlnire cu artistul Alexandru Darida. Născut în 1955 la Satu Mare într-o familie mixtă româno-italiană, pictorul a frecventat Academia de Arte din București. A plecat în Italia în 1985 când, după terminarea studiilor de specialitate în România, a continuat aprofundarea discursului artistic cu o specializare la Benedetti Liberal Academy of Art in Roma, apoi s-a specializat la American Academy of Art in Chicago. A obţinut numeroase distincţii şi premii printre care se numără „Award of Excellence, City of Chicago, 2010” sau „President's Award American Electrology Association, 2012”, cel mai recent fiind premiul „Botticelli” pe care l-a primit în Italia, la Florența, pe 9 februarie 2019. Cu această ocazie am realizat un interviu în exclusivitate cu artistul Alexandru Darida. Ai emigrat din România în timpul comunismului și te-ai stabilit pentru o scurtă perioadă de timp în Italia, apoi ai optat pentru Statele Unite ale Americii. Navigând pin valurile memoriei, îmi poți spune ce a constituit nou și interesant în fiecare țară? Te-a inspirat starea de călătorie, de cercetare? Ce a adus nou transgresarea mai multor spații, mai multor culturi, în pictura ta? După ce am ieșit din culisele scenei comuniste din acea vreme am îmbrățișat muzeele de artă din Italia cu o bucurie incomensurabilă. Cercetarea și aprofundarea cunoștințelor tehnicilor marilor maeștri italieni din Renaștere au avut un rol hotărâtor în dinamica picturilor mele de mai târziu. Studiul tehnicii frescelor, cromatica venețiană m-au influențat în folosirea pigmentului și a texturii (impasto) pe care le abordez într-o manieră modernă. Apoi, American Academy of Art din Chicago mi-a reorganizat sistemul de gândire despre lume, artă și viață. Întâlnirea cu scena artistică din Italia și din America au avut, aşadar, un mare impact artistic. Stilul tău format în România a cunoscut schimbări definitorii, modificări esențiale sau s-a îmbogățit succesiv, adăugând noi și noi experiențe estetice? Tot la New York am primit de curând Premiul „Constantin Brancoveanu International”, iar pe 9 februarie, cum spuneai, mi s-a acordat premiul „Botticelli” la Florența. Desigur, ori de câte ori mă apropii de șevalet nu mă gândesc la niciun premiu. Doresc să mă identific cu pigmentul, cu pânza sau cu materialul cu care lucrez, să materializez energia universală fără de care arta nu este viabilă. Artistul trebuie să fie într-o legătură ombilicală cu forța cosmică pentru a crea indicibilul, inefabilul. Când simt că am imortalizat chiar și o picătură din această energie celestă, am bucuria creației. Impactul premiilor îmi creează o și mai mare responsabilitate. Mai întâi față de mine însumi și, desigur, față de societate. Moartea artistului este blazarea. Când nu mai ești ahtiat să te depășești pe tine însuți, arta nu mai are sens. Conflictul interior, flacăra mistuitoare, trebuie menținute aidoma legii negării negației. În felul acesta te reinventezi cu fiecare lucrare.
Interviu realizat de Andreea Foanene |