„Moartea artistului este blazarea”. În dialog cu Alexandru Darida, laureatul premiului „Botticelli”

Propunem cititorilor o întâlnire cu artistul Alexandru Darida. Născut în 1955 la Satu Mare într-o familie mixtă româno-italiană, pictorul a frecventat Academia de Arte din București. A plecat în Italia în 1985 când, după terminarea studiilor de specialitate în România, a continuat aprofundarea discursului artistic cu o specializare la Benedetti Liberal Academy of Art in Roma, apoi s-a specializat la American Academy of Art in Chicago. A obţinut numeroase distincţii şi premii printre care se numără „Award of Excellence, City of Chicago, 2010” sau „President's Award American Electrology Association, 2012”, cel mai recent fiind premiul „Botticelli” pe care l-a primit în Italia, la Florența, pe 9 februarie 2019. Cu această ocazie am realizat un interviu în exclusivitate cu artistul Alexandru Darida.


Dragă Alexandru, povesteşte-ne puţin despre începuturile creaţiei tale. Ai fost încurajat din copilărie pentru a te apropia de artă? Care au fost primele tale modele?

Stadiul incipient din tinerețe m-a învățat ca nu e suficient doar talentul. Fratele meu, Ioan Darida, și el artist, la ora actuală restaurator PhD în conservare la București, mi-a deschis primele orizonturi spre culoare. E necesar să ai o disciplină de studiu. Ca să ai o înțelegere comprehensivă despre artă trebuie să-ți adâncești cunoștințele în psihologia umană, în literatură, muzică. Am fost preocupat  întotdeauna de interferența artei cu forța cuantică. Brâncuși a reușit să capteze sculptura, filozofia, într-o gândire complexă pe care apoi a filtrat-o în esență pură.

Ai emigrat din România în timpul comunismului și te-ai stabilit pentru o scurtă perioadă de timp în Italia, apoi ai optat pentru Statele Unite ale Americii. Navigând pin valurile memoriei, îmi poți spune ce a constituit nou și interesant în fiecare țară? Te-a inspirat starea de călătorie, de cercetare? Ce a adus nou transgresarea mai multor spații, mai multor culturi, în pictura ta?

După ce am ieșit din culisele scenei comuniste din acea vreme am îmbrățișat muzeele de artă  din Italia  cu o bucurie incomensurabilă. Cercetarea și aprofundarea  cunoștințelor tehnicilor marilor maeștri italieni din Renaștere au avut un rol hotărâtor în dinamica picturilor mele de mai târziu. Studiul tehnicii frescelor, cromatica venețiană m-au influențat în folosirea pigmentului și a texturii (impasto) pe care le abordez într-o manieră modernă. Apoi, American Academy of Art din Chicago mi-a reorganizat sistemul de gândire despre lume, artă și viață.

Întâlnirea cu scena artistică din Italia și din America au avut, aşadar, un mare impact artistic. Stilul tău format în România a cunoscut schimbări definitorii, modificări esențiale sau s-a îmbogățit succesiv, adăugând noi și noi experiențe estetice?

Trăim vremuri în care informația se schimbă  cu o repeziciune uimitoare. Dacă arta este o oglindă veridică a epocii în care trăim, înseamnă că artistul trebuie să treacă printr-o metamorfoză permanentă ca să reflecte momentul, prezentul. Am întâlnit foarte mulți artiști români care trăiesc în America, dar care au rămas oarecum fideli trecutului și nu reușesc să se ridice la o expresie curentă. Asta nu înseamnă sa fii la „moda”, ci faptul că artistul trebuie să gândească pentru viitor. Picasso a trecut prin foarte multe faze dar nu forțat, ci în mod organic. Și iată că am ajuns la cuvântul magic. Evoluția mea de la pictura figurativă la cea abstractă, de la pânză la sculpturi, este organică. Trebuie sa fie o continuitate chiar dacă subiectele la prima vedere sunt variate.

Personalități istorice, fluturi, volum, sunet, sens și culoare, noile tehnologii medicale, științifice etc., paleta de teme abordate în creația ta este foarte amplă. Care este rolul temei artistice în opera ta și cum interferează subiectele abordate cu viața ta?

Este o necesitate să iei parte la dialogul  global prin expresia artei tale. Iată de ce folosesc subiecte cum ar fi relația omului cu mediul înconjurător, schimbările climatice, studiul celulelor Stem, energia solară sau portretele unor oameni de seamă din cultura română și universală. Expresia acestor subiecte mi-a deschis ușile galeriilor, ale muzeelor din întreaga lume. În luna mai voi participa  la o expoziţie colectivă „Identități Multiculturale” la Sediul ONU din New York.

Pe lângă calitatea de a fi un artist foarte prolific, ești și un pictor premiat, admirat și recunoscut, cel mai recent fiind premiul „Botticelli” pe care l-ai primit la Florența. Care este impactul recunoașterii internaționale asupra ta și asupra creației tale?

Tot la New York am primit de curând Premiul „Constantin Brancoveanu International”, iar pe 9 februarie, cum spuneai, mi s-a acordat premiul „Botticelli” la Florența. Desigur, ori de câte ori mă apropii de șevalet nu mă gândesc la niciun premiu. Doresc să mă identific cu pigmentul, cu pânza sau cu materialul cu care lucrez, să materializez energia universală fără de care arta nu este viabilă. Artistul trebuie să fie într-o legătură ombilicală cu forța cosmică pentru a crea indicibilul, inefabilul. Când simt că am imortalizat chiar și o picătură din această energie celestă, am bucuria creației.

Impactul premiilor îmi creează o și mai mare responsabilitate. Mai întâi față de mine însumi și, desigur, față de societate. Moartea artistului este blazarea. Când nu mai ești ahtiat să te depășești pe tine însuți, arta nu mai are sens. Conflictul interior, flacăra mistuitoare, trebuie menținute aidoma legii negării negației. În felul acesta te reinventezi cu fiecare lucrare.





















Interviu realizat de Andreea Foanene
(nr. 3, martie 2019, anul IX)