„«Erezia» mea este, de fapt, un semn aproape violent de credinţă”. Interviu cu Ana Blandiana

Cu ocazia celei de a IX-a ediții a Festivalul internațional de literatură „Incroci di civiltà”, care a avut loc la Veneția în perioada 30 martie - 2 aprilie 2016, poeta Ana Blandiana i-a acordat Cristinei Gogianu interviul pe care îl publicăm în continuare.

Incroci di civiltà este titlul festivalului care vă aduce din nou la Veneția, un oraş care trăieşte din întâlnirea şi intersecţia culturilor şi civilizaţiilor, aşa cum sugerează sintagma. Însă peisajul actual al lumii noastre nu ar trimite mai degrabă la titlul cărţii lui Samuel Huntington, Clash of Civilazations (Ciocnirea civilizațiilor)?

Cred că proiectul  mondializării și al multiculturalismului nu a presupus inițial nici o încrucișare a civilizațiilor, și nici o ciocnire a lor, ci un amestec, o topire într-o pastă comună, de o culoare nedefinită și cu trăsături greu de bănuit în perspectiva timpului. Un optimism, în bună măsură iresponsabil, nu a luat în considerare faptul că acest amestec, programat fără consultarea părților, poate genera o ciocnire. Și, în pofida tuturor bunelor intenții, se pare că ne aflăm în preajma ei.

În acest peisaj atât de amplu și complex al contemporaneității, care (mai) este locul literaturii, iar al poeziei în mod special?

Dostoievski spune că „frumusețea va salva lumea”. Să sperăm că are dreptate. În orice caz, e sigur că numai o întoarcere dinspre materialitatea excesivă și exclusivă, care caracterizează societatea de consum, spre valorile culturii și ale spiritualității este salvarea. Iar în acest sens, numărul crescând al festivalurilor de poezie și sălile pline pentru a asculta poeți veniți din toate colțurile lumii sunt un semn bun. Cred că ființa umană obosește, în cele din urmă, de ecuația conform căreia trebuie să muncești tot mai mult ca să câștigi tot mai mult, ca să consumi tot mai mult, ca să faci cură de slăbire că ai mâncat prea mult, și așa mai departe. După cum un semn bun este și faptul că – în România, cel puțin – continuă să apară nenumărați poeți tineri, care își publică greu și pe cont propriu cărțile, dar care se încăpățânează să scrie, dedicându-se unui destin fără nicio șansă de succes financiar.

Poezia este considerată un bun comun şi o valoare universală pentru toate civilizațiile, indiferent de timp și spațiu. În acest sens, ar putea poezia să joace un rol de mediere, de regăsire în jurul aceleiași mese, sau spațiul public este deja sufocat de discursul politic?

Cu mai mulți ani în urmă, după începerea secolului XXI, la Verona a luat ființă, sub patronajul UNESCO, o Academie Mondială de Poezie, având 60 de membri fondatori, poeți reprezentând 60 de țări. M-am numărat printre ei și am fost foarte impresionată de discursul inaugural, în care se spunea că scopul organizației este să contribuie la salvarea lumii prin poezie. Reuniunea fondatoare a fost finanțată mărinimos de primăria orașului lui Romeo și al Julietei sale și s-au făcut extraordinare planuri de funcționare prin contribuția tuturor statelor membre UNESCO. Din păcate, această contribuție nu a mai venit, iar întrunirea de la Verona a rămas începutul unui vis care nu a mai fost visat.

„Căci să nu uităm, poeții nu sunt creatorii lumii prin care trec. Dacă ar fi fost creată de poeți, lumea ar fi arătat cu totul altfel”. Sunt frazele care încheie discursul pe care l-ați rostit de curând la primirea titlului de Doctor Honoris Causa din partea Universității Babeș-Bolyai. Cum vă imaginați că ar fi o asemenea lume? Vă pun această întrebare gândindu-mă și la felul în care se prezintă lumea literelor și a literaturii în zilele noastre...

Când spun „poeții”, nu mă gândesc la organizațiile literare, cu luptele lor pentru o putere care nici măcar nu există, cu invidiile, concurențele și interesele lor cu nimic mai demne de stimă decât cele politice. De altfel, din organizațiile literare marii poeți și scriitorii importanți fac parte cel mult formal sau deloc. Ei își sunt suficienți lor înșiși, iar timpul oricum nu le ajunge pentru altceva decât obsesia propriei opere. În lupte sunt angrenați cei ce speră că victoriile din acest domeniu le pot compensa lipsa de siguranță și de încredere în valoarea propriei opere. Când spun „poeții” mă gândesc la o categorie ideală, cea în stare să salveze prin frumusețe lumea. O categorie care nu e formată din persoane, nici măcar din personalități, ci din aureolele prin care ei transfigurează realitatea. Am spus, și sunt sigură, că lumea creată de ei ar arăta cu totul altfel, dar nu știu cum ar fi aceasta, și nici dacă ei ar fi în stare să creeze o altă lume. La urma urmei, Platon recomanda alungarea poeților din cetate.

Cel mai recent volum care vi s-a publicat în italiană, Patria mea A4 (în traducerea lui Mauro Barindi) aduce o poezie cu o evidentă temă religioasă (mistică, așa cum au subliniat unele voci), dar despre care afirmați că o tratați în cheie eretică. În ce constă această „erezie”?

„Erezia” mea constă în faptul că mă adresez lui Dumnezeu ca unui egal, că nu ezit să-i fac reproșuri sau să-i descopăr contradicțiile. Dar toate acestea sunt dovezi de credință mai puternice decât rugăciunile pioase, sunt un semn aproape violent de neîndoială. Goya îmbrăca îngerii în rochii frivole cu malacov, iar pictorii mănăstirilor bucovinene o pictau pe Maica Domnului în ie. Eu vorbesc cu Dumnezeu ca și când ar fi îmbrăcat în blugi sau în sacou și cravată, un Dumnezeu nu numai etern, ci și contemporan cu mine.

În ce măsură această abordare „eretică” este influențată de paradoxul lumii noastre, martoră deopotrivă a unui profund proces de laicizare, dar și a fanatismului religios și a războaielor „sfinte”?

Această credință nu are nimic comun cu secularizarea, care este o formă de distanțare față de Dumnezeu, în timp ce „erezia” mea este o formă de apropiere, de familiaritate. În ceea ce privește coexistența secularizării cu fanatismul religios de tip medieval, nu este vorba de paradoxul unei lumi, ci de două lumi diferite și opuse, a căror întâlnire ia forme din ce în ce mai îngrijorătoare.      

Legat de acest recent volum, care a fost receptarea publicului italian în genere și, în special, a celui venețian, care a venit să vă asculte și să vă cunoască personal?

Din acest volum de poezie am citit vara trecută la festivalul literar din Sardinia (Gavoi) și în primăvara aceasta la Veneția. Sentimentul meu a fost acela al unei neobișnuite comunicări, aveam impresia că văd cuvintele cum alunecă dinspre mine spre cei care ascultă, suspendați de buzele mele într-o atenție atât de intensă, încât părea aproape magică. De altfel, coorganizatorii (alături de echipa Institutului Italian de Cultură și Cercetare Umanistică din Veneția) de la Ateneo Veneto mi-au mărturisit că n-au mai asistat la un asemenea tip de lectură și comunicare. Ceea ce, trebuie să recunosc, mi-a făcut plăcere. 

Nu vă aflați pentru prima dată la Veneția, dimpotrivă, am putea spune că vă este deja un oraș familiar. Povestiți-ne despre etapele acestei legături: când ați ajuns pentru prima dată în Lagună şi ce impresie v-a făcut atunci când ați reîntâlnit-o?

Da, am fost de mai multe ori la Veneția, iar amintirile mele sunt extrem de diferite, începând cu drumurile din tinerețe, când primii pași după ce coboram din tren erau spre Ente nazionale del turismo (Agenția națională pentru turism), unde ceream lista hotelurilor în ordinea prețurilor, ca să-l putem alege pe ultimul, cel mai ieftin. Acolo ne lăsam bagajele și ne făceam sandviciurile cu salam de Sibiu adus de acasă, plecând apoi în grabă spre muzee – pe care le cunoșteam pe dinafară de dinainte de a le vedea – unde ne petreceam toată ziua într-o beatitudine fără echivalent. Acele călătorii au fost cele mai frumoase, cele din care nu am uitat nimic din ceea ce am văzut și care erau dedicate în întregime frumuseții orașului, pe care, după închiderea muzeelor, îl străbăteam noaptea întreagă pe jos, într-un fel de transă. Altă dată, venind dinspre Roma, după o noapte întreagă dormită pe băncile clasei a doua, coboram din tren și, amânând cu zece ore părăsirea  Italiei, umblam o zi întreagă, obosiți și fericiți, pe străzi și canale, prin biserici și piațete, prin piața de pește și Piazza San Marco, ajungând la tren în ultima clipă și continuându-ne călătoria în somn.
Mai târziu, am revenit la festivaluri de poezie. Îmi amintesc un recital pe scena de la Arsenale, (care mi s-a părut imensă, iar eu muream de emoție înainte de a ajunge să citesc) sau Bienala din urmă cu vreo 10 ani, când arhitectul Marco Rotelli a construit o piramidă din versurile, scrise cu neon, a 12 poeți aleși de el din toate timpurile – printre care le căutam emoționată pe ale mele –, luminând în noapte, în timp ce de seara până dimineața citeam versuri în piețe și pe poduri, în parcuri și în fața statuilor, unor somnambuli care ascultau fericiți versuri pe care nu le înțelegeau, versuri în toate limbile pământului. În aceste dăți însă, Veneția era doar cadrul mirific al unor întâmplări cărora nu le eram numai spectator, ci și protagonist, ceea ce mă priva de bucuria limpede a contemplației.

Cum regăsiți Veneția azi, sub puhoiul de turiști?

Mulțimea de turiști a existat dintotdeauna, dar cu timpul am descoperit fascinată, în afara traseelor celebre, cartierele venețiene locuite de venețieni, un fel de lume paralelă pentru care miracolele artistice ale lagunei erau doar un loc de muncă și un mod de viață, simplă, populară, tradițională cu o fermecătoare perseverență.

Dumneavoastră călătoriți mult invitată la diverse festivaluri de poezie, concursuri literare sau târguri de carte. Ce mai reprezintă azi o călătorie dincolo de hotarele țării, în ce măsură s-a banalizat această experiență sau a căpătat noi semnificații?

Înainte – adică înainte de ’89, dar și înainte de a fi invitată, cunoscută, angrenată în programe și obligații – călătoriile erau pur și simplu miracole. Miracole pentru că presupuneau obținerea unei vize (este, evident, vorba doar de perioada acelui luminiș trecător dintre 1968 și 1972), dar mai ales miracole ale descoperirii lumii, pe care o priveam cu sentimentul că n-o s-o mai revăd  niciodată, pentru că miracolele sunt irepetabile, iar vizele întotdeauna improbabile. Acum, călătoriile sunt programe calculate la minut între două avioane, programe în care de cele mai multe ori nu mai am timp să văd nimic, pentru că sunt prea emoționată și preocupată de ceea ce va trebui să vorbesc sau de oamenii cu care va trebui să mă întâlnesc. Fără îndoială, beatitudinea contemplației este o noțiune în curs de dispariție în lumea noastră sau poate în vârsta noastră de adulți incurabili.
Atunci când am norocul să mă pot smulge din acest mecanism și să pot privi în jur – cum s-a întâmplat la această ultimă vizită venețiană – am un sentiment de adevărată recunoștință: am avut șansa să locuiesc într-un hotel amenajat într-o veche mănăstire și am avut timp să stau în mijlocul acelui chiostro cu cireși înfloriți, plin de lalele, zambile și miozotis, ceea ce mi-a dat brusc senzația că am ieșit, fără să-mi dau seama, din timp, că am primit în dar o minunată zi dintr-o tinerețe care  era nu numai a mea, ci și a omenirii.




Interviu realizat de Cristina Gogianu
(nr. 6, iunie 2016, anul VI)