Ana Olos: „Ar fi de dorit o mai bună promovare a cărţii româneşti pe piaţa internaţională”

Ana Olos este cercetător literar independent, traducătoare şi scriitoare. Născută la Timişoara în 1940, absolventă a „Liceului Clasic Mixt”, a  studiat engleza-româna la Universitatea „Babeş Bolyai” din Cluj-Napoca. Deţine un doctorat în Literatură Comparată (1978) şi un master în Drepturile Omului (2000). A făcut cursuri de specializare în Canada şi Germania şi a avut burse pentru documentare la Institutul J.F. Kennedy de la Berlin. Înainte de a se retrage din activitatea din învăţământul superior, a fost profesor de Literaturi anglofone şi de Studii Canadiene la Facultatea de Litere a Universităţii de Nord din Baia Mare, unde a înfiinţat şi un Centru de Studii Canadiene (1998).
Dintre cărţile publicate în română: Anagaia. Pelicanul sau Babiţa. Introducere în urmuzologie I (Umbria, 1998), În subteranele textului. Introducere în urmuzologie II (Umbria, 1999), Blaga şi Eliot – Două feţe ale veacului (Editura Universităţii de Nord, 2000); în engleză: Twas Nice to Meet Findley Angry (Editura Universităţii de Nord, 2004) şi The Transdisciplinary Teaching of Canadian Studies (Editura Universităţii de Nord, 2007); traduceri din engleză: Păsările lui Brâncuşi de Athena T. Spear (Meridiane, 1976) şi Rembrandt. Viaţa şi opera de Jacob Rosenberg (Meridiane, 1976), Cartea cântărilor lui Milarepa (Poesis, 2014); traduceri din română în engleză: Ioana Cozmuţa. În căutare de sensuri / A Quest for Meanings (Editura Universităţii de Nord), Folclor din Maramureş / Folklore from Maramures (Editura Ethnologica, 2004), Elena Ştefoi. A Grammar of the Tower of Babel / Gramatica Turnului Babel (Centemporary Literature Press, 2014); volum biligv de poezie: Circumstantial Poems, Plagiaries and Versifications / Poeme de circumstanţă, plagiate şi versificări (Contemporary Literature Press, 2014): jurnal: Mihai Olos. La poveşti în casa de paie, visând la oraşul-sat universal (Fundaţia „Triade”, 2015). Interviul realizat de Stelian Ţurlea a apărut iniţial în Ziarul de Duminică.

Stimată Doamnă, sunteţi prozatoare, eseistă, traducătoare. Cum vă recomandaţi dumneavoastră? În care ipostaze vă simţiţi mai confortabil?

Stimate Domnule Ţurlea,  ar fi greu să mă declar una sau alta, deşi pornisem cu mari speranţe. Am debutat cu o proză, însă nefericit intitulată Stuful din Deltă, în revista orădeană „Familia”, pe la mijlocul anilor şaizeci. Fireşte, am fost făcută praf de un critic de la „Luceafărul” şi pentru multă vreme n-am mai cutezat să scriu. Aşa că m-am dedicat traducerii de poezie şi proză anglofonă, publicând, pe lângă pagina de cultură a ziarului şi antologiile locale, în diferite reviste literare din ţară, mai consistent în „Ateneul” băcăuan, pe când redactor şef fusese George Bălăiţă. În urma unor pagini traduse din Ulysses de James Joyce, Petru Comarnescu m-a încurajat să-l contactez pe Nicolae Popescu, în vederea unei colaborări în traducerea integrală a romanului joycean. Însă contractul fusese făcut deja cu Eugen Barbu care, până la urmă, nu l-a onorat. Locuind departe de Bucureşti, nu l-am mai căutat pe domnul Popescu, dar am dat examenul de traducător şi, în 1976, cu ocazia Centenarului Brâncuşi, Editura Meridiane mi-a publicat traducerile cărţilor de artă Păsările lui Brâncuşi de Athena T. Spear şi Rembrandt. Viaţa şi opera de Jacob Rosenberg. Între timp, îl născusem şi pe cel de-al treilea copil şi trebuia să-mi termin dizertaţia pentru doctorat. Am susţinut teza despre Blaga şi T.S. Eliot în 1978, la Timişoara, cu profesorul de estetică Victor Iancu, fost membru al Cercului Literar de la Sibiu. Deşi Doamna Zoe-Dumitrescu Buşulenga îmi făcuse un referat entuziast, cu recomandarea ca teza să fie tradusă în limbi străine, două edituri bucureştene au respins publicarea ei. N-am mai încercat s-o refac. Unii dintre autorii citaţi, printre ei Toma Pavel şi Virgil Nemoianu, plecaseră definitiv din ţară. De aici încolo, am publicat doar articole de specialitate în reviste academice, căci cea mai mare parte din viaţă am petrecut-o la catedră, predând felurite discipline într-o engleză învăţată în ţară. După retragerea din învăţământ, am reluat paginile de proză şi poezie ţinute la sertar, am mai scris şi altele, am tradus, dar am publicat  doar sporadic. Având patru nepoţei, tatonez şi teritoriul literaturii pentru copii. Interesul îmi fusese deja stârnit la masterul de Literatură pentru copii în engleză, iniţiat la filologia băimăreană de conf. dr. Adrian Oţoiu, binecunoscutul reprezentant al postmodernismului românesc. Însă cel mai bine mă simt în ipostaza de ... „urmuzolog”. Cercetând contextul mai larg al epocii în care s-a format, încerc să descopăr modul în care şi-a codat / tradus gândirea, preponderent muzicală, în limbaj literar.

Aţi tradus mult din literatura engleză, încă traduceţi. Cum vi se par traducerile pe bandă rulantă de azi?

Cred că reflectă fenomenul globalizării. Fără a mă referi la traducători şi edituri de prestigiu, privind mulţimea de traduceri dintr-o varietate de limbi şi domenii ce inundă librăriile sau sunt propuse spre vânzare online, constat că cititorii le acceptă aşa cum sunt. Dacă n-ar fi cumpărători, ar da faliment editurile. Alături de, şi poate mult mai mulţi decât cititorii împătimiţi, sunt cei care cumpără traducerile pentru a se informa în domeniile de interes pentru ei. Alţii poate le „consumă” pur şi simplu ca „fast food” intelectual. Desigur, „consumul” creşte şi datorită mijloacele de promovare, reclama, „ambalajul”... În ce priveşte calitatea traducerilor, din considerente financiare, doar puţine edituri îşi pot permite confruntarea textului traducerii cu originalul. Sunt însă tot mai numeroşi traducători tineri foarte buni, absolvenţi ai secţiilor de limbi străine, care au urmat cursuri speciale de traductologie, s-au bucurat de profesori vorbitori nativi, de specializări în străinătate, având posibilitatea de a face un master, aşa cum este şi cel cu profil literar, coordonat cu atâta succes de prof. dr. Lidia Vianu, oferindu-le absolvenţilor şi posibilitatea, prin Contemporary Literature Press, de a-şi vedea munca publicată. Dar cea mai importantă şi de dorit realizare ar fi, cred, restabilirea echilibrului dintre traducerile din limbi străine şi traducerea autorilor români în alte limbi. În acest domeniu, un rol important l-ar putea juca firme, companii sau persoane private cu resurse financiare, care, pe lângă achiziţionarea unor opere de artă, ar putea investi mai mult în sponsorizarea de traducători care să promoveze cartea românească pe piaţa internaţională.

V-aţi obţinut masterul cu o dizertaţie cu titlul Femeia în vârstă şi drepturile ei. E vorba de femeia din literatură sau femeia în general?

Dizertaţia, susţinută acum cincisprezece ani, pornea de la drepturile femeii în general şi ţintea în special drepturile femeii în vârstă la noi în ţară, în contextul „încărunţirii” populaţiei de pe glob. Era şi o clarificare pentru mine însămi, cu concluzii dezamăgitoare pentru acel moment. A rămas, tot din vina mea, nepublicată. Acum că îmi amintiţi de ea, nu pot decât să constat imensa schimbare petrecută de-a lungul acestor ani în afirmarea femeilor în afaceri, pe scena politică şi prezenţa lor în media (deseori în defavoarea lor), chiar dacă în viaţa privată situaţia lor s-a schimbat probabil mai puţin. Dar privesc cu îngrijorare lipsa de respect cu care sunt tratate femeile, în general, la fel şi asocierea unora cu sau implicarea altora în cazuri de corupţie.

Înainte de a vă retrage din activitate, aţi fost una dintre cele două prime femei care au obţinut titlul de profesor la Universitatea de Nord din Baia Mare. Aţi simţit vreo discriminare?

Diferenţa de vârstă dintre mine şi colega cu care am obţinut în acelaşi timp titlul de profesor (pe care l-am considerat echivalent doar formal cu cel al colegilor din marile universităţi) a fost de zece ani. În avantajul colegei a fost şi faptul că preda discipline în limba română. Dar n-a fost vorba  de o discriminare „de gen”. Împrejurările ca atare m-au întârziat în carieră, la fel ca şi pe alţi colegi de la secţiile umaniste din fostele institutele de învăţământ superior marginale (iniţial institute pedagogice, alături de cele de subingineri), create, în anii şaptezeci, pentru a suplini lipsa momentană de profesori. Înainte de 1990, la limbile străine aveam un număr mic de studenţi, ceea ce nu ne permitea specializarea într-un domeniu şi nici plecarea la lectorate. Nu aveam nici posibilitatea de a aduce lectori străini sau de a face schimb de profesori, cum aveau catedrele de limbi moderne din centrele universitare tradiţionale. Aceste institute  au intrat în desfiinţare deja la începutul anilor optzeci. Ultima generaţie de filologi băimăreni a absolvit în 1987, profesorii fiind împrăştiaţi în învăţământul preuniversitar. Colega de la franceză aflându-şi un post convenabil ca directoare a unei instituţii din oraş, am rămas să predau engleza şi franceza (!) tehnică la secţia de subingineri, alături de colegul de rusă, programa alocând o singură oră de limbă străină pe săptămână. Iar după 1990, odată cu înfiinţarea Universităţii din Baia Mare şi a reluării studiilor filologice, rămasă unica „supravieţuitoare”, m-am înhămat mai întâi la refacerea catedrei de română, apoi a celei de limbi moderne, lăsând pe planul doi propria-mi carieră. Dar am profitat de toate cursurile de specializare organizate pe atunci cu generozitate de British Council şi de conferinţele de anglistică de la Timişoara, Bucureşti, Constanţa sau Iaşi, reuşind să audiez importante personalităţi de peste hotare şi să-i cunosc pe colegii de la celelalte universităţi din ţară. Îmi amintesc cu regret de a nu fi participat la toate întâlnirile dintre scriitorii britanici şi români, organizate la Universitatea din Oradea, din iniţiativa prof. dr. Ecaterina Hanţiu. Dacă datorită vârstei, după 1990, nu m-am calificat pentru o bursă Fulbright, am obţinut, în schimb, burse de cercetare în Germania şi Canada.

Aţi fondat Centrul de Studii canadiene, apoi Masteratul de studii canadiene. Care le-a fost activitatea până acum?

În 1995 am avut privilegiul, alături de doi colegi de la Oradea, să particip la un curs de vară de Studii culturale organizat de universitatea din Stuttgart, la Montrepos. Acolo l-am cunoscut pe Timothy Findley (1930-2002), unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai postmodernismului canadian, invitat, alături de americanul William Gas. Am fost fascinaţi de conferinţele sale şi de lecturile din romane. Petrecând câteva ceasuri cu scriitorul şi companionul său biolog, am rămas uimiţi de câte lucruri ştiau despre România. Apoi am obţinut o donaţie de cărţi despre Canada de la profesoara Maureen Korp, lector la Bucureşti din partea Universităţii Central Europene. Văzând numărul mare de tineri care emigrau în Canada, împreună cu colega de la literatură franceză, conf. dr. Dana Puiu, şi tânărul asistent Horea Naşcu, am hotărât să înfiinţăm un Centru de studii canadiene pentru o mai bună informare a studenţilor despre realităţile de acolo, dar nicidecum pentru a-i încuraja să emigreze. După câte un stagiu de specializare în Canada, începând cu anul universitar 1998-1999, am reuşit să introducem Literatura canadiană anglofonă şi francofonă, la fel şi Studiile canadiene în programa de la filologia băimăreană. Tot atunci am fondat şi Centrul care s-a îmbogăţit mereu cu noi donaţii, înmulţindu-se şi lucrările de diplomă ale studenţilor. Datorită  materialului documentar adunat la Centru şi a cursurilor despre Canada, a fost posibilă şi înfiinţarea unui masterat bilingv şi interdisciplinar în 2004, care s-a bucurat de mult succes, dar nu şi de omologarea specializării în nomenclatorul de la minister, la fel cu Studiile americane. Am reuşit să aducem, prin programe finanţate de Consiliului Internaţional de Studii Canadiene, interni, lectori şi scriitori canadieni. Au fost organizate cinci conferinţe internaţionale ale tinerilor canadianişti, subvenţionate de Ambasada Canadei din Bucureşti şi de autorităţile locale, majoritatea lucrărilor fiind publicate. În predare s-au implicat pe rând şi alţi colegi de la Litere şi Ştiinţe, mulţi dintre ei devenind membri ai Asociaţiei Central Europene de Studii Canadiene (CEACS-AECEC), la a cărei  constituire au contribuit prof. dr. Irina Bădescu şi prof. dr. Monica Bottez de la Universitatea din Bucureşti, prof. dr. Voichiţa Sasu de la Cluj-Napoca şi prof. dr. Rodica Albu de la Iaşi (acum reprezentând România în Consiliul CEACS-AECEC). Ca vice-preşedintă a asociaţiei timp de trei ani, am iniţiat proiectul „Diaspora”, devenit proiect comun pentru ţările din zonă, partea română realizând două antologii, cea de istorie orală coordonată de prof. dr. Rodica Albu, iar cea de literatură şi traduceri elaborată, de conf. dr. Crina Bud din Baia Mare (preşedintă a grupului român de canadianişti), care, în prezent, predă limba română la Universitatea din Toronto.  Deşi „senioarele” ne-am retras, volens-nolens, din activitate, cursurile noastre au fost preluate de tinerele colege: lector dr. Anamaria Felecan Fălăuş (cu o disertaţie despre Norman Manea, publicată în Anglia) şi lector dr. Aliteea Turtureanu (cu teza în franceză despre scriitoarea bilingvă Nancy Huston, tipărită la o editură din Iaşi). Şi mă bucur că a fost lansată o nouă conferinţă pentru luna octombrie 2016. Tema propusă, inspirată de o lucrare a filosofului canadian Charles Taylor, este „Multiculturalismul şi nevoia de recunoaştere”, de mare actualitate şi în contextul european actual. În domeniul canadianisticii, pe lângă studiile şi un volum despre predarea interdisciplinară, am publicat, tot în engleză, la Editura fostei Universităţi de Nord din Baia Mare, o carte despre Timothy Findley, dar n-am avut norocul să şi traduc din opera sa. Superbul roman Not Wanted on the Voyage îl dusesem ca mostră Denisei Comănescu, într-un moment de cumpănă pentru editura Univers, şi s-a pierdut. N-am mai insistat, cunoscând între timp numeroşi alţi scriitori canadieni de valoare, despre care trebuia să scriu, printre ei, polivalentul George Elliott Clarke, autor şi al unui fascinant libret de operă despre promotorul politicii multiculturalismului în Canada, Pierre Elliott Trudeau, tatăl şi mentorul actualului Prim Ministru.

Aţi publicat la editura online Contemprary Literature Press un volum de poeme (Circumstantial Poems, Plagiaries and Versifications / Versuri de circumstanţă, plagieri şi mici însăilări) scrise în engleză şi traduse tot de dumneavoastră. Intenţionaţi să continuaţi cu această activitate sau a fost / este doar un hobby?

Poemele acelea au fost scrise, cele mai multe, cu ocazia participării la cursuri sau conferinţe peste hotare, unde comunicam doar în engleză. De aici şi acel „circumstantial” din titlul volumului. „Baia de limbă” şi cu atât mai mult lecturile în limbă străină îţi lasă nişte reziduuri în memorie, „prefabricate verbale”, în care descoperi uneori o poeticitate neaşteptată.  La asta se referă „plagierile” şi „versificările”. Încercarea de a scrie poezie într-o limbă străină îţi oferă posibilitatea de a fi altfel decât în mod obişnuit, mai puţin reticent, dar şi să te vezi autoironic. Dacă stângăciile din poezie ar putea fi luate drept licenţe poetice, cu totul alta e când încerci să scrii proză  schimbând codul lingvistic acasă la tine. E un fel de refugiu/subterfugiu sau, mai de grabă o plecare fără trup în exil. Deşi am trăit şi înregistrat în scris experienţa asta, poate din nevoia de a-mi privi mai puţin subiectiv reacţiile faţă de evenimentele cotidiene, nu am convingerea că ceea ce am scris poate fi considerat literatură. Şi deocamdată nu îndrăznesc să aflu.

Aţi dat publicităţii anul trecut, la Fundaţia Triade din Timişoara, câteva fragmente de jurnal şi discuţii avute cu decenii în urmă cu Mihai Olos, de-a dreptul captivante. Din păcate, tirajul a fost infim, cartea nu se găseşte, „Ziarul de duminică” a reuşit s-o prezinte în numărul său din 20 februarie. Mai aveţi manuscrise sau discuţii cu regretatul artist pe care să le puteţi oferi publicului?

După mai bine de douăzeci de ani de la stabilirea lui Mihai Olos în Germania, abia cu doi ani în urmă am început să public din cele rămase de la artist în posesia mea. Traducerea din Milarepa, pe care aţi avut amabilitatea de a o recenza în „Ziarul de duminică”, a apărut la editura clujeană „Poesis” în 2014. Fragmentele de jurnal au fost tipărite la sfârşitul anului trecut, după plecarea artistului spre cele veşnice în februarie. (Din câte ştiu, cartea mai poate fi comandată de la Fundaţia Triade.) Pe lângă un volum de poezii alcătuit în 1973, tipărirea căruia artistul o dorise postumă, mai am, printre altele, corespondenţa din străinătate, interviuri şi numeroasele sale articole răspândite în presă.

Împreună cu Mihai Olos aţi cunoscut enorm de mulţi oameni de cultură, din toate domeniile. Lăsând deoparte discreţia teribilă care vă caracterizează, veţi îndrăzni să le faceţi portretele într-un, să zicem, volum de memorii?

Cum artistul a preferat să-şi protejeze familia de viaţa sa publică, atelierul a fost şi locul de întâlnire cu prietenii băimăreni sau cei veniţi să-l caute. Neavând bunici la care să lăsăm copiii, nu-l puteam însoţi la expoziţiile din alte localităţi şi nici în plecările sale la Bucureşti. Iar fiindcă la ieşirile din ţară, înainte de 1990, familia rămânea chezaşa întoarcerii celor plecaţi, i-am întâlnit pe puţini dintre prieteni şi pe niciunul dintre marii oameni pe care artistul a avut norocul de a-i cunoaşte peste hotare. Câteva portrete aş putea totuşi schiţa, dacă mă va ajuta memoria şi îmi va îngădui timpul...

Interviu realizat de Stelian Ţurlea
(nr. 9, septembrie 2016, anul VI)